Deschideam
această rubrică în Tribuna, anul
trecut, în septembrie, cu o temă care se dovedește a fi din ce în ce mai
actuală, problema emigrației cetățenilor români spre țările mai dezvoltate ale
Europei. Intens mediatizat, studiat de către sociologi și statisticieni,
fenomenul este departe de a fi cunoscut cu adevărat. Cu toate acestea există
deja o „literatură de specialitate”, dacă o putem numi așa, numeroase volume de
interviuri și analize sociologice, care tratează problema migrației, au fost
publicate și la noi în ultimii ani.
Recent mi-a atras
atenția culegerea de interviuri, realizată de Zoltán Rostás și Nicole Salamon, Eu în România mă simt străin – Vieți de
imigrant în Grecia, apărută la Editura Eikon, București, 2018. Sociologul
Zoltán Rostás este Profesor, conducător de doctorat al Facultății de Sociologie
din cadrul Universității București, autor și coordonator a numeroase volume de
istorie orală, creatorul Cooperativei G(Gusti)
- platformă de internet care are ca principal scop punerea la
dispoziție, în mediul virtual, a cercetărilor de istorie socială și istorie
orală, despre Școala Sociologică de la București, sau Școala Gustiană de
ştiinţe sociale din România. Coautoarea
volumului, care a realizat cea mai parte a interviurilor, psihologul Nicole
Salomon a experimentat pe propria piele,
după cum mărturisește în Postfață, vreme de aproape două decenii, soarta
imigrantului roman în Grecia, și a activat în cadrul organizației
non-guvernamentale pentru drepturile femeilor Hope Spot – Speranța femeilor din Salonic, calitate care i-a oferit
posibilitatea realizării unei cercetări asupra unui grup de femei cu
vulnerabilitate multiplă (imigrante, afectate de criza economică, sau victime
ale violenței domestice), precum și a unei serii de interviuri cu femei
imigrante.
Apariția volumului este considerată
o premieră la noi, datorită concentrării analizei asupra emigrației românești
într-o singură țară, Grecia, a prezentării în detaliu a procesului de integrare
a românilor în societatea greacă și, în același timp, o radiografie profundă a
societății grecești înainte și după marea criză economică pe care această țară
a traversat-o. Practic avem un tablou extrem de complex al Greciei, văzut de
românii imigranți din perspective diferite: social, economic, politic, dar și al
României, văzută de cetățenii ei din afară, de la mulți kilometri depărtare de
casă. Este, de asemenea, o carte importantă despre emigrația românilor în
sud-estul Europei, o zonă mai puțin studiată în alte lucrări. Modalitatea de
cercetare folosită, interviul, este abordată dintr-o perspectivă mult mai
„umană”, aș spune, renunțarea la rigiditatea întrebărilor precodificate apropie
mult textul de un limbaj colocvial, ceea ce atrage cititorul și, în același
timp, lărgește aria de adresare, de la specialiști spre publicul larg.
Analizele statistice disting două
mari perioade de emigrare masivă a românilor spre țările mai dezvoltate:
1990-1992, ani în care plecările au avut la bază motivația etnică și
apartenența religioasă (este etapa în care au plecat spre țările de origine
etnicii germani și maghiari), după care din 1993 și până în 2000 putem vorbi
despre migrația definitivă a românilor. Abia dincolo de anul 2000 apare etapa
motivației de ordin economic, manifestată prin migrația temporară pentru muncă.
