Singură printre canibali

          În 2015, la Editura Polirom, a apărut cea de-a doua ediție a volumului Ultimul canibal, semnat de Hanna Bota. La reeditare s-a renunțat la subtitlul Jurnal de antropolog, cel de pe coperta cărții apărute în 2011, la Editura Cartea Românescă. Nu cunosc amănunte privind alegerea noii variante de titlu, dar bănuiesc, citind unele ecouri apărute în presă la lansarea primei ediții, că pentru unii critici a fost deranjantă trimiterea la această știință (în care autoarea se specializa, fiind doctorandă la momentul călătoriei sale în arhipeleagul Vanuatu), pe motiv că n-ar fi întocmai o lucrare de specialitate. Aceasta însă a precizat, încă de la apariția cărții, că nu este vorba despre un tratat de antropologie, fiind mai degrabă un demers propriu, în urma căruia a publicat în volum însemnările zilnice, impresiile și observațiile culese. Cert este că Hanna Bota și-a asumat o experiență limită, călătorind în toamna anului 2009 în Vanuatu, arhipelag din Pacificul de Sud, aflat la o distanţă de 1700 de kilometri de Australia şi la aproximativ 16 000 de kilometri de Europa, unde a rămas să trăiască pentru câteva săptămâni alături de localnici, în satele risipite pe insule.

            Autodeclarată călătoare împătimită, scriitoarea a studiat și alte culturi de pe glob, în 2013, spre exemplu, o călătorie în India se materializa într-un roman, Dansând pe Gange, și o carte de poezie tot de acolo, cu titlul Poeme hindice. Și poveștile din Vanuatu au o versiune poetică, cu un an înainte de a apărea prima ediție din Ultimul canibal, în 2010, la Editura Brumar, apare volumul Poeme pentru Yerutonga. Poemele sunt esențializări ale trăirilor și întâmplărilor de pe insule, scrise cu har poetic, știut fiind că Hanna Bota a publicat până acum mai multe volume de poezie. Eu recomand a fi citită cartea de poezie după cea de proză, chiar dacă ele au apărut în ordine inversă la edituri diferite. Citite oricum împreună dar în ordinea inversă apariției, pentru că astfel întâmplările capătă o altă lumină, imaginile poetice, presărate din abundență și în Ultimul canibal, latura poetică nu poate fi ascunsă, își modifică aici dimensiunea, sentimentele se intensifică, descoperi cu uimire pasaje de proză altfel prezentate, cu încărcătura emoțională pe care doar poezia o poate da.

Pentru că nu am reușit să intru în posesia unui volum din prima ediție, am citit doar cartea de poezie. Citind acum ediția a doua am recitit după ea și Poemele pentru Yerutonga (nume generic dat tuturor celor cunoscuți acolo, după cum autoarea spune în Precuvânt la cartea de poezie). Senzația este fantastică! Ideea de a prezenta o lume necunoscută, pentru noi ceilalți, din dublă perspectivă, beneficiind astfel de mijloace multiple de exprimare, specifice celor două genuri literare, este una inspirată,  menită să capteze în plus atenția cititorului, iubitor al unui gen sau altul, ori a ambelor, deopotrivă.

       Volumul Ultimul canibal este construit pe structura jurnalului, chiar dacă evenimentele nu ne sunt prezentate cu acuratețea temporală a acestui gen literar. Pe toată perioada călătoriei sale scriitoarea a notat zilnic, pe laptop, atunci când încă mai avea la îndemână energia electrică, pe foi de caiet la lumina lanternei sau a focului, impresii ale zilei, consemnând discuții, locuri văzute, evenimente la care a asistat, totul ca să nu fie uitat niciun detaliu care mai târziu ar fi putut fi regretat. Este o scriere cursivă, incredibil de firească, chiar și în descrierea unor momente dificile pentru ea, uimind prin naturalețea cu care vorbește despre oameni, întâmplări și locuri pe care cititorul nu și le poate imagina decât făcând un efort, ca o întoarcere, o călătorie înapoi în timp. Tocmai de aceea cartea se citește pe nerăsuflate, iar certitudinea pe care ne-o oferă autoarea, și anume că nu este vorba despre ficțiune, totul fiind autentic, sporește pofta de lectură și dorința de afla mai mult. Cu toate acestea este dificil să o povestești, și cred că nici nu ar trebui, farmecul constă în descoperirea personală a fiecăruia. Dacă Hanna Bota a călătorit pentru noi toți atunci doar ea este cea care trebuie să povestească. Și este o bună povestitoare, fără îndoială, dar și o împătimită culegătoare de povești, la rândul ei. În prima parte a călătoriei culege mai multe legende și face o înțelegere cu ghidul său, Maktuan, să adune împreună material pentru o carte, culegere de povestiri, legende și credințe vechi ale locuitorilor din insulele Pacificului de Sud.

            Hanna Bota este primită în mijlocul comunităților din satele pe care le vizitează cu inima deschisă, cu bucurie și cinste, în primul rând pentru că este o albă, dar acest fapt nu constituie întotdeauna un avantaj. Prețul plătit pentru unele produse sau servicii (cum ar fi transportul cu mașina) sunt de fiecare dată mai mari pentru ea decât pentru orice alt locuitor al insulelor. Dar Hanna a câștigat simpatia acestor indivizi, aflați la mare distanță în urmă pe scara evoluției sociale, prin naturalețea cu care a reușit să se integreze, trăind ca ei, mâncând ceea ce ei mâncau, locuind în condițiile în care ei locuiau. Dar mai ales le-a câștigat încrederea  vorbindu-le despre scopul călătoriei sale. Ea nu era o simplă turistă, nu era nici un misionar creștin și nici un voluntar al vreunei societăți caritabile, ea venise din dragoste pentru ei, dorind să-i cunoască, să scrie despre ei, să vorbească astfel lumii întregi despre existența lor. Peste tot în carte se vorbește despre iubirea aproapelui. Și ce alt motiv poate fi mai plauzibil pentru a accepta voluntar dormitul în frig, mersul pe jos ore în șir, urcușul povârnișurilor înalte, lipsa celor mai elementare condiții pentru igiena personală, mizeria, bolile, păduchii, sau  înfometarea (atunci când mâncarea nu mai putea fi înghițită decât atât cât să supraviețuiască și să nu-și jignească gazdele, care-i ofereau tot ce aveau mai bun, uneori asta însemnând șopârle, lilieci, pui morți de găină sau, în cel mai fericit caz, veșnicele rădăcini fierte ale unei legume locale)? Cu toate acestea autoarea conștientizează importanța momentului, faptul că această societate este în schimbare, chiar dacă ritmul de acolo e mult diferit de al nostru (fascinante sunt poveștile despre lipsa de importanță a trecerii timpului, majoritatea dintre ei nu-și știau vârsta și nici nu-i interesa acest lucru). „Mă felicitam că venisem în Vanuatu: eram martora morții lente a unei civilizații, nu o moarte dintr-o anumită zonă, ci dispariția ei de pe planetă.”

         Întoarcerea în copilăria umanității, cum spune autoarea despre călătoria ei, prilejuiește și o întoarcere la propriile origini, la simplitatea existenței, la acea indestructibilă legătură (în ciuda vieții într-o metropolă aglomerată din lumea civilizată) cu pământul, cu natura și, implicit, cu Creatorul tuturor lucrurilor: „Stând cu fața spre golf, cu soarele încălzindu-mi spatele, am senzația, pentru câteva fracțiuni de secundă, că sunt acolo dintotdeauna, că nu am trăit decât sub copacul acela, că tot ce a fost înainte și tot ce va urma este neimportant, că momentul acesta se dilată cât viața, că nici nu-mi doresc să fiu în altă parte, că civilizația și goana orașului meu sunt atât de departe, ca într-un vis de odinioră. (…) Casa mea era la mii de kilometri, dar în momentul acela am știut că și ei fac parte din viața mea, că între mine și ei nu e decât același freamăt de viață (…). Spre dreapta, cerul e luminat din când în când de scânteierile vulcanului veșnic viu, ca niște fulgere lungi, iar nori vișinii coloreză cerul. Doamne, ce zile, ce nopți!”

            Dacă populațiile acestea, prezentate în cartea Hannei Bota, ne par primitive și naive prin credințele lor, prin obiceiurile barbare (deprinderea de a consuma carne de om a fost de curând lepădată și, există suficiente indicii, poate mai persistă în unele triburi izolate), prin respingerea educației, a progresului de orice fel, sunt, cu siguranță, destule exemple de atitudini și comportamente din care noi, civilizații, avem de învățat. Impresionantă în acest caz este atitudinea unui bolnav paralizat, pentru care se organizeză o rugăciune colectivă, în fața morții: „Un muribund întrebat cum de are putere să zâmbească tot timpul, să privească senin spre moartea care, ca un intrus, deja pândea în colibă, răspunse: dacă mortea vine fără să o pot alunga, atunci ce rost are să fiu supărat? Că sunt vesel, că sunt supărat, tot va veni – și atunci nu e mai bine să fiu vesel și să nu-mi amărăsc degeaba inima, să nu-i amărăsc pe cei din jur?” Deasemenea, felul în care aleg să-și jeleasă morții, regretul lor față de cei mai în vârstă membri ai comunității, comparativ cu cei tineri, a căror pierdere îi afectează mai puțin, invers decât înțelegem noi să considerăm pierderile umane, mi se pare plin de învățăminte. „Dacă moare un tânăr, se jelește o săptămână, dacă e unul bătrân, atunci două săptămâni. Tinerii nu au atâta importanță, ei nu știu multe, dar cu cât cineva e mai bătrân, cu atât moartea lui e o pierdere mai mare. (…) La ei, autoritatea și cantitatea de informație deținută de un om înțelept și dusă în mormânt este o pierdere irecuperabilă…” Și nu este vorba, cred eu, doar despre faptul că noi stocăm informația în alt mod, cum spune autoarea în continuarea rândurilor de mai sus, ci despre similitudinea om-experiență. De aceea pentru ei importanța pe care o acordă bătrânilor ține de păstrarea unei experiențe fundamentale care se pierde odată cu ei. Iată o neprețuită valoare umană ce s-a atrofiat pe măsura dezvoltării sociale.

