joi, 21 iunie 2018

Acasă în străinătate



            Deschideam această rubrică în Tribuna, anul trecut, în septembrie, cu o temă care se dovedește a fi din ce în ce mai actuală, problema emigrației cetățenilor români spre țările mai dezvoltate ale Europei. Intens mediatizat, studiat de către sociologi și statisticieni, fenomenul este departe de a fi cunoscut cu adevărat. Cu toate acestea există deja o „literatură de specialitate”, dacă o putem numi așa, numeroase volume de interviuri și analize sociologice, care tratează problema migrației, au fost publicate și la noi în ultimii ani.
Recent mi-a atras atenția culegerea de interviuri, realizată de Zoltán Rostás și Nicole Salamon, Eu în România mă simt străin – Vieți de imigrant în Grecia, apărută la Editura Eikon, București, 2018. Sociologul Zoltán Rostás este Profesor, conducător de doctorat al Facultății de Sociologie din cadrul Universității București, autor și coordonator a numeroase volume de istorie orală, creatorul Cooperativei G(Gusti) - platformă de internet care are ca principal scop punerea la dispoziție, în mediul virtual, a cercetărilor de istorie socială și istorie orală, despre Școala Sociologică de la București, sau Școala Gustiană de ştiinţe sociale din România. Coautoarea volumului, care a realizat cea mai parte a interviurilor, psihologul Nicole Salomon a experimentat pe propria piele, după cum mărturisește în Postfață,  vreme de aproape două decenii, soarta imigrantului roman în Grecia, și a activat în cadrul organizației non-guvernamentale pentru drepturile femeilor Hope Spot – Speranța femeilor din Salonic, calitate care i-a oferit posibilitatea realizării unei cercetări asupra unui grup de femei cu vulnerabilitate multiplă (imigrante, afectate de criza economică, sau victime ale violenței domestice), precum și a unei serii de interviuri cu femei imigrante.
Apariția volumului este considerată o premieră la noi, datorită concentrării analizei asupra emigrației românești într-o singură țară, Grecia, a prezentării în detaliu a procesului de integrare a românilor în societatea greacă și, în același timp, o radiografie profundă a societății grecești înainte și după marea criză economică pe care această țară a traversat-o. Practic avem un tablou extrem de complex al Greciei, văzut de românii imigranți din perspective diferite: social, economic, politic, dar și al României, văzută de cetățenii ei din afară, de la mulți kilometri depărtare de casă. Este, de asemenea, o carte importantă despre emigrația românilor în sud-estul Europei, o zonă mai puțin studiată în alte lucrări. Modalitatea de cercetare folosită, interviul, este abordată dintr-o perspectivă mult mai „umană”, aș spune, renunțarea la rigiditatea întrebărilor precodificate apropie mult textul de un limbaj colocvial, ceea ce atrage cititorul și, în același timp, lărgește aria de adresare, de la specialiști spre publicul larg.
Analizele statistice disting două mari perioade de emigrare masivă a românilor spre țările mai dezvoltate: 1990-1992, ani în care plecările au avut la bază motivația etnică și apartenența religioasă (este etapa în care au plecat spre țările de origine etnicii germani și maghiari), după care din 1993 și până în 2000 putem vorbi despre migrația definitivă a românilor. Abia dincolo de anul 2000 apare etapa motivației de ordin economic, manifestată prin migrația temporară pentru muncă. Dintre cei intervievați, în volumul despre care vorbim, două treimi declară că au părăsit țara înainte de 2000, într-o perioadă în care trecerea frontierelor era încă o aventură, se călătorea, de cele mai multe ori, noaptea, aproape de fiecare dată pe jos, zile întregi, ghidați de călăuze, care solicitau foarte mulți bani pentru aceste servicii, fără nicio garanție că nu vor fi prinși de poliție și întorși din drum. Sunt mărturii impresionante despre eforturile făcute de acești oameni (femei și