În seara
zilei de 11 septembrie 2015 încercam să găsesc sala Tonitza a Muzeului de Artă
din Cluj-Napoca, după ce trecusem de unicul personaj ce mi-ar fi putut da vreo
informație, fără să-l întreb nimic totuși, portarul. Curtea interioară era
pustie. Eu, o străină a locului, priveam debusolată în jur. Voiam să ajung la
un eveniment organizat de Cluj Center for Indian Studies[1],
invitată fiind de scriitoarea Hanna Bota, al cărei roman inspirat dintr-o călătorie
în India îl citisem, și chiar publicasem atunci un text cu impresii de lectură.
De undeva, dinspre intrările pe care le ghiceam la parterul clădirii, desprins
parcă din semiîntunericul bolților de piatră, a apărut un bărbat. Grăbit,
sărind sprinten treptele, ce mi se așterneau largi și somptuoase la picioare,
abia am apucat să-i strig în urmă, uitând de o formulă politicoasă de salut,
n-a fost timp de asta: știți cumva unde e sala Tonitza? Mai mult am ghicit
decât am auzit răspunsul, bărbatul era deja în capătul scării: pe aici, se pare
că nu e posibil pe dincolo. Habar nu aveam unde e „dincolo”, dar am înțeles că
avem același drum. Ajuns pe palier s-a oprit o clipă, eram la distanță în urma
lui, și mi-a indicat scurt: înainte, pe ușa din față, și apoi la dreapta. Am
mulțumit dar nu cred să mă fi auzit, pierise deja pe ușa în cadrul căreia o
doamnă zâmbitoare întâmpina musafirii. Aveam să aflu, doar câteva minute mai
târziu, că bărbatul grăbit se numește Ovidiu Ivancu, unul dintre lectorii
evenimentului, iar cartea sa, în care-și povestește experiența indiană,
cumpărată atunci cu autograful autorului, m-a cucerit definitiv în zilele
imediat următoare.
Vremea musonului: patru ani în india,
Jurnalul meu indian (2009-2013), editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, este cartea
percepută de către unii cititori ca fiind o alternativă la India lui Eliade,
dar care, la fel ca în cazul altor autori ce și-au transpus pe hârtie călătoriile
în țara contrastelor absolute, sfârșește prin a fi doar o privire din alt
unghi, din altă perspectivă. Dealtfel Ovidiu Ivancu întărește această idee încă
din primele pagini ale volumului, chiar dacă prin afirmația sa el încearcă să
se „delimiteze” de imaginile cunoscutelor scrieri: „Dacă doriți India lui Eliade, a lui Forster sau a lui Rushdie, citiți-i”.
În paranteză însă continuă: „veți găsi și
realități asemănătoare cu cele descrise de mine!” Citindu-i și citindu-l,
constatăm cu ușurință că asemănările sunt multe, paradoxale chiar, dacă ne
gândim la un salt în timp de vreo optzeci de ani.
Dar,
înainte de a pătrunde în hățișul argumentărilor, se cuvin câteva precizări. Vremea musonului: patru ani în India
este, așa cum spune subtitlul volumului, jurnalul celor patru ani petrecuți de
către Ovidiu Ivancu în India, mai exact ca lector de limba română la Delhi
University. Așadar o călătorie programată în scop profesional, o slujbă bine
plătită în comparație cu salariul unui profesor din țară, fără interese și
căutări mistice, dincolo de presiunile unei cercetări științifice. „Nu îmi fac iluzii, nu am niciun fel de
așteptări...”, spune autorul în chiar debutul jurnalului său, deși, doar o
pagină și jumătate mai departe, se contrazice, după primele întâlniri din afara
aeroportului: „Un mit începe să se
destrame. Va continua să se destrame pe zi ce trece.” Și nici nu cred că e
posibil altfel. Citindu-i pe indianiști, este cu neputință să te duci acolo,
indiferent de scopul vizitei, fără așteptări, și fără a încerca măcar să le
verifici, la nivel de observație, teoriile.
Și dacă tot vorbim
despre mituri, sau despre reacțiile europeanului ajuns în această parte a
lumii, ciocnirea civilizațiilor e descrisă aproape de toți la fel, de la Eliade
încoace. La evenimentul de la Muzeul de Artă din Cluj au fost cinci persoane
care au prezentat versiuni proprii, și desemenea diferite, ale aceleași Indii. Într-o
privință au fost toți de acord: primul impact, șocul, în special olfactiv, pe
care ești silit să-l experimentezi imediat ce ai pus piciorul pe pământ indian.