            Ultimul canibal este în primul rând o mărturie, una dintre puținele de acest fel, despre existența unei lumi pe cale de dispariție, dar și un prilej de a privi în urmă la propria noastră evoluție. Influența occidentalilor a pervertit deja funcționarea unei societăți arhaice care se guverna după legi și concepte proprii, dar extrem de funcționale. Cei care au ajuns acolo, de la misionari la voluntari de tot felul, au încercat să impună reguli, aducând cu ei cultura proprie și impunând-o sub motivul ajutorării populației. Acest fapt a distrus iremediabil un paradox fascinant, acela al existenței  concomitente a omului primitiv, gol, locuind în colibe, în păduri virgine cu a celui îmbrăcat în hainele unor branduri de lux, traind în zgârie nori, în metropole suprapopulate. Poate că celor care au descoperit aceste triburi ar fi trebuit să li se aplice regula călătorilor întorși în timp, carora li se interzice intervenția de orice fel în viața celor cu care interacționează, deși simpla lor prezență afectează. Sau, dacă tot ne-am implicat, și nu mai există cale de întoarcere, să facem lucrurile în singurul mod în care ele pot fi percepute și înțelese de către acești ultimi primitivi ai planetei. Așa ca Mario, un voluntar al Societății Pilgrin, care a trait o vreme printre membrii tribului Kiai, înaintea Hannei Bota, căreia i-a lăsat coliba construită de el, și despre care autoarea nota: „…alesese Espiritu Santu, singur, izolat, dornic să locuiască efectiv între kiai, vorbind mai mult cu fapta.” Pentru că, spune aceasta în continuare: „Ca să educi un popor care nu poate învăța decât imitând trebuie să locuiești în mijlocul lui, să-i inițiezi în lucruri elementare…”

            Există multe lucruri fascinante în această carte, pe lângă cele amintite deja. Lipsa sentimentului de jenă, de rușine la expunerea trupului, manifestarea fățișă a sentimentelor (totul se trăiește pe față și în prezența tuturor), minimalizarea importanței femeii în societate, în urma unor bunuri și alimente cum ar fi porcii sau grădinile, ritualurile sacre, care încă se practică deși cei mai mulți au fost convertiți la creștinism (cele două credințe nu se exclud însă, aici Dumnezeu și spiritele conviețuiesc armonios), sunt de neconceput în lumea noastră, și cu atât mai mult suscită interesul. De aceea cartea aceasta trebuie citită și nu povestită, pentru că dincolo de informațiile ce țin de antropologie și de trimiterile frecvente la autori cunoscuți ai scrierilor de gen, de termenii exotici aflați, cum ar fi nakamal – spațiu sacru destinat exclusiv bărbaților și pietrelor în care sălășluiesc spiritele, unde se bea kava – o băutură deasemenea interzisă femeilor, cu efecte halucinogene, de descrierile cu acuratețea detaliilor a tuturor locurilor străbătute și a oamenilor intâlniți, a experiențelor de tot felul, Ultimul canibal vorbește despre curaj și dragoste. Despre curajul absolut impresionant al unei femei aparent fragile (așa este Hanna, am cunoscut-o și pare cea mai plăpândă și mai fragilă femeie din lume), care a plecat de una singura la capătul lumii din dragoste pentru studiul său și mai ales din dragoste pentru oameni. Vanuatu ni se dezvăluie astfel ca o lume cu totul diferită, într-o întâlnire a două civilizații aflate la poli opuși de dezvoltare, în care reprezentantul fiecăruia se cunoaște prin celălalt. Comentariile de genul că jurnal de misionar ar fi mai potrivit decât jurnal de antropolog, cu referire evidentă la subtitlul primei ediții, nu știrbesc cu nimic meritul autoarei de a fi scris o carte cu adevărat unică, în peisajul românesc cel puțin, o carte care, iată, e la fel de bine primită și la patru ani de la prima ediție. Ce scriitor nu și-ar dori să aibă parte de o asemenea experiență? De aceea sunt de înțeles reacțiile, pro sau contra, cartea a făcut și face în continuare valuri, adică își urmează rostul ei, cel pentru care a fost scrisă.  

    Text publicat în Revista de cultură Tribuna, nr. 312/1-15 septembrie 2015                                                                                                                 

Vitrina cu fotografii povestite

           

         Editura „Cartea Românească” a oferit în 2014 premiul pentru debut romanului „Fotograful curţii regale” de Simona Antonescu. Cartea a apărut în primăvara acestui an şi se bucură deja de popularitate. Citind-o, am înţeles că succesul nu se datorează doar unei bune activităţi de promovare.

            Într-o lume în care tot mai multe sunt vocile care se ridică împotriva scrierilor de tip clasic, considerându-le vetuste, o lume în care poveştile despre vremuri apuse pălesc în faţa celor inspirate din mizerabilismul de actualitate, ce ilustrează într-un limbaj şocant o realitate frustă, Simona Antonescu are curajul să scrie cuminte, aşezat, nu doar o carte cu valoare de document istoric, dar şi o literatură de calitate.  Indiferentă la curente şi tendinţe (şi foarte bine face!), autoarea zugrăveşte cu tenacitate şi har scriitoricesc imaginea societăţii bucureştene de secol XIX, cu o multitudine de date şi detalii, trădând o laborioasă activitate de cercetare în prealabil. Găsim, sau regăsim, în romanul său farmecul străduţelor din Bucureştiul acelui veac, împărţite între comercianţii de diferite etnii: greci, evrei, armeni cu fascinantele lor prăvălii şi dughene. Sunt tablouri care prind viaţă prin descrieri minuţioase, pornind de la simple fotografii de epocă, prin care reuşeşte cu succes nu numai să recreeze atmosfera specifică, dar şi să ne integreze pe noi, cititorii, în miezul ei. Şi asta încă din primul capitol al cărţii, unde păşim pe strada Ştirbey Vodă, în piaţa Teatrului, împreună cu personajul principal, fotograful Franz Mayer, cel care-şi instalează aici atelierul şi locuinţa: „Pe strada Ştirbey Vodă, în Piaţa Teatrului, noii vecini ai tânărului fotograf sosit din părţile Ardealului ieşiseră în faţa prăvăliilor şi aşteptau, pe sub copertinele colorate, să-l cunoască. Un grec cât un munte, care ţinea o prăvălie de măsline şi delicatese (...) La numai câţiva paşi, un evreu mărunţel, înveşmântat într-o redingotă nouă la două rânduri de bumbi, cu kipa aşezată pe creştetul capului, schimba priviri cu domnişoarele aflate la ferestrele catului întâi al prăvăliei sale de stofe fine şi bijuterii (...) De cealaltă parte a noului atelier, o prăvălie de cafea  armenească împrăştia de-a lungul străzii arome felurite, care-ţi puteau lua sufletul cu ele.” E cu neputinţă, citind, să nu vizualizezi strada din Piaţa Teatrului, ba chiar să-i inspiri, cu nesaţ, aromele.

            De fapt, cartea nu e împărţită în capitole, structura ei e dată de cele optsprezece povestiri, toate având ca punct de plecare o fotografie, pion central în jurul căruia se brodează întreaga naraţiune. Mărturisesc că nu odată, ajunsă la detalii privind îmbrăcămintea, ţinuta, expresia, sau pur şi simplu contextul în care se găseau personajele din fotografie, am întors paginile pentru a cerceta mai bine cele descrise în imaginea din debutul fragmentului. Simona Antonescu a scris poveşti privind fotografii vechi, de epocă, imaginându-şi bucuriile ori dramele din spatele ochilor îndreptaţi spre obiectivul aparatului de fotografiat, pentru că, aşa cum spune ea, a simţit că fotografiile îi vorbesc. În realitate, autoarea nu a imaginat doar optsprezece povestiri diferite ci, unindu-le prin liantul Franz Mayer, a rescris istoria unui veac prin portrete, dăruindu-ne o altfel de imagine a secolului XIX, nu diferită de cea a cărţilor de istorie, dar mult mai vie, mai atractivă pentru cititor. În fond ea nu este singurul scriitor care şi-a construit naraţiunea pe baza unor fotografii, ceea ce o deobeşte însă este curajul de a lega, într-un tot unitar, povestea mai multor fotografii, scriind până la urmă o singură poveste. Altfel spus, cartea ei e un provocator puzzle, în care piesele se aşază cuminţi la locul lor pe măsură ce tainele fotografiilor sunt dezvăluite, pentru ca, în final, să nu se mai poată distinge marginile pieselor, diluându-se într-un singur tablou absolut fermecător: imaginea românească a secolului al XIX-lea. Mai mult, Simona Antonescu a ales personaje anonime pentru poveştile ei, cu excepţia câtorva apariţii ale unor apropiaţi ai casei regale, sau chiar a Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Personajele imaginate de autoare, prin lipsa lor de identitate istorică, creionează mult mai bine diversitatea societăţii bucureştene. Orice armean comerciant de cafea ar fi putut fi Spiru Agopian, sau orice grec care făcea negoţ cu măsline, Chiron grecu. Dar, pentru mai buna ancorare a întâmplărilor în contextul  istoric, au fost introduse evenimente şi personaje reale, pregătindu-li-se ambianţa potrivită în care să se integreze, fără a afecta în vreun fel povestea iniţială. Spun asta imaginând-o pe autoare deasupra unei scene gata construite, în care, ca un maestru păpuşar, îşi introduce pe rând personajele, cu poveştile lor, fără să strice nimic din decorul în care e obligată se se încadreze, ba din constră dându-i strălucire şi viaţă.

            Liantul povestirilor, aşa cum aminteam deja, oarecum personaj principal deoarece destinul său nu este foarte atent urmărit, dar, prin prezenţa sa în fiecare text, precum şi a rolului narativ, poate fi numit personaj principal, este Franz Mayer, fotograful curţii regale. Personalitate cunoscută în epocă, numele său real fiind Franz Mandy, deţine acest titlu alături de alţi fotografi renumiţi în perioada respectivă. Fiecare familie, a cărei poveste îşi are locul bine stabilit în cartea Simonei Antonescu, apelează la un moment dat la serviciile lui Franz. El păstrează copii ale tuturor fotografiilor realizate, împodobindu-şi cu ele vitrina atelierului, în timp aceasta devenind tot mai neîncăpătoare. Pe măsură ce se adună fotografiile în vitrină, se conturează imaginea uneia dintre cele mai înfloritoare perioade din istoria românească.