bărbați, deopotrivă) pentru a ajunge să trăiască mai bine, dar care, odată ajunsi în țara făgăduinței, aveau să se lupte cu o societate care nu-i accepta, cu mentalități care le erau necunoscute, cu un rasism fățiș manifestat. Cuvântul rasism apare de foarte multe ori, în majoritatea mărturiilor celor intervievați. De pildă cazul Silviei Dima, 40 de ani, din București, plecată cu o bursă universitară să studieze dreptul în Grecia, în anul 1997, care declară că: (…) ceea ce am făcut, și sfătuiesc pe toată lumea care vine ca emigrant, este că trebuie să te integrezi într-o societate, pentru că va trebui să ai de-a face cu populația locală. (…) o persoană care vrea să facă avocatura, sau să fie jurist într-o altă țară, nu poate să nu stăpânească limba, pentru că într-o instanță dacă te înțelege cineva că nu ești băștinaș de-al lui, te privește imediat cu alți ochi. Acest rasism nu poate fi ușor dat la o parte.(p.123)
Respondenții nu sunt însă doar din categoria celor care au urmat studii superioare în țară sau în afara ei. Pentru completarea tabloului social, ei au fost aleși de pe mai multe paliere socio-economice și de nivel intelectual, mai multe categorii de vârstă și, evident, de ambele sexe, femei și bărbați. Cauzele emigrației lor sunt de asemenea diferite, de la cele de ordin economic, până la cele de ordin sentimental (sunt câteva mărturii ale unor femei din România care s-au căsătorit cu greci, și-au urmat apoi soții), incluzând și cazuri de neștiință, persoane plecate pur și simplu în necunoscut dintr-un anumit spirit de aventură. Dincolo de analiza sociologică pe care cartea o propune, textul oferă și o perspectivă antropologică, o așezare în oglindă a mentalităților și a tradițiilor care definesc cele două societăți: română și elenă. Pot fi amintite aici ierarhiile stabilite în familia grecească și regulile după care funcționează instituția căsătoriei în Grecia, detalii deloc minore, pe care tinerele românce le descoperă abia după ce ajung să se căsătorească și să locuiască, de multe ori, împreună cu părinții soțului, după un model de inspirație orientală. Sau obiceiurile practicate la sărbători, diferite de obicieiurile românești, chiar dacă Grecia este o țară ortodoxă. Elocvent, în acest sens, este felul în care se gătește mielul de Paște, întotdeauna la rotisor, și în prezența întregii familii. Substratul este unul de natură să unească familia, important nu este cât de gustoasă va fi carnea mielului la sfârșit, ci timpul pe care ei, grecii, îl petrec împreună, în jur de cinci-șase ore, vorbind și bucurându-se de întâlnire. Nu este uitat nici comportamentul grecilor după marea criză economică, atitudinea lor în fața tăierii salariilor, sau, și mai rău, a pierderii locurilor de muncă. Grăitoare este următoarea mărturie (dar găsim numeroase asemenea, în majoritatea interviurilor): S-au închis foarte multe magazine și aici, la noi în zonă. (…) Și ce credeți că au deschis în locul acestora? Cafenele și taverne. Grecii nu au bani, dar cafenelele sunt pline, dimineața sunt toți la cafea, și stau acolo cu orele. Sunt mai relaxați de felul lor. În ciuda crizei, ei își continua viața de dinainte.(p.21) 
Sunt multe alte teme de analizat, care se pot desprinde din volumul Eu în România mă simt străin – Vieți de imigrant în Grecia. Am sesizat doar câteva dintre ele, consider însă că, în viitor, aceste mărturii vor fi sursă de inspirație pentru alte cercetări de acest fel, dar și bază de documentare. Un lucru e sigur, pentru cei trecuți prin experiența emigrării, noțiunea de acasă nu va mai avea niciodată semnificația inițială. Nu e nevoie de războaie sau de modificarea granițelor fizice pentru asta. Este și cazul lui Martin Ladislau Salamon, consul general al României la Salonic, care, în ultimul interviu inclus în volum, mărturisește: Salonicul pentru mine înseamnă și va însemna întotdeauna a doua casă, de acum încolo.