Hanna Bota spunea: ceea ce te izbește, imediat ce ai ieșit din aeroport, este
mirosul. Afirmația am regăsit-o și la ceilalți vorbitori, iar O. Ivancu scrie: „Pe aeroportul Indira Gandhi, o căldură
sufocantă! Un miros indescriptibil de praf, urină și balegă în proporții
indistincte.” Iar șocul nu se oprește aici dacă îți propui, sau ești
nevoit, să vezi India altfel decât se vede ea din perspectivă turistică. „Am avut ghinionul de a o cunoaște nu din
postura unui turist pentru care agenția de turism organizează totul, nu din
scaunul unui autocar cu aer condiționat și geamuri fumurii, nu de pe geamul
unei camere dintr-un hotel de patru sau cinci stele... Am cunoscut-o în
profunda ei mizerie și vulgaritate, o țară care nu trăiește decât în foarte
mică măsură în ceea ce mi se părea a fi secolul XXI...” Spune Ovidiu
Ivancu, iar înapoi în timp, în aprilie 1929, exprimând mai mult decât ironia
din citatul anterior, cu un dispreț afișat chiar pentru cei care au descris
India din postura călătorului de lux, Mircea Eliade nota: „Răzvrătirea împotriva celor care cunosc India din hotele și automobil –
e zadarnică, e stupidă. Citesc spusele lor și mă înspăimânt; pentru că, înapoia
rândurilor ca o reverie pastorală, eu întrezăresc acele icoane de primăvară
bengaleză pe care statisticile nu le menționează, iar fotografii le evită.”[2] Și
seria asemănărilor, punte peste timp, poate continua. De la șerpii sau
insectele cu care, uneori, ești silit să locuiești în casă și până la oamenii
care mor în sărăcie cumplită și boală pe străzi, sub ochii indiferenți ai
trecătorilor, nimic nu pare să se fi schimbat în aproape un veac de evoluție a
umanității. Totuși jurnalul lui Ovidiu Ivancu ne arată și altceva. Nu e vorba
de ceva mai frumos, mai idilic, din contră. Din postura de locuitor al zonei de
nord, cea mai săracă a orașului New Delhi, din interacțiunea cu oamenii de
acolo, cu mizeria străzilor și a caselor, cu piedicile de tot felul impuse de
administrație, ori cu ciudățeniile sistemului de învățământ, autorul constată
că versiunea sa este mult diferită de a celor care au scris și vorbit despre
această țară. De fapt India nu poate fi decât suma tuturor versiunilor
existente. „O vreme mi-a fost teamă să
vorbesc deschis despre ce cred în legătură cu India. Imaginea livrată în afară
e atât de substanțial diferită de ceea ce constat eu, zi de zi, în New Delhi,
încât mult timp am crezut că, undeva, mai există o altă Indie la care eu nu am
acces. Poate că există; probabil că există tot atâtea Indii câți ochi privesc
către țara aceasta. (...) Am acum convingerea că nici măcar marii specialiști
în sanscrită, mitologie hindusă sau indianistică nu sunt mai puțin farseuri
când încearcă să vorbească despre INDIA.”
Dar versiunea lui
O. Ivancu e diferită doar în măsura în care scopul său nu a fost (neaparat) crearea
unei viziuni proprii asupra Indiei și „livrarea” ei, în format scris, Europei.
Văzând doar o parte din această țară, mai exact orașul New Delhi (cu excepția
unor „evadări” izolate, o dată pe an, la Festivalul de literatură din Jaipur și
o excursie, la finalul șederii, în Himalaya), interacționând cu o categorie socială
puțin reprezentată la scara întregii societăți (doar sporadic contactele cu
administrația, sau cele uzuale pentru satisfacerea nevoilor zilnice), observând
mai mult și participând mai puțin, autorul nu poate, și nici nu-și propune, să
ofere o imagine completă a Indiei. Însă, dincolo de slujba de profesor, el este
scriitor, și e firesc ca această experiență să fie folosită ca atare. Iar
jurnalul e modalitatea cea mai la îndemână, chiar dacă volumul Vremea musonului: patru ani în India nu
respectă acuratețea acestui gen literar, înțelegând că el este construit după o
serie de însemnări zilnice, grupate și concentrate pe perioade mai lungi de
timp. Acestă „autocenzură” face scrierea însă și mai cursivă, cartea se citește
cu „foame”, ca un roman palpitant, cu acțiune antrenantă care ține cititorul
captiv.