Vitrina este aşadar motivul central al cărţii, iar apariţia lui Franz la finalul fiecărei poveşti, pentru a aşeza în vitrină noua imagine, dovada altei istorii încheiate, devine pentru cititor un semn că altă poveste va urma. Chiar dacă ultima fotografie, din povestirea cu acelaşi titlu, nu mai este realizată de Franz Mayer, ea fiind mult mai apropiată de contemporaneitate, vitrina (rama poveştii) e acolo, cu toate imaginile păstrate, oglindă a unui trecut cât se poate de real, dar şi punte de trecere către prezent. „Franz Mayer este atelierul, repetă fotograful, gândind la fotografiile de nuntă ale tuturor părinţilor şi bunicilor acestui Bucureşti nou, care îi devenea din ce în ce mai străin, îngrămădite toate într-o vitrină devenită demult neîncăpătoare. Baluri cu etichetă, crinoline avântate în cadriluri ordonate, bătăile cu flori de la şosea în zi de 10 Mai, trăsuri ai căror muscali răbdători opreau pentru trecerea tramvaiului cu cai, băieţi ce vindeau ziare şi prizau pe ascuns tutun, jobene şi meloane, pălăriuţe cochete de damă şi umbreluţe mărginite cu dantelă, sacagii şi chivuţe, modiste şi negustori evrei ori armeni, poiana Stânii Regale în zi de vară, scăldată în lumina altui veac, eleve de pension căutând cuminţi către catedră, tacâmuri de lăutari muncindu-şi strunele în pragul restaurantului lui jupân Iordache, terasa Casei Capşa şi coloanele de la intrare ale teatrului Naţional – toate fuseseră îngrămădite în spatele vitrinei de către cinematografe, rochii din jerse până la genunchi, automobile, patefoane şi becuri electrice. Două veacuri se studiau cu curiozitate, de o parte şi de alta a sticlei unei vitrine, şi pufneau dispreţuitor.” Citatul adună de fapt esenţa poveştilor din carte, iar vitrina atelierului de fotografie, astfel descrisă, o putem compara cu un panou al absolvenţilor, elevi şi profesori, noul şi vechiul silite să coexiste.

            Am amintit la începutul acestui text despre valoarea documentară a romanului „Fotograful curţii regale”. Aceasta e lesne de demonstrat pentru că, aşa cum am spus deja, imaginaţia autoarei nu se află nicio clipă în contradicţie cu adevărul istoric. Personaje, locuri, evenimente istorice sunt descrise cu acurateţe de detalii, dovedind o documentare foarte serioasă. Povestiri precum „Arcul de trimuf”, în care Carol I intră în Bucureşti, în fruntea armatei, pe sub Arcul de Triumf, sărbătorind întoarcerea victorioasă din războiul de independenţă, sau „Expoziţia universală de la Paris”, care este o descriere amplă a celei dintâi participări a României la renumitul salon expoziţional, sunt exemple concludente ale încadrării corecte a naraţiunilor în contextul socio-politic. Dar nu numai din punctul de vedere al evenimentelor de care se ocupă, scrierea are valoare de document. Sunt informaţii foarte interesante cu privire la construcţia unor edificii precum Arcul de Triumf, sau a introducerii transportului în comun, Despina Agopian, rebela fiică a armeanului negustor de cafea, ne însoţeşte într-o inedită călătorie cu tramvaiul tras de cai prin cartierele mărginaşe ale Bucureştiului, a construirii reţelei de alimentare cu apă şi apusul unei meserii dispărute azi, aceea de sacagiu, sau a pătrunderii în moda românească a primelor creaţii Coco Chanel, cum altfel decât însoţite de revolta şi dispreţul doamnelor din înalta societate, toate completând cu date tehnice, am putea spune, tabloul epocii.

            Nu trebuie să uităm nici poveştile fantastice. Simona Antonescu scoate la lumină, parcă dintr-un cufăr plin cu comori moştenite, obiceiuri şi ritualuri pe cât de fantastice şi incredibile azi, pe-atât de înrădăcinate în credinţa celor ce în vechime le-au zămislit. Absolut fabuloasă povestea lui Chiron grecul, care, copil fiind, este descântat de ţigăncile vrăjitoare în pădurea Afumaţilor. Tot restul vieţii va rămâne sub protecţia acestor vrăji, nicio nenorocire neputând să-l mai atingă după ce mama sa recursese la această soluţie disperată de moartea celorlalţi doi copii ai săi. Întreg ritualul descris, precum şi incantaţiile rostite sunt parte a unui scenariu atât de bine construit, încât ai vrea să cauţi a afla mai multe despre Balta vrăjitoarelor din pădurea Afumaţilor. Dar cea mai spectaculoasă poveste, din acest punct de vedere, este „Căsăndriţa Sânzâienelor”. Împletind povestea spusă de către lelea Mândra din Grădiştea Orăştiei domnului fotograf Mayer, în timp ce acesta se căznea să-i fotografieze copiii, cu evocarea obiceiurilor specifice sărbătorii Sânzâienelor, Simona Antonescu ne dovedeşte, dacă mai era nevoie, că poate să scrie despre absolut orice. Şi îmi întăresc afirmaţia cu exemplul altui text din carte, „Croitoresele”, unde suspansul este atât de bine dozat încât cititorul ajunge la un moment dat să perceapă tensiunea la fel de acut ca în cazul unei poveşti de groază. Impresia că cele două surori sunt o sigură fiinţă, care întinereşte dimineaţa şi îmbătrâneşte în a doua parte a zilei pentru a crea diferenţa de vârstă, alimentată şi de faptul că cele două merg pe rând la atelierul fotografului şi-i cer acestuia ca în final, cu mijloace tehnice specifice, să unească portretele într-o singură fotografie, nu poate decât să provoace la maximum atenţia citorului. Dacă în unele cazuri acţiunea mai domoală ar putea să-i nemulţumească pe avizii de senzaţional, în acest caz autoarea dovedeşte că ritmul alert şi tensiunea în crescendo, până la punctul culminant, nu-i sunt procedee necunoscute.

            Doar ultima povestire am avut senzaţia că a venit prea brusc, căscând o prăpastie între tot restul cărţii şi acest text de încheiere. Suntem aduşi brusc aproape de vremurile noastre, la două generaţii după Franz Mayer, pe care doar ce-l lăsasem, încă tânăr şi în plină glorie, ca expozant la salonul parizian. Poate senzaţia că lipseşte ceva, ori poate regretul că se termină o carte pe care nicio clipă nu o poţi bănui ca fiind a unui debutant, m-au făcut să nu mă împac cu această fisură. Dar, în acelaşi timp, falia creată poate fi o invitaţie pentru cititorul interesat: de a căuta informaţii despre fotograful casei regale, adevăratul Franz Mandy, şi astfel de a-i afla povestea până la capăt, ori, dacă nu există menţionată pe undeva, să-şi imagineze una. Oricum asta nu afectează meritul Simonei Antonescu de a fi scris o carte cu adevărat fascinantă, într-un limbaj literar elevat, o scriitură care, nu mă îndoiesc de asta, va trece proba timpului. Pe mine m-a convins.  

Text apărut în Revista de cultură ”Tribuna”, nr. 310, Cluj-Napoca, 1-15 august 2015

Povești de sub Troiță

  Troița mărturisitorului, cartea lui Gherasim Rusu Togan, apărută la Editura Premier din Ploiești, în 2013, m-a întors dureros în timp. Într-o perioadă ce o precede, ce-i drept, pe aceea a copilăriei mele, dar într-o lume în care am găsit atâtea punți de legătură încât am citit-o cu sufletul la gură, uitând de orice realitate imediată, ceremonios și cu evlavie, ca pe o carte de rugăciuni.

            Păstrez bucuria de a-l fi cunoscut pe omul Gherasim Rusu Togan în vara lui 2013, la Câmpina, pe când dumnealui făcea parte din juriul unui concurs de poezie iar eu mă număram printre fericiții laureați. M-au atras din prima clipă căldura privirii și molcomul vorbei ardelenești. A reușit, astfel, să mă facă să mă simt printre ai mei, deși trecusem munții ca să ajung acolo. De câte ori ne-am reîntâlnit după aceea am trăit aceeași bucurie. Anul acesta ar fi trebuit să ne mai vedem la Câmpina, dar timpul n-a avut răbdare să ne aștepte. Alături de amintirea omului păstrez și două cărți primite cu dedicație de la scriitor. Una dintre ele este cartea despre care am început să vorbesc aici, citită abia acum, după mutarea autorului mai aproape de stele, cum scria el însuși.

            Gherasim Rusu Togan a fost un neobosit scriitor și etnolog, care a publicat asiduu volume de poezie, proză și studii etnografice. Pasionat de viața și tradițiile satului românesc în general, și ale satului de care-l leagă rădăcinile în special (s-a născut în localitatea Ghijasa de Sus, de lângă Sibiu), și-a tranformat marea dragoste în numeroase studii și cărți, în care a adunat obicieiuri, ritualuri, tradiții românești, pagini inedite din istoria neamului. A fost o prezență activă în societatea culturală prahoveană, după ce în anul 1978 s-a stabilit pentru tot restul vieții la Câmpina. Activitatea sa editorială reunește peste douăzeci de volume de autor, precum și numeroase articole apărute în diverse publicații. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, premiat de mai multe instituții culturale. Academia ”Dacica” i-a oferit titlul onorific de doctor în etnografie, în civilizația populară, iar județul care l-a adoptat, Prahova, i-a conferit diploma de onoare.