                                                                                         Tribuna, nr. 378/1-15 iunie 2018

vineri, 8 iunie 2018

Țara îngropată



            „Romanul a pornit de la un pariu cu mine însumi de a construi un spațiu cultural” – spune Adrian Lesenciuc despre cel mai recent volum al său, Cimitirul eroilor, publicat de Libris Editorial, Brașov, 2017. Iar comentariul meu despre roman pornește de la această declarație a scriitorului, tocmai pentru că, imediat ce am terminat de citit cartea, prima idee care mi s-a conturat în minte a fost aceea a spațiului închis în urmă-mi, a unei lumi zăvorâte între coperți și totuși o lume care nu-mi era pe deplin necunoscută, înainte chiar de a-mi fi dezvăluită.   
            Volumul a adunat deja o sumă de recenzii, bucurându-se de apreciere, dar, cu toate că într-o oarecare măsură părerile au coincis (s-a spus, de pildă, aproape de fiecare dată, că avem de-a face cu o distopie, sau cu un roman-parabolă), viziunile critice au fost, în fond, destul de diferite. Cel puțin cele pe care eu le-am citit. S-au făcut multe trimiteri spre literatura universală, de la Kafka la Llosa, via Buzzati. În opinia mea, nici Macondo-ul  márquezian nu este de neluat în seamă. Și asta pentru că Bheristanul, ținutul creat de Adrian Lesenciuc, este, în primul rând, un spațiu închis, fără legătură cu lumea exterioară. Sau, mai bine zis, nu există o lume exterioară acestuia. Guvernat de un regim totalitar, al cărui interes primordial este de a îngropa istoria propriului popor, într-atât de vehement încât cei pasionați de a-i descoperi trecutul sfârșesc prin a fi uciși, Bheristanul se consumă din interior, precum șarpele uroborus. Se autodistruge! Asupra lui nu se abat niciun fel de nenorociri exterioare, nici măcar intervenția divină nu-și face simțită prezența. Este o lume sortită pieirii prin uitare, un adevărat Macondo care se mută, încet, încet, în cimitirul de pe ale cărui pietre funerare și numele eroilor se șterg.  
         Senzația de déjà vécu își face simțită prezența încă din primele pagini, iar trimiterile subtile spre realități românești sunt presărate peste tot în roman. Începând cu descrierea ținutului, mai mult decât elocventă: „Bheristan e o țară a extremelor. O țară ce n-a putut fi niciodată condusă decât prin ameliorarea situației anterioare. O țară care, în istorie, a evoluat după o sinusoidă neregulată, atât ca amplitudine cât și ca frecvență de repetiție. O țară căreia îi dăduse Dumnezeu totul, dar care exploata suspiciunea și reaua credință. Și pentru că natura fusese generoasă, și pentru că față de sărăcia stepelor din est, din vest și din nord sau față de goliciunea coastelor din sud acest teritoriu se întindea verde ca o oază, nu de puține ori triburi și hoarde au poposit călare în mijlocul lanurilor din care nu se vedea cal și călăreț, și nu de puține ori s-au întors fugind care mai de care, în toate cele patru zări. Nu de puține ori au intrat triburile și hoardele în întunericul pădurilor montane  și s-au trezit copacii la viață, răturnându-se peste cai și călăreți. Cum nu de puține ori defileuri au prins viață și s-au răsturnat peste invadatori pereții de stâncă. De fapt, al cui e pământul acesta în care, între căință și dezmăț, cei ce l-au locuit au uitat să-l prețuiască, mai puțin în acele perioade de tulburătoare apăsare a istoriei?”(pag.103) Fluviul care străbate această țară poartă numele de Dariya, iar capitala sa, orașul Karnat (joc de cuvinte ironic trimițând la cârnat?!),  a fost întemeiată de către un cioban! De fapt, Bheristan ni se traduce ca însemnând țara oilor, cartea poartă pe pagina a doua, sub chiar titlul ei, o heraldică, în centrul căreia tronează reprezentarea grafică a acestui animal. „În munții Bheristanului, păstorii și-au păstrat obiceiurile și limba. Și au ținut piept și marelui Imperiu de apus, născut din amestecul de culturi dislocate de pe actualul teritoriu al Bheristanului, pe atunci miticul pământ al Xatriei, și valurilor de invadatori din răsărit, al căror tăvălug s-a rostogolit în puseuri, preț de aproape trei milenii, peste întregul continent. Au urmat valurile din extremul Orient, de sălbatici îmblânzitori de cai care se hrăneau cu carne crudă ascunsă sub șa și veșnicele hărțuiri de pretutindeni, ale vecinilor de același neam (…). Au rămas neschimbate de veacuri muntele și păstoritul, au rămas de veacuri obiceiurile, a rămas de veacuri neschimbată smerenia și supunerea păstorului, asemenea supunerii oarbe a oii. Și de aici, se zice, și numele de Bheristan, adică Țara Oilor.”