Despre
temperamentul indienilor, despre manifestările lor publice, despre o altă
concepție asupra trecerii timpului, despre sărăcie versus bogăție, mizerie și
violență, lipsa oricărui simț civic, despre paradoxul construirii unui viitor
într-o țară în care nu există nicio certitutine a zilei de mâine, despre toate
acestea și multe altele este cartea lui Ovidiu Ivancu. De bună seamă
călătorului care ar dori să adauge India pe lista vitoarele sale destinații,
cartea aceasta îi poate fi ghid. Și nu un ghid turistic ci unul de
supraviețuire! Pentru că jurnalul celor patru ani indieni te învață cum să-ți
schimbi butelia pe căi neoficiale, în caz contrar trebuind să aștepți zile,
săptămâni chiar, cum să-ți prelungești viza recurgând la tot felul de tertipuri,
cum să-ți păzești telefonul mobil în metrou, cum să achiziționezi o cartelă
pentru telefon, cum să negociezi orice, în orice situație, cu alte cuvinte cum
să supraviețuiești. Iar unele personaje, chiar dacă autorul folosește pentru a
le numi, în general, inițialele, sunt de notorietate. Cum e acel indian
îndrăgostit de Eminescu, absolvent al unui curs de limba română, în urmă cu
treizeci de ani la Delhi University, care organizează anual de 15 ianuarie
simpozioane dedicate poetului, dar care nu știe aproape nimic despre
personalitatea și opera eminesciană. De data aceasta cunoaștem și numele lui
complet, Ashok Kumar îl cheamă. Probabil comicul de situație în care e
prezentat în jurnal, precum și insistența agasantă de a vorbi despre ceva la
care nu se pricepe, l-au determinat pe autor să-i dezvăluie identitatea. Noi,
citind, nu putem decât să ne amuzăm: „15
ianuarie dimineața... Începe simpozionul. Ashok Kumar vorbește infinit mai mult
decât ceilalți. Face paralele fanteziste între Eminescu și cultura indiană,
stabilește câtorva cuvinte latinești o fantezistă etimologie sanscrită,
încearcă, fără prea mult succes, să vorbească în limba română, îi întrerupe
frecvent pe ceilalți vorbitori, confiscând, mai apoi, microfonul, e repetitiv
și incoerent.”
Surprinzător însă
(sau, poate, dimpotrivă), în ciuda tuturor greutăților de adaptare, a
nerăbdării cu care-și așteaptă vacanțele și odată cu ele evadarea în Europa, a
bucuriei cu care conștientizează că nu este parte a acestui popor și la un
moment dat experiența se va încheia, până la final India reușește să-l
acapareze pe autor. Și asta după ce a trăit permanent cu o detașare impusă, cu
o voită lipsă de implicare, perfect conștient de pericolul pe care-l exercită,
odată cu trecerea timpului, această țară asupra voinței sale. „În timp, India te abrutizează. (...) Apoi,
toată țara aceasta, blocată undeva în istorie, exercită asupra asupra mea o
anume fascinație. Nu e vorba de exotism, ci de cu totul altceva. E ca și cum aș
privi un colosal mamifer, mai mare și mai greu decât orice mi-aș fi putut
imagina, ținându-și echilibrul pe o sfoară atârnată undeva între două vârfuri
de munte.” Frumoasă metaforă! Și colosul rezistă absorbind energia tuturor
indivizilor din care se compune, pentru că India există doar la nivel de mase,
de colectivitate, individul în sine nu are nicio însemnătate. Încă din primele
zile petrecute în Delhi, Ovidiu Ivancu este șocat de lipsa oricărui interes
pentru individ, de încălcarea dreptului la intimitate, de încercarea de
absorbție a unei societăți care funcționează doar la nivel global.
Cu toate acestea
sfârșitul brusc al șederii aduce și regrete. Regretul că nu a reușit să
cunoască mai mult, să vadă mai mult, că nu există o poveste neașteptată, surprinzătoare,
care să constituie un final relevant, în loc de orice concluzie. „Am nevoie de o sinteză aiuritoare,
paradoxală în care să poată fi cuprinsă, simbolic, transformarea mea la
contactul cu India. Am nevoie de o metaforă, de o alegorie.” Și chiar dacă
nu este găsită o astfel de formulă, încheierea
lasă o ușă deschisă. „Tot ceea ce
a rămas acum e dorința ca totul să se termine cât mai repede. Îmi doresc cu
disperare intrarea într-o rutină, în rutina românească. Nu mă pot amăgi cu
gândul că va fi ușor. Cheia apartamentului e pe masă, lângă laptopul pe care
scriu. De afară, se aude taxiul. Sting țigara și plec...” Transpare
de aici regretul, dar și dorința de a reveni cândva. Nu lipsește însă nici
misterul în care se învăluie India, în toate scrierile celor care au dorit să o
cunoască. Și care au plecat recunoscând unanim același lucru: India este mult
mai mult decât atât! Da, cu certitutine, Ovidiu Ivancu are dreptate: „probabil că există tot atâtea Indii câți
ochi privesc către țara aceasta.”
Text publicat în Revista de cultură Tribuna nr. 316, Cluj Napoca 1 - 15 noiembrie 2015
[1]
„Povestea Indiei noastre”, eveniment
organizat de către Cluj Center for Indian Studies, din cadrul Universității
Babeș-Bolyai, 11.09.2015, Cluj Napoca. Lectori: Hanna Bota, Ovidiu Ivancu,
Constantina Raveca Buleu, Iudita Pelea și Mihaela Gligor
[2]
Mircea Eliade, India ..., Humanitas,
București, 2008, p. 31