            Romanul Troița mărturisitorului este povestea satului transilvănean în care s-a născut Gherasim Rusu Togan, și mai mult este povestea copilăriei sale, povestea a lor săi, scrisă febril, ca o datorie ce nu mai suferea amânare. Ca să nu se uite, cum spune protocolul, carte de căpătâi a comunității, scrisă de preotul satului și găsită sub o grămadă de resturi de materiale de construcții, în podul bisericii. Acest obiect misterios ocrotește într-un fel  poveștile din Ghijasa, ca un cufăr magic care odată deschis împrăștie în jur lumina comorii până atunci ascunse. Și poveștile care nu sunt în protocol vor fi scrise tot sub puterea exemplului său, ca să se știe. ˂˂Eram prăfuit până-n vârful capului, cu mâinile albite de molozul peste care se așternuse ca o crustă praful și-n care, efectiv, scormonisem cu răbdare, aproape jumătate din podul bisericii (...). Mă obsedase ani și ani această carte, ca și cum ar fi posedat secretul unei comori. (...) Cu filele zgrunțuroase, cartea era pe alocuri cu scrisul ilizibil, rezultat al trecerii ei prin mâinile unui șir de preoți și învățători, după o cronologie doar de ei știută (...).”Ca să se știe”, deschidea povestea unui eveniment ieșit din comun, ce zguduise viața oamenilor, relatat cu amănunte și talent narativ. ˃˃

            Așa începe povestea, sau mai exact mănunchiul poveștilor lui Gherasim Rusu Togan, cu aceste întâmplări din viața trecută a satului, consemnate în terfelog. Vechile însemnări, chiar dacă se referă la aspecte sociale comune și aparent banale, punctează momente importante din istorie, ca de pildă fuga unor săteni în România (satul era sub ocupație habsburgică), siliți de foamete și jugul asupririi. Dar nu doar întâmplările din cartea găsită în podul bisericii stau sub semnul tragismului, poveștile bătrânilor satului și amintirile personale ale autorului întregesc tabloul unui destin dramatic al satului transilvănean și al locuitorilor săi. Lovit de divinitate prin secetă, sau din contră prea multă apă căzută din cer, lăsând ani întregi pământul fără roade și oamenii lipsiți de pâinea cea de toate zilele, satul a fost călcat și de hoardele de asupritori, de la cei străini de neam până la cei de același sânge, numind aici regimul comunist. Dar în ciuda tuturor nenorocirilor a rămas în picioare. Până în zilele noastre, când nu o catastrofă naturală sau istorică l-au distrus, ci indiferența și abandonul, boli de care suferă atâtea așezări românești cu tradiție. ”Mă pândea (...) senzația că pe oamenii locului parcă-i înghițise pământul (...). Satul în care coboram acum, lăsând în urmă Troița părăsită era (...) mut și orb, cu ferestrele caselor sparte, curțile cu bălării iar fântânile aveau strai de broască pe oglinda apei, și porțile curților proptite în lăstar de salcie, cu lujerii înmuguriți.”

            Troița nu este doar un simbol, așezat acolo unde începe și se sfârșește vatra unei locuiri rurale. E mult mai mult decât atât, martora tuturor evenimentelor din lumea satului, loc de popas al drumeților, de rugăciune îndreptată spre Dumnezeu de fiecare dată când o nenorocire se abate asupra oamenilor, dar și de mulțumire și recunoștință, îmbrăcându-i-se atunci brațele cu coroane de flori. Troița e ocrotitoarea satului dar marchează și limite, nu doar teritoriale ci și ale vieții; e începutul și sfârșitul, biserica în miniatură. Înlăuntrul acestor limite își construiește Gherasim Rusu Togan cartea, care nu doar se încheie cu imaginea Troiței, așa cum am arătat mai sus, ci și începe cu ea: ”Sus, în Dealul Bărcului, înecată primăvara și vara în buruieni și tufari de răchită (...) troița își arată fața în toată măreția ei. (...) Încercasem demult ca aici, la Troiță, să mă pierd odată și-n spovedania vieții mele, redescoperind astfel oamenii aceia ce s-au trecut ca florile și apele și acele fapte și întâmplări și dureroase pierderi sufletești, nici cui vreodată mărturisite...”

            La poalele Dealului Bărcului, așezarea mustește de tradiție și autenticitate. Oamenii își duc viața cu toate cele obișnuite lumii satului: ritualuri și obiceiuri păstrate cu sfințenie, respectul și dragostea pentru pământul moșilor și strămoșilor, apărat cu orice sacrificiu, iubiri, trădări, suferințe, bucurii puține și mărunte, credință și acceptarea cu umilință a tuturor încercărilor. Ghijasa are de toate. Și țărani harnici, gospodari, păzindu-și cu strășnicie avutul, și pierde vară, care ajung să primească anumite funcții publice sub comunism, are și un preot dispus să lupte pentru credința enoriașilor săi, ajungând să fie întemnițat, și tâlhari, dar și haiduci care-și dau viața pentru a le aduce oamenilor o căruță cu grâu, furată de la bogătași în vremea secetei. Dar mai ales are un nebun! Ce ar fi satul fără un nebun? Au existat dintotdeauna: nebunul cetății, nebunul satului, nebunul orașului, aproape nu cred să fie așezare care să nu fi avut la un moment dat un nebun al ei. Acei săraci cu duhul, prin care Dumnezeu trimite oamenilor profeții. Onu Nebunul,  întors din război cu mințile rătăcite, își strigă avertizările din Dealul Bărcului, de lângă troiță, în toate momentele critice pentru comunitate. E o figură ce se desprinde din miezul povestirilor, distanțându-se aproape ca o ființă cu puteri supraomenești, legendară, de toate celelalte personaje. În final, peste tabloul apocaliptic al satului lăsat în paragină, tronează imaginea lui Onu Nebunul, rămas singur stăpân și locuitor al dezatrului: ”Își înălță tridentul cât un stat de om, pornind pe drumul larg al satului, urmat de câini flocoși și hămesiți, iar în urma sa vântul se preschimbase în volbură, de clămpăneau a pustiu ferestrele caselor cu tencuiala dezghiocată...”  Și, ca toate poveștile vechi, Troița mărturisitorului are și doza de înfiorare pe care doar un cadavru misterios i-o poate da. Un cadavru descoperit de tânărul scriitor într-un cufăr, cu o mulțime de documente, și trăiri paranormale, cât să încapă toate într-o carte, alta, pentru care nu s-a mai găsit răgaz să fie scrisă.   

            În vremuri ca acestea, în care ne smulgem de bună voie rădăcinile, modernizăm, aruncăm totul în lada de gunoi a istoriei, doar scrieri ca Troița mărturisitorului ne mai salvează de la anonimat. Gherasim Rusu Togan ne dăruiește, iată, un protocol scris de el, să rămână peste timp,  și ca să nu se uite, pentru cei care vor dori să știe.

Text publicat în revista ”Gazeta cărților”, Serie nouă, an X, nr. 1-2 (5-6),  Ploiești 215

Arca romanului

          Un scriitor prahovean, cunoscut datorită celor trei volume de proză scurtă publicate într-un interval destul de alert: Ruleta Mincinoasă, Editura Refacos, 2007, Cerbul însetat, 2012 şi Febra, 2013, ambele la Editura Premier din Ploieşti, îşi încearcă norocul, la doar un an de la apariţia ultimului dintre volumele enumerate, pe un tărâm mult mai dificil din punctul de vedere al discursului narativ, romanul. Un motiv în plus să credem că cele două personaje principale masculine, ale căror poveşti se completează şi chiar ajung să se contopească, sunt alter egouri ale autorului, iar întâmplările prin care trec s-au aşezat într-o anumită ordine în timp, cartea fiind practic pregătită de mult. „Năvala norilor”, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2014, este, aşadar, primul roman al apreciatului autor de proză scurtă Iulian Moreanu.

            Parcurgând naraţiunea până la finalul ei, înţelegem că o analiză se poate face doar răsturnând ordinea impusă de către autor. Pentru că sfârşitul este de fapt începutul, sau, mai bine zis, debutul tuturor începuturilor posibile. Descrierea unei furtuni care se apropie, imagini cu un cer pregătit să se întunece, pe care doar personajul principal le vede, graba cu care acesta caută pe cineva să-i facă o fotografie, ca şi cum şi-ar dori neapărat imortalizarea ultimelor momente înainte de iminenta catastrofă, se constituie într-un mesaj. Şi anume acela al salvării prin deflagraţie, de renaştere după apocalipsă, singura modalitate de stingere a conflictelor interioare, adunate prea strâns într-un nod ce nu se mai poate desface. Dincolo de sfârşit, orice început este posibil şi autorul se poate salva aşezându-se în sfârşit în sine, ca într-o arcă, eliberat de cele trăite, pregătit să-şi scrie povestea.

            Format în prima parte din imagini aparent diferite, planuri cu personaje şi poveşti proprii, romanul capătă, pe măsură ce este parcurs, consistenţa unui puzzle rezolvat, în care piesele devin complementare, construind întregul. Tânărul inginer Sandu Albu este personaj de roman în roman, eroul profesorului Cristian Anghel, care păstrează un manuscris de ani buni, nefiind hotărât să-l publice. Pare a fi un roman biografic, fragmentele prezentate ca făcând parte din manuscris se întrepătrund la un moment dat cu scenele evocate de Cristian din trecutul său, completând naraţiunea care devine astfel mai densă. Deşi liniar la început, uneori curgerea evenimentelor poate părea prea lentă cititorului de azi, readaptat la un alt ritm, romanul, în ultimele sale capitole, răsplăteşte răbdarea celui ajuns până acolo. Dacă apele sunt ori limpezi, ori tulburi, în final ele se amestecă, se învolburează şi dau naştere acelui epilog care prevede furtuna, lăsând liberă imaginaţia cititorului, îndemnat să treacă pragul unui final deschis.  