(pag.105) Toată suita de toponime și onomastica exotică, despre care am putea crede că sunt, unele, de influență indo-iraniană, nu fac decât să cripteze episoadele parodico-satirice, extrem de bine scrise, la adresa unui spațiu geografic și, în egală măsură, a unei societăți,  bine cunoscute de ilustratorul lor, dar recognoscibile și cititorului. Autorul ne poartă însă, cu același rafinat simț al umorului, în lumea mai puțin cunoscută publicului larg, aceea a armatei, privită, cu ironie asumată, din interior. Pentru că nu poți trata cu un umor, pe cât de fin pe atât de tăios, atmosfera de cazarmă, dacă nu te situezi taman în miezul ei: „(…) jocul pe care îl practica era așa numitul fotbal militar – un sport în care, indiferent în ce echipă te-ai fi aflat, scopul principal era să pasezi comandantului.”(pag.85)  De altfel, umorul de calitate este o coordonată esențială a scriiturii. Cu toate acestea nu putem spune că romanul se înscrie într-o notă umoristică. Nici pe departe! Mesajele subliminale, simbolurile ascunse în scenele satirizate sunt cu bătaie lungă. Cartea poate fi citită în două chei: una ușoară, textul este captivant, se citește lesne, iar tonul umoristic e atractiv; și una gravă, în care cititorul, odată prins, experimentează profunzimea  dramatică a mesajului pe care autorul l-a plasat acolo, mai puțin la vedere, pentru cei interesați de „săpături”. Și pe care același autor îl părăsește în finalul cărții, întocmai ca pe Adam Urman, personajul central, pasionat de istorie și de cercetări arheologice, salvat miraculos în timp ce întreaga echipă, cu care lucrase la dezgroparea unor plăcuțe de aur inscripționate, fusese măcelărită. La fel ca personajul principal, cititorul este debusolat de acest final deschis al romanului, pe care este liber să și-l imagineze și să-l continue după cum dorește.
              Întreaga arhitectură a romanului se țese în jurul personajului Adam Urman, militar de carieră și student, din pasiune, la o facultate de istorie din capitală. Fost copil de trupă, ajuns atât de tânăr în armată după ce rămâne orfan de mamă, Adam Urman este urmărit din dublă ipostază: aceea de elev al unei instituții de învățământ militare și ofițer, mai târziu, în cadrul aceleași școli. Cele două ipostaze se succed, se intercalează, conturând un mozaic interesant de stări și emoții, la vârste biologice diferite. Sensibilitatea tânărului, indiferent de ipostaza la care ne referim, simțul acut al observației, preocupările sale culturale și spirituale, îl scot însă din marea masă a camarazilor săi, cu care nu se confundă. Ba din contra, va deveni un însingurat, un individ care are nevoie să-și construiască propria insulă, propriul spațiu în care studiile de care este interesat să-l ajute să supraviețuiască unei lumi față de care se simte tot mai strain. Adăugând, la toate acestea, afirmația citată la începutul textului, cred că nu greșesc spunând că Adam Urman este un álter égo al autorului acestui roman.
         Scena, situată spre sfârșitul romanului, în care elevii școlii militare sunt puși să îngrijească Cimitirul Eroilor din Dărăzăbad, să văruiască gardurile și crucile, să rescrie numele eroilor pe crucile de pe care acestea aproape se șterseseră, să le ordoneze apoi osemintele dezgropate, urmare a unui ordin dat în batjocură, după grade și funcții, se constituie într-o metaforă amară pentru imaginea unui popor care, neglijându-și istoria, ajunge să-și piardă verticalitatea. Și astfel, își semnează condamnarea la uitare!

          Scriitor prolific și polivalent, a publicat mai multe volume de versuri, proză și critică literară, dar și mult mai numeroase articole și studii în reviste literare din țară, în ultimele luni este colaborator frecvent  al Revistei de cultură Tribuna, Adrian Lesenciuc își aduce, prin Cimitirul eroilor, contribuția la îmbogățirea romanului românesc, contribuție care, judecând doar în baza trimiterilor făcute de critici spre marea literatură universală, sunt convinsă că nu va rămâne fără ecou. Și fără urmări, desigur.
           
                                                                                                          Tribuna, nr. 376/1-15 mai 2018