Dintre cei intervievați, în volumul despre care vorbim, două treimi declară că
au părăsit țara înainte de 2000, într-o perioadă în care trecerea frontierelor
era încă o aventură, se călătorea, de cele mai multe ori, noaptea, aproape de
fiecare dată pe jos, zile întregi, ghidați de călăuze, care solicitau foarte
mulți bani pentru aceste servicii, fără nicio garanție că nu vor fi prinși de
poliție și întorși din drum. Sunt mărturii impresionante despre eforturile
făcute de acești oameni (femei și bărbați, deopotrivă) pentru a ajunge să
trăiască mai bine, dar care, odată ajunsi în țara făgăduinței, aveau să se
lupte cu o societate care nu-i accepta, cu mentalități care le erau
necunoscute, cu un rasism fățiș manifestat. Cuvântul rasism apare de foarte multe ori, în majoritatea mărturiilor celor
intervievați. De pildă cazul Silviei Dima, 40 de ani, din București, plecată cu
o bursă universitară să studieze dreptul în Grecia, în anul 1997, care declară
că: (…) ceea ce am făcut, și sfătuiesc pe
toată lumea care vine ca emigrant, este că trebuie să te integrezi într-o
societate, pentru că va trebui să ai de-a face cu populația locală. (…) o
persoană care vrea să facă avocatura, sau să fie jurist într-o altă țară, nu
poate să nu stăpânească limba, pentru că într-o instanță dacă te înțelege
cineva că nu ești băștinaș de-al lui, te privește imediat cu alți ochi. Acest
rasism nu poate fi ușor dat la o parte.(p.123)
Respondenții nu sunt însă doar din
categoria celor care au urmat studii superioare în țară sau în afara ei. Pentru
completarea tabloului social, ei au fost aleși de pe mai multe paliere
socio-economice și de nivel intelectual, mai multe categorii de vârstă și,
evident, de ambele sexe, femei și bărbați. Cauzele emigrației lor sunt de
asemenea diferite, de la cele de ordin economic, până la cele de ordin
sentimental (sunt câteva mărturii ale unor femei din România care s-au
căsătorit cu greci, și-au urmat apoi soții), incluzând și cazuri de neștiință,
persoane plecate pur și simplu în necunoscut dintr-un anumit spirit de
aventură. Dincolo de analiza sociologică pe care cartea o propune, textul oferă
și o perspectivă antropologică, o așezare în oglindă a mentalităților și a tradițiilor
care definesc cele două societăți: română și elenă. Pot fi amintite aici
ierarhiile stabilite în familia grecească și regulile după care funcționează
instituția căsătoriei în Grecia, detalii deloc minore, pe care tinerele românce
le descoperă abia după ce ajung să se căsătorească și să locuiască, de multe
ori, împreună cu părinții soțului, după un model de inspirație orientală. Sau
obiceiurile practicate la sărbători, diferite de obicieiurile românești, chiar
dacă Grecia este o țară ortodoxă. Elocvent, în acest sens, este felul în care
se gătește mielul de Paște, întotdeauna la rotisor, și în prezența întregii
familii. Substratul este unul de natură să unească familia, important nu este
cât de gustoasă va fi carnea mielului la sfârșit, ci timpul pe care ei, grecii,
îl petrec împreună, în jur de cinci-șase ore, vorbind și bucurându-se de
întâlnire. Nu este uitat nici comportamentul grecilor după marea criză
economică, atitudinea lor în fața tăierii salariilor, sau, și mai rău, a pierderii
locurilor de muncă. Grăitoare este următoarea mărturie (dar găsim numeroase
asemenea, în majoritatea interviurilor): S-au
închis foarte multe magazine și aici, la noi în zonă. (…) Și ce credeți că au
deschis în locul acestora? Cafenele și taverne. Grecii nu au bani, dar
cafenelele sunt pline, dimineața sunt toți la cafea, și stau acolo cu orele.
Sunt mai relaxați de felul lor. În ciuda crizei, ei își continua viața de
dinainte.(p.21)
Sunt multe alte teme de analizat,
care se pot desprinde din volumul Eu în România mă simt străin – Vieți de imigrant în
Grecia. Am sesizat doar
câteva dintre ele, consider însă că, în viitor, aceste mărturii vor fi sursă de
inspirație pentru alte cercetări de acest fel, dar și bază de documentare. Un
lucru e sigur, pentru cei trecuți prin experiența emigrării, noțiunea de acasă nu va mai avea niciodată
semnificația inițială. Nu e nevoie de războaie sau de modificarea granițelor
fizice pentru asta. Este și cazul lui Martin Ladislau Salamon, consul general
al României la Salonic, care, în ultimul interviu inclus în volum,
mărturisește: Salonicul pentru mine
înseamnă și va însemna întotdeauna a doua casă, de acum încolo.