          Iulian Moreanu este cu siguranţă un bun povestitor, care nu pare să ţină cont de orientări şi curente, un autor preocupat mai mult de viaţa personajelor sale, de redarea atmosferei specifice în care acestea coexistă, decât de încadrarea sau nu într-o direcţie actuală. Comportamentul personajelor în anumite ipostaze poate părea azi desuet, dar, dacă ţinem seama de contextul social-politic al perioadei analizate, putem vorbi chiar despre imagini-document. Cine-şi mai aminteşti acum, de pildă, despre felul în care o poveste de dragoste, interzisă chiar, se trăia în perioada comunistă? Despre ceea ce se numea atunci erotism, despre intensitatea trăirilor în minusculele clipe ale unor atingeri considerate acum cu totul nevinovate. Cu siguranţă, tinerilor de azi le este greu să înţeleagă, de aceea este de dorit ca aceste lucruri să fie evocate şi scrise. Profesorului Cristian Anghel, îndrăgostit de o elevă, îi sunt interzise sentimentele, nu mai spunem că-i sunt nepermise orice acţiuni născute din ele, de aici drama care-i distruge posibilitatea de a se căsători cu aceea pe care o alesese cu multă vreme înainte. În sufletul său, se dă o luptă acerbă între dorinţă şi raţiune, ultima, câştigând într-un fel, pârjoleşte totul în jur. Rămân însă imagini de o puritate neverosimilă astăzi, ca scena următoare: „...s-a apropiat de ea şi a mângâiat-o pe cap, apoi şi-a trecut palma prin părul lung şi blond, lăsat liber pe umeri. Şi-a strecurat mâna pe sub păr şi a strâns-o uşor de ceafă (...) apoi şi-a trecut degetele peste obrazul ei fierbinte. Rodica s-a pisicit, şi-a ridicat privirea ameţită de plăcere către el, apoi a închis ochii şi şi-a mişcat capul parcă pentru a accentua acea mângâiere şi încercând să-i prindă degetele între obraz şi umăr. A apucat să-i sărute vârful a două degete. Totul nu a durat mai mult de trei, patru secunde, dar pentru Cristian asta a echivalat cu o întreagă noapte de dragoste.”

            De asemenea, absurdele şi interminabilele şedinţe de partid, sau UTC, redate cu acurateţe de detalii, se pot constitui în veritabile documente ale unei societăţi din trecutul nu prea îndepărtat, dar aproape uitat. Cum funcţionau instituţiile statului, ce s-a întâmplat cu cei foarte implicaţi, instrumente ale regimului pentru controlarea celorlalţi indivizi, după căderea comunismului, istorii locale pre şi post decembriste, pe toate le găsim zugrăvite în tablouri de un realism frust, aproape necosmetizat cu artificii literare.  Acest lucru nu este însă valabil şi dacă ne referim la unele descrieri ale locurilor sau fenomenelor naturale, cazuri în care imaginile devin aproape poetice: „Parcă de sus se prăvălea o cascadă (...), tone întregi de apă pe secundă, pe metru pătrat, pe centimetru pătrat, că te şi mirai cum se făcea totuşi că oraşul nu se prăbuşea în el cu totul ca într-o implozie ciudată, o gaură neagră care să antreneze apoi în ea întreaga planetă.”

             Penultima scenă a romanului se petrece într-un spital pentru afecţiuni psihice, locul în care se reunesc cele două mari iubiri ale personajului principal, Cristian Anghel. Una în calitate de medic, director al aşezământului, şi cealaltă în postura de pacientă. O metaforă excelentă pentru viaţă, aşa cum e ea: cu rele cu bune, cu agitaţie şi linişte, cu pasiune şi apatie, simptome tratate (unde în altă parte?) într-un spital de nebuni. 

          Ca poveşti în poveste, cele mai reuşite, din punctul de vedere al tipologiilor analizate şi al construcţiei epice, sunt vizita lui Sandu Albu în cimitir şi întâlnirea cu groparul care locuieşte într-un cavou, precum şi călătoria aceluiaşi personaj cu trenul până la Bucureşti, într-o atmosferă de altă lume, lipsită de norme de civilizaţie, dar, din păcate, cu reverberaţii în zilele noastre. Aşa cum spuneam, Sandu Albu este personajul romanului din roman, iar aceste două povestiri vorbesc fără tăgadă despre experienţa lui Iulian Moreanu în ceea ce priveşte proza scurtă. Aventurându-se pe terenul mult mai spinos al romanului, autorul aduce în faţa cititorului un text relativ simplu, la nivelul frazei, dar complex la nivelul compoziţiei de ansamblu. Cu atât mai lăudabilă îndrăzneala sa, cu cât se cunosc destule exemple în care trecerea dintr-o zonă în alta a afectat calitativ scriitura. Nu este însă şi cazul lui Iulian Moreanu.

Text publicat în Revista de cultură Tribuna, nr. 305/16-31 mai 2015

Amurgul lecturii

                „Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci...”, spunea Jorge Luis Borges, și, sunt convinsă, nu numai el, ci toți iubitorii de cărți simt la fel. Unul dintre ei este cu siguranță scriitorul George Arion. Insula cărților, cartea sa apărută la Editura Crime Scene Press în 2014, este dovada incontestabilă a acestei credințe. Și ar mai fi poate mărturia criticului Alex Ștefănescu, care, în prefața volumului, schițează un portret al autorului: „El este un om al bibliotecii, născut din spuma lecurilor și jucând simultan trei roluri: de cititor, de personaj și de autor.”  

            Dar cine este de fapt George Arion? Cunoscut cititorilor ca autor de romane polițiste, personajul său Andrei Mladin fiind poate chiar mai celebru decât creatorul său, scriitorul a publicat și poezie, proză, dramaturgie, precum și scenarii de film de televiziune. Romanul său Atac în bibliotecă a cunoscut un succes fulminant fiind reeditat, dar și tradus, ajungând în acest an în librăriile din Franța, Belgia, sau Italia.

             Am început să citesc Insula cărților cu o idee preconcepută, aceea că e vorba despre un roman polițist, gen facil și cu largă adresare. M-am convins pe deplin de eroare încă de la finele primei părți, cartea fiind structurată în trei părți, fiecare având ca loc de desfășurare a acțiunii o altă regiune geografică. Sunt cu totul de acord cu afirmația care s-a făcut deja, și anume că: Insula cărților nu este un roman polițist, sau cel puțin nu se încadrează în limitele specifice genului. De fapt până în Partea a treia nu există indicii care să avertizeze cititorul că se află pe tărâmul literaturii polițiste. Mai degrabă ai putea crede că este vorba despre o scriere fantastică, situațiile, scenele descrise, unele personaje secundare, m-au dus frecvent cu gândul la Mihail Bulgakov și la celebrul său roman Maestrul și Margareta. Dealtfel autorul însuși face trimitere la supranaturalul lui Bulgakov: „După câteva nopți, în somn îi apăru Necunoscutul, îmbrăcat în haine de saltimbanc și distrând spectatorii la circ, aidoma pehlivanului motan Behemoth cel cu falnice mustăți de cavalerist.” Și nu este singura referire la absurd, cartea fiind cu adevărat o insulă a cărților, o lungă listă de opere literare și de trimiteri la autori celebri. De remarcat așadar caracterul livresc al compoziției romanului. „Se opri în dreptul unui teatru. Mai era puțin până la începerea unui spectacol cu Scaunele, piesa lui Ionesco. Căută în portofel – era deja în plin absurd, n-avea destul pentru bilet...”; sau: „Când în sfârșit se trezi, văzu cum prin fața canapelei se furișa un gândac, de parcă ar fi fost un reziduu al delirului său, un Gregor Samsa după metamorfoză”; ori comparația cu Faust, semnalată și de către Alex Ștefănescu în prefață, autorul punându-și eroul în situația de a găsi astfel explicații pentru ceea ce i se întâmplă: „Se așeză pe un scaun, își puse picioarele pe un altul, pe care îl trăsese în fața lui, și mai sorbi din pahar. Încă nu-și putea reveni. Făcuse un pact cu Diavolul, ca și Faust?”

            Să ne aplecăm puțin asupra acțiunii și să precizăm cine este Petru Dulce, personajul principal din Insula cărților. Bibliotecar îndrăgostit până la obsesie de cărți, un uriaș la propriu din punct de vedere fizic, dar un blând atât de inofensiv încât se lasă călcat în picioare de o nevastă incultă și vulgară, și de fiicele acesteia din alte relații anterioare, Petru Dulce renunță la sensul vieții sale, acela de a coordona activitatea unei biblioteci de cartier, pentru a-și salva mai tânăra colegă de la concediere. Odată cu pensionarea încep și problemele existențiale grave. Soția este revoltată și-l acuză de lene și iresponsabilitate. El nu mai găsește un scop vieții sale, continuă să meargă la biblioteca de cartier și să citească acolo, atmosfera de acasă devenind insuportabilă. Totul până într-o zi când se trezește fără bogata bibliotecă de acasă, care tapeta pereții încăperilor din apartamentul său, descoperind că-i fusese vândută în absență, pentru un preț derizoriu. Din acest moment narațiunea îmbracă haina fantasticului. În ultima zi petrecută de Petru Dulce în orașul său, întâmplările neobișnuite se succed cu o viteză amețitoare. Începând cu protestul liceenilor îndreptat împotriva programei școlare și a bacalureatului, continuând cu afirmația ciudată, lipsită de context, a unui cititor la bibliotecă: ai grijă ce-ți dorești, afirmație regăsită la fel de ciudat și fără de noimă în rostirea altor personaje pe parcursul zilei, până la bătaia cu cărți din piață, o acțiune publică monstruoasă, de o cruzime fără margini pentru un cititor pătimaș care asistă neputincios, totul este năucitor și absurd, o ierarhie a valorilor răsturnată și ridicată la rang de normalitate. Dintre toate bătaia cu cărți constituie episodul cel mai spectaculos, comparat cu o execuție publică, deloc exagerat dacă ne gândim la atașamentul pe care-l dezvoltă un iubitor de carte pentru obiectul adorației sale. „Așa ceva nu mai văzuse niciodată, și nici n-auzise c-ar fi existat. O pedepsire a cărților în văzul lumii, ca execuțiile cu public de pe stadioane.” În fapt trimiterea subtilă la o realitate, în care apusul lecturii se face tot mai vizibil, este cât se poate de evidentă. Dorința, mai mult sau mai puțin rostită, a eroului cărții de a-și reconstitui biblioteca, și de a o ascunde undeva într-un buncăr îngropat, spre a salva astfel cărțile de la pieire, dar și de a se salva pe sine, este cea care provoacă repetarea replicii: ai grijă ce-ți dorești, dar, în același timp, se leagă  și de avertismentul strecurat în primele pagini ale romanului: „În urmă cu mulți ani, Petru scrisese cu litere mari, roșii, pe un carton de culoare albă, o frază a unei scriitoare pe care o admira, Marguerite Yourcenar: A FONDA BIBLIOTECI E CA ȘI CUM AI CONSTRUI HAMBARE ÎN CARE SĂ ADUNI PROVIZII ÎMPOTRIVA UNEI IERNI A SPIRITULUI PE CARE, DE MULȚI ANI, O PRESIMT VENIND.”  

        Dar, ca în orice scenariu fantastic, lucrurile sunt împinse până la limita suportabilității, moment în care personajul primește lovitura de grație. Evenimentele neobișnuite, situațiile și imaginile de neînțeles întâlnite în drumul său spre casă, îl zăpăcesc într-o asemenea măsură încât sfârșește sub roțile unui automobil de lux. Sfârșește este impropriu spus, și putem folosi acest cuvânt numai după ce am parcurs narațiunea în întregime, în acel moment al scrierii însă, el este ridicat de către șoferul imprudent și dus acasă la acesta pentru a i se oferi o tratație compensatorie. Descrierea personajului misterios, șoferul, a servitorului acestuia, a interiorului extrem de luxos al casei sale, precum și discuțiile de acolo apropie extrem de mult scrierea de un scenariu Bulgakovian. Acceptarea propunerii de a călători pe o insulă necunoscută, fără nicio posibilitate de a lua legătura cu restul lumii, unde există o singură casă cu o bibliotecă impresionantă ce necesită o clasificare profesionistă, este ispita căreia nu-i poate rezista Petru Dulce. De fapt este oferta de nerefuzat a Diavolului, care cunoaște prețul fiecărui suflet. Fapt conștientizat de către eroul nostru mult mai târziu, când se află deja pe insulă: „Prea târziu, Petru, prea târziu te întrebi! Dumnezeu nu citește, el le știe pe toate, chiar înainte de a fi așternute pe hârtie. Prin urmare, nu te afli în biblioteca Lui. În schimb Diavolul are nevoie să citească enorm, pentru a ține pasul cu adversarul pe care îl contestă și la a cărui putere râvnește de la începuturile lumii. Desigur, nu ești în reședința Marelui Înșelător, nu se deranjează pentru oricine, ci într-o sucursală condusă de către un servitor de-al său, un amploiat oarecare, un conțopist cu mânecuțe lustruite, un Înșelător având competențe restrânse – ia citește de la coadă la cap cuvântul inscripționat pe tricoul pe care Necunoscutul îl purta dimineață, și-ai să te dumirești de îndată la ce echipă joacă! Era să scape paharul din mână. DEVIL! Diavolul! Cum de nu-și dăduse seama? Ce trebuia să facă acum?”

   Întâmplările de pe insulă, care constituie cea de-a doua parte a romanului, continuă în aceeași atmosferă halucinantă. Nimic nu seamănă cu normalitatea, așa cum era ea percepută înainte de fatidica zi a accidentului de mașină. Nici personajul principal nu mai e același. Stăpân absolut al unei biblioteci la care nici măcar nu visase vreodată, Petru Dulce nu mai simte nevoia să citească! Altădată ar fi dat orice pentru a fi lăsat să citească în voie, zile și nopți în șir. Începe să viseze foarte des, amintiri dureroase din viață revenind sub forma unor coșmaruri obsedante. Dar nu numai, unele dintre aceste fantasme zugrăvesc un trecut românesc precedembrist, cu acuratețe de detalii, și portretul necosmetizat al dictatorului. Dealtfel referirile la politicul românesc se regăsesc și mai târziu în intriga romanului. „Adormi imediat și avu deodată viziunea insulei care își modifică, pârâind, dimensiunile, se dilata, devenea uriașă, cât un continent acoperit de câmpii, dealuri și munți, străbătut de râuri și fluvii, populat cu milioane de oameni, trăind în mii și mii de sate și orașe, și toți i se închinau lui ca unui stăpân absolut, puternic, un despot ascuns într-un palat colosal, păzit de gărzi înarmate până-n dinți și de o înfricoșătoare poliție secretă. El stabilea regulile de viață din acest teritoriu, fără să dea nimănui socoteală, în funcție de stările lui umorale, de azi nu mai mâncați carne decât o dată pe lună, pâinea, zahărul și uleiul se vor da pe cartelă, de altfel toate alimentele vor fi raționalizate, mâncând mai puțin veți fi mai sănătoși, ăsta-i sloganul epocii de aur, temperatura în apartamente nu va depăși zece grade iarna, apă caldă va fi doar o oră sâmbătă, iluminatul public este o risipă și se renunță la el, în locuințe curentul electric se întrerupe după ora 22, fiecare proprietar de mașină va avea dreptul la 20 litri de benzină pe lună (...) nu vor apărea cărți decât despre mine (...) televizorul va transmite două ore pe zi și numai emisiuni consacrate mie...”

    Pe insulă Petru descoperă chiar și o crimă, care ar fi avut loc cu multă vreme în urmă, și o impresionantă poveste de dragoste ghicită din câteva pagini lăsate acolo de victimă. Pentru prima dată regretă că nu s-a apucat de scris, el care spunea mereu că se simte prea intimidat de marile scrieri ale omenirii pentru a îndrăzni să se așeze în fața colii albe. După o încercare spectaculoasă de a evada pe calea apelor, finalul întrevede posibilitatea ca personajul principal să fi murit din lipsa hranei, în vreme ce-și scria povestea sub un nume la fel de misterios ales, Clara Dulca, bunica lui, o persoană dăruită cu puteri paranormale, un fel de mică vrăjitoare care cunoștea descântece și ritualuri secrete.

            Ancheta polițienească desfășurată într-un oraș grecesc, în urma găsirii pe insulă a cadvrului așezat în fața mașinii de scris, alături de un voluminos manuscris, nu aduce, în partea a treia și ultima a romanului, lămuririle așteptate. Varianta oficială a decesului lui Petru Dulce, în accidentul de mașină, confirmată de către autoritățile românești, nu mulțumește cititorul avid deja de supranatural. George Arion lasă astfel libertate imaginației celui ce a parcurs până aici romanul său, în absurd putându-se de fapt întâmpla orice fără să fie nevoie de o justificare clară. Fantasticul nu poate fi explicat prin argumente raționale, așa cum se întâmplă de fapt în finalul unui roman polițist, un motiv în plus să afirmăm că Insula cărților nu aparține genului respectiv. Avem un mort îngropat într-un cimitir din România sub numele de Petru Dulce, dar avem și un manuscris, redactat la un an și jumătate după deces, de către același personaj, pe o insulă nelocuită, semnat însă cu un alt nume. Mai mult, personajul ar fi putut muri în mai multe puncte cheie ale narațiunii: în accidentul de mașină, în furtuna iscată pe mare, în încercarea de a se întoarce pe insulă după ce se răzgândise în privința evădării, sau de inaniție, într-un loc pustiu, izolat, scriindu-și povestea cu febrilitatea unei datorii, a imperioasei nevoi de a lăsa dovezi în urmă.   

             Descrierea furtunii, pe care o traversează Petru Dulce întorcându-se pe insulă ca să scrie, din convingerea fermă că această modalitate de expunere a întâmplărilor este și singura credibilă, se constituie de fapt într-o metaforă. Una prin care autorul transmite un mesaj, foarte adevărat dealtfel. Acela că nu poți fi un scriitor înainte de a fi un mare cititor. „Legănarea continuă îi provocă greață, n-avu încotro și se aplecă peste marginea bărcii, încleștându-se de lemnul ud și lunecos, și începu să verse, dar în mare nu curseră rămășițele unor mese frugale, cu groază văzu cum elimină cărți, sute și mii de cărți, ca din pântecele lui Leviathan, pagini scrise de Homer, de Shakespeare, de Dostoievski și Tolstoi, de mii și mii de alți autori (...) Marea se umpluse de cărți expulzate din măruntaiele lui, ca după o intoxicație gravă...” Cu alte cuvinte nu poți scoate cărți din tine dacă n-ai înghițit în prealabil câteva biblioteci! Un sfat cât o carte, sau cât mai multe cărți. Chapeau, domnule George Arion!

Text publicat în numărul 303/16-31 aprilie2015 al Revistei de cultură Tribuna

                                                            

Harta labirintului

Harta labirintului

”Intrări în labirint”, cartea care marca debutul editorial al scriitorului Christian Crăciun în 2000, la Editura Libra, a fost la finele anului trecut reeditată de către Editura Eikon. În fapt este vorba despre a treia ediție, a doua fiind tipărită în 2011 la Editura Dacia.

Eseist și critic literar, cu prezență discretă în spațiul publicistic, compensând însă prin calitatea și consistența cărților sale, Christian Crăciun publică în 2010, la Editura Institutului Cultural Român, “Ucronia Eminesciană - Eseu despre timp şi imagine în Memento mori”, o lucrare amplă și complexă ce are la bază cercetarea doctorală a autorului. Urmează  în 2012 “Circumstanţiale”, Editura Premier, o culegere de texte cu tematică politico-socială, scrise şi publicate în presă în perioada 2004-2011. Iar în 2013, la Editura Eikon, îi apare volumul ”Isografii –Eseuri despre evadarea în esențial”, care cuprinde eseuri publicate în revistele ”Axioma”, ”Litere”, ”Revista Nouă”, ”Idei în dialog”, ”22”, etc. O carte despre care autorul ne spune că ”trebuie citită în continuarea Intrărilor în labirint, cu care împărtășesc, firesc, aceleași obsesii.”

Așadar ”Intrări în labirint”, Editura Eikon 2014, păstrează forma originară, cu unele adăugiri aduse ediției a doua, păstrând și cele două texte liminare din anul 2000, respectiv prefața scrisă de Dan C. Mihăilescu, intitulată ”Cuvinte fericite” și postfața - ”Corpuri radioctive, cuvintele...”, de Mircea Muthu. Ambele titluri, atât cel al prefeței cât și cel al postfeței, cuprind în enunțul lor obsesia principală a scriitorului, care, după cum se poate observa citindu-l în afara labirintului, precede și depășește granițile acestei cărți. Mă refer la cuvinte și, mai departe, extrapolând, la o teorie a limbajului în toată complexitatea sa. Dacă titlul ales pentru prefață de Dan C. Mihăilescu face referire în special la un proiect de studenție al celor doi: ”Am fost patru ani coleg de grupă cu Christian Crăciun (..) și (...) trebuie să evoc aici acea carte plănuită a fi scrisă în doi, Cuvinte fericite...”, Mircea Muthu percepe Intrările în labirint ca pe ”o anatomie a suferinței de a exista prin cuvânt(...) ca un câmp de tensiuni intelectuale pigmentate confesiv sau înghețate, pentru moment, în enunțuri cu valoare axiomatică.” 

Labirintul este în fapt teritoriul înlăuntrul căruia scriitorul e obligat să rătăcească, hățișul de cuvinte în care, cu cât va încerca să facă lumină, scriind, cu atât se va afunda mai tare. ˂˂Labirint fără ziduri, scrisul, un mare labirint invizibil, dincolo de ”timp, substanță și secol”, cum spune marele orb, ne-a înghițit din primul moment în care am scrijelit pe hârtie un cuvânt. Iar libertatea în mijlocul acestui deșert al cuvintelor este o cumplită, ucigătoare iluzie, el te închide mai exact decât orice zăvor.˃˃ Această piedere a libertății individului datorată scrisului, nu este doar o temă de studiu pentru argumentarea acestui text, ea este o preocupare mult mai serioasă şi mult mai veche. Doar așa înțelegem insistența cu care se repetă întrebările despre rostul scrisului, precum și efortul de a găsi răspunsuri. Uneori scriitorul stă de vorbă cu sine însuși, explicându-și  motivul pentru care este imperios necesar să scrie, un act ce trece dincolo de nevoia creației, un mod de supraviețuire. ”Rămâne dialogul. Ai primit lumina sensului, ai potențat greutatea nopții, ai desenat conturul fragil al întrebării. Într-o incoruptibilă singurătate. Apoi vine scrisul. (...) Scrisul mă eliberează în măsura în care mă eliberează de el, mă aruncă în centrul luptei arhetipale dintre Negru și Alb. (...) Scriu ca să pot traversa noaptea și să pot suporta așteptarea dimineții. Iar dimineața este o foaie nescrisă.”  ”Rămâne dialogul(...) într-o incoruptibilă singurătate” – este evident că avem de-a face cu un dialog interior, dar poate fi interpretat și ca un dialog cu cititorul prin intermediul foii, care nu rămâne totuși albă. Iar nevoia de justificare nu este satisfăcută, așa că asistăm în continuare la enunțuri splendide: ”Scriu pentru că, prin iluzoria stabilitate pe care o sugerează încremenirea (sculptat hieroglific în piatră) să-mi ofer confortul provizoriu al unei mișcări măcar încetinite, observabile.” ; ”Scriu adică stau la coadă la dezastre. Fără ele, pagina ar rămâne albă.”; ”Scriu, ca și când aș urla, cum zice cineva. Fiindcă, pe cât de mare este aglomerația la scrisul despre apocalipsul cotidian, pe atât de copleșitoare tăcerea celor care ar trebui să citească aceste cuvinte.” Dar toate acestea nu exclud îndoiala care transformă prin scris toate răspunsurile în alte și alte întrebări: ”Cum să scrii, fără să pui sub semnul întrebării totul?” În încercarea de a-i stabili legitimitatea, scrisul este, cum de altfel ar recunoaște oricare slujitor al său, parte din intimitatea individului, comparabil din acest punct de vedere cu actul erotic. Dar această asociere nu face decât să redeschidă o serie de întrebări creatoare. ”Dacă a scrie este un act erotic, a scrie despre eros este un act erotic la puterea a doua? Până la urmă, erosul este începutul sau finalul unui lung proces al lumii? pentru că despre eros nu se poate scrie decât interogativ, translativ. Adică mutând lucrurile într-o întrebare perpetuă.” Intrând în labirint cu scopul precis de a-i afla scrisului motivații și rosturi clare, ne trezim în fața cărărilor care se multiplică la infinit, unde orice răspuns, pe care credem că-l primim, aduce la următorul pas o nouă întrebare. Dacă cititorul crede că la finele acestui traseu, pe cât de sinuos la prima vedere pe-atât de profund și acaparator, va găsi răspuns la spinoasa și obsesiva întrebare: de ce scriem?, se înșală. Cu atât mai mult cu cât așteptarea nu vizează un efect liniștitor:”Tristețea este că nu putem ști niciodată dacă a scrie înseamnă vindecare sau doar prelungirea agoniei.”

Asistăm oare la un apus al limbajului? S-a consumat el într-atât încât căutările noastre nu vor face altceva decât să-i constate finitatea? Pentru că și acesta este scopul cercetării labirintului din care, odată intrați, nu vom mai reuși să ieșim, decât descoperindu-ne aripile, crescute, cum spune poetul, înlăuntru. ”Construcție teratologică, labirintul e legat totuși de mitul zborului. Aidoma e și labirintul inextricabil al limbii: cel pe care l-a înghițit nu mai are scăpare decât în sus.” Și mai departe, întrebarea care se impune: ”Ce va urma după epoca limbajului?” Imaginea de după nu e deloc una apocaliptică și dacă moartea limbajului atrage după sine trezirea altor simțuri de percepere a lumii, mai că ne dorim să se întâmple asta. Citatul următor e un poem, și nu doar că nu are nevoie de o interpretare, dar nici nu-i pot știrbi frumusețea trunchindu-l. ”Iată: o zi de toamnă în care sufletul îți incendiază pădurile prin ochiul lacom de culoare și de lumina adormită în frunze. O astfel de zi este o înfrângere și ne impune să-l invocăm smeriți pe marele Vindecător pentru a reinstaura omologia dintre limbaj și lumină. Egalitate mereu necesară și mereu prea fragilă. Vom visa frumos o cădere de îngeri și vom deschide ochii acolo unde nimic din toate astea nu există. E ultima încercare la care epuizanta epocă a limbajului ne supune.” Iată poezia regăsită într-o imagine și chiar dacă nu ne-ar fi fost arătată folosindu-se instrumentele limbajului nu înseamnă că ea n-ar fi existat. Să fie poezia calea de salvare a limbajului? ”Romanticii privilegiau poezia, o socoteau limbajul originar al omenirii. Vom redescoperi limbajul poetic, acum la sfârșit de ciclu istoric?”Însă, așa cum îi stă bine unui labirint, nu ne lasă prea mult să ne bucurăm de potențiala existență a unei portițe de salvare: ”Serpentiform, limbajul poetic este o ispită care-ți promite paradisul, alungându-te necruțător din el.” Cu toate acestea se pare că nu avem alternativă și trebuie să recunoaștem că, în ciuda virtualului care o compune, ”poezia este realitatea ultimă a lumii”.

Nu am citit nicăieri o definiție mai poetică dată cuvintelor și nici despre marea lor putere, ca arme pe care le folosim unul împotriva celuilalt, nu se poate spune ceva mai clar. Pentru că nimic nu e mai ziditor decât cuvintele și nimic mai distrugător. ”M-a fascinat întotdeauna forța de seism a cuvintelor (cel puțin tot atât ca și forța lor ziditoare), dar mai ales fascinația pe care această forță o exercită asupra oamenilor. Ei sunt atât de mândri de a-și arunca unii altora aceste focoase nucleare neamorsate! (...) Cuvintele nu sunt cireșe ori portocale. Ele aparțin mai degrabă nucilor sau migdalelor, au coaja tare și uscată pe care trebuie să o spargi ca să le descoperi miezul.”

Intrări în labirint, este o carte mozaic, o minunată colecție de cioburi colorate, unele mai intens, mai pătimaș, altele mai pline de melancolie, dar toate reflectând teme majore dintr-un periplu cultural de mare actualitate. Structurată ca un jurnal de idei, ale cărui texte gravitează în jurul obsesiei labirintului, cartea este în fapt o formă de exprimare a căutării de sine în sine. Volumul poate fi deschis oriunde, citit de la început la sfârșit, sau invers, fără a-i fi afectată în vreun fel cititorului comprehensiunea. Ba mai mult, oricare filă îți oferă părticica de bucurie pe care o aștepți de la textul scris, atunci când realitatea te obligă să cauți acest sentiment într-un spațiu virtual. Pentru că, spune autorul, ”bucuria este singura care învinge sălbăticia din noi”iar ”cartea este o inimă pentru că inima este cartea lumii”.

Un singur text dintre cele care compun ”Intrări în labirint” se distanțează într-o oarecare măsură de celelalte. Este un scenariu imaginat, scena Crucificării văzută printr-un binoclu, de către cineva necunoscut. O ficțiune emoționantă în stare să provoace capacitatea de imaginare într-o asemenea măsură încât te întrebi dacă ochiul care privește prin lentilă nu îți aparține. Recitind acum, când scriu despre carte, un paragraf din această poveste, realizez că tocmai acest text diferit le dă unitate celorlalte. Femeia, al cărei chip constituie ultima imagine văzută prin obiectiv (Maria Magdalena?), ridică de pe jos ”binoclul aruncat de soldat, acum cu lentilele crăpate, strângând cu atenție fiecare ciob și vârându-le pe toate într-un ascunzis al largului ei veșmânt.”Cioburi, lentile sparte, texte mozaic, toate îmi revelează o imagine caleidoscopică. Binoclu, caleidoscop, labirint - asociere de termeni, amestec de idei, totul într-o învălmășeală amețitoare din care nu vrei să te smulgi, așteptând să-ți apară în cale o altă cărare, și alta, și alta, la nesfârșit, convins fiind că autorul nu te va lăsa în zadar să rătăcești. Pentru că, din punctul meu de vedere, cartea lui Christian Crăciun nu este un labirint ci o hartă care te ghidează prin labirint. Iar călătoria la care ne invită scriitorul continuă și în celelalte cărți ale sale, care în acest an, grație Editurii Eikon, vor fi reeditate într-o serie de autor. Gând la gând cu bucurie!

  Text publicat în Revista de cultură ”Tribuna”, numărul din 16-28 februarie 2015

ȚARA SALVATĂ

            Este sintagma ce mi s-a conturat cu claritate, definind impresiile ivite după ce am citit cel mai recent roman al scriitorului Alexandru Uiuiu. Țara ascunsă, carte apărută în 2012 la Editura Charmides, este de fapt o frescă a României de după 1989. O Românie îndeobște rurală aflată în mișcare, într-o continuă schimbare și reașezare, motiv pentru care situațiile, scenele particulare, sunt privite azi cu umorul izvorât din experiența depășirii lor în timp. Spun țara salvată deoarece nu cred să mai existe multe dovezi ale acestei perioade atât de bine redate și conservate, simțindu-se cu precizie aici ochiul prozatorului dinlăuntrul și nu dinafara lumii pe care o descrie. Este o lume vie, personajele trăiesc, situațiile sunt reale iar, dacă ar fi să-l cităm pe autor care declara într-un interviu: am mers cu romanul ăsta mai degrabă în jos, spre oameni, decât în sus, spre critică sau mediile strict literare, am putea spune că oamenii locului, citind cartea, s-ar recunoaște ca-ntr-o oglindă. Când spun locul mă refer la Limpeziș, localitatea în care se petrece, în mare parte, acțiunea romanului, și a cărei denumire nu este, cred eu, întâmplător aleasă. Pentru că, așa cum vom vedea, există un permanent efort de limpezire din partea unei comunități, supusă brusc valului istoric care o obligă să se alinieze la un ritm ce nu-i este caracteristic. Efectul schimbărilor, pentru care nu este pregătită, creează aspectul comic, cel care dă de fapt savoare cărții.  

Dacă pentru noi, cei contemporani cu intriga romanului, personajele și întâmplările sunt aproape tangibile, pentru generațiile viitoare cartea va căpăta, în plus, valoare etnografică. Așadar Țara ascunsă a lui Alexandru Uiuiu este și o țară salvată, bine pusă la adăpost împreună cu un limbaj în pericol de a se pierde și el, bogat în regionalisme încântătoare și plin de subtilități mascate, pe care, uneori, trebuie să fii puțin ardelean ca să le poți asimila în deplinătatea filosofiei lor autentice.

            Condeiul exersat în multe genuri literare, de la proză scurtă, teatru, roman, până la poezie, dă expresia maturității autorului în acest roman bine primit de critică, premiat, printre alții, și de Uniunea Scriitorilor.  Dar poate cel mai important premiu pentru un scriitor este felul în care publicul larg receptează cartea sa, iar cei care au citit-o pe aceasta s-au pronunțat, de cele mai multe ori, elogios. Scriitorul Ioan Groșan a făcut chiar o paralelă între romanul Țara ascunsă și Moromeții lui Marin Preda. Aici Poiana lui Iocan este făgădăul domnului Ghiță (crâșma satului), unde replica pe ce te bazezi? a fost înlocuită cu interesant a lui Grigore Guțan, expresie a mirării pentru orice depășește capacitatea lui de înțelegere și percepție. Dar tot așa de bine l-am putea bănui pe Alexandru Uiuiu de un anume rebreenism. Scena de amor dintre dom' Ghiță și Veronica, de sub podul râului umflat de viitură, are ceva din violența erotică a momentului Petre Petre cu Nadine sau Ion cu Ana pe cuptor. Asemănarea cu proza lui Rebreanu capătă și mai multă credibilitate dacă ne referim la partea de final a romanului unde scriitorul intră efectiv în carte, devenind personaj. Înțelegem astfel că celelalte personaje nu-i sunt deloc străine, de fapt tocmai descrierea unei lumi pe care o cunoaște, a unui univers care se dovedește a fi propriul univers,  sporește autenticitatea scrierii. Sinceritatea autorului transpare cu ușurință din text, acesta fiind de fapt unul dintre motivele pentru care cititorul se simte atras. Am citit Țara ascunsă cu o foame permanent stârnită, uitând să evidențiez anumite paragrafe la care mai târziu m-aș fi întors, cu o voluptate ce m-a făcut să uit de orice spirit critic, abandonându-mă fascinantului univers din Limpeziș. Și dacă este adevărată teoria conform căreia fiecare atom reproduce la scară mică întregul univers, urmărind cu atenție ce se petrece în micul sătuc ardelenesc putem avea o imagine de asamblu a întregii societăți românești din primii ei ani după eliberarea de sub comunism. Desigur comparațiile cu marii clasici români ai genului sunt onorante pentru autor dar, pe de altă parte, autenticitatea sa este incontestabilă. Tranziția spre modernizare a unei societăți eminamente rurale, care percepe și înțelege prin propriile filtre libertatea neașteptată, naște evenimente și situații atât de speciale, de individualizate, încât astăzi, câțiva ani mai târziu de la momentele surprinse în volum, ele sunt privite deja cu simpatia și îngăduința cuvenite unor perioade ajunse istorie. Tocmai aici, consider eu, intervine meritul cel mai mare al scriitorului: a surprins clipa, a captat-o și astfel ea ne este dăruită, redăruită, cu fiecare cititor care-și va aminti, sau va descoperi, o pagină, dacă nu definitorie cel puțin interesantă, a evoluției noastre ca neam.   

            Țara ascunsă nu oferă doar un tablou, bogat în detalii, al satului ardelenesc, scriitorul se mișcă la fel de firesc și în spațiul urban, capitolele Grădina Icoanei; Punctul de vedere al Dorei și La piciorele mitului dovedind o bună cunoaștere a structurii urbanistice dar și a societății bucureștene. Am avut chiar sentimentul, parcurgând capitolele de la începutul cărții, că în această direcție ne va duce prozatorul, că aici se va muta punctul de interes al intrigii. Dar inserțiile de orășenesc sunt menite doar a fixa acțiunea în timp și spațiu, de a nu izola total universul rustic căruia autorul i-a acordat atenția maximă. Pitorești și încântătoare sunt toponimele în care abundă scrierea: Părăul Latului, Valea Secerului, Valea Cailor, Dealu Popii, Prihodiște, ori  poreclele dintre cele mai inventive, știut fiind faptul că în lumea satului acestea preced ca importanță identitatea dată de starea civilă: Petre a lui Fansulă, Simion a lui Șuștăru, Alexă Brînză, Gavrilă Bența a lui Furtic, Vasile a lui Șoldoaie, sau de insufluență modernă și comercială cum ar fi Macedon Buftea, zis și Capuccino! De fapt ingredientul esențial al rețetei pe care ne-o propune Alexandru Uiuiu este umorul. Unul special însă, mustind de subtilități ascunse în leneveala atât de plăcută a firii ardelenești. Sunt multe exemplele pe care aș putea să le citez în sprijinul celor afirmate, aproape toată cartea e scrisă așa, iar scenele ar pierde din valoare, și savoare, redându-le trunchiat, voi încerca totuși să mă opresc asupra câtorva.

Felul în care s-a perceput și petrecut Revoluția în Limpeziș ar putea fi considerat, de către cei care n-au cunoscut o astfel de așezare în acele vremuri, ca fiind unul literar-umoristic, dar cu adevărat lucrurile nu cred să fi fost departe de prezentarea lor din roman. Desigur prozatorul are meritul de a sesiza nuanțele și a le reda în stilul propriu: Trebuie spus că Revoluția s-a ținut în Limpeziș pe trei ianuarie '90, nu în decembrie '89 ca în restul țării. A pornit valul din Timișoara, a trecut prin București și-apoi până a ajuns pe la sate...hă, hă...a mai trecut ceva vreme. Pe 22 decembrie, numai unul s-a uitat la televizor, că numai un televizor era atunci în sat, și ăla a crezut că-i un film cu Sergiu Nicolaescu, că apărea și el și în general el făcea tot timpul filme de astea cu împușcături și scandal și nu i s-a părut important. Abia pe doi ianuarie s-a dus altul la oraș, la un cumnat care era internat în spital, și acolo a aflat de revoluție și despre cum se desfășoară ea. În seara în care s-a întors, a anunțat prin tot satul și a doua zi, pe trei ianuarie, după cum spuneam, au putut ține și cei din Limpeziș Revoluția.  

O altă secvență cu tâlc, în care vedem cum magia occidentului, avalanșa de informații și noutăți, deschiderea granițelor și posibilitatea de a interacționa cu alte culturi, tulbură judecata arhaică a țăranului român, este aventura pariziană a lui Vasile Giboacă. Acesta-i scrie tatălui său o scrisoare cerându-i să vândă tot și să se ducă la el, acolo în localitatea al cărei nume nu-l cunoștea: Am ajuns până la urmă în Franța, da' nu mă întreba unde anume că nu-mi dau seama, toate se scriu cu mai multe litere decât trebuie și se citește altfel decât se scrie, e în orice caz un oraș aici că ăștia nu mai au niciun sat. Epistola, care abundă în informații prezentate după capacitatea de înțelegere a semnatarului ei, nu a ajuns niciodată la destinație datorită faptului că nu s-au respectat cerințele de expediere, dar interesant este impactul pe care l-a avut asupra psihicului lui Vasile Giboacă odată ce s-a răzgândit și ar fi vrut să o recupereze din cutia poștală. E curat pe-aici, e o curățenie pe-aici ceva de speriat, tată! Curățenie de poți să mănânci de pe jos – că mulți de-ai noștri chiar fac asta fără probleme – și flori și asfalt peste tot, chiar și pe drumurile dintre ogoare, pe câmp, printre lanuri, livezi, printre vii, nu ca la noi...Eu dac-aș fi milionar în euro aș îmbrăca toată România în asfalt, c-apoi să vezi ce de turiști ar veni la noi. Regretând cele scrise și gândindu-se că scrisoarea, odată primită de către tatăl său, chiar ar putea produce efecte, ardeleanul parizian, încercând să ajungă la ea, se izbește de aceeași curățenie, negăsind la îndemână un băț (...) ceva cu ce să se ajute, și astfel hotărăște să se întoarcă de urgență acasă, înaintea poștașului: A luat-o în fugă către gară și după ce s-a interesat ce și cum, din tren în tren, din autostop în autostop, mergând kilometri întregi chiar și pe jos de-a lungul autostrăzii, în două zile a străbătut multe țări și a ajuns la granița cu România, și în încă două, că noi avem țară mare, a reușit să ajungă cu autobuzul de patru și un sfert în Limpeziș, în fața Bisericii.

De un umor debordant sunt și scenele care ilustrează venirea unui japonez, dornic să descopere tradiții, la făgădăul lui domn' Ghiță. Tot în acest loc se pune la cale și amenajarea muntelui local, ca punct de atracție turistică și pelerinaj, și botezarea lui cu numele Muntele Sfând din Limpeziș. Sau descrierea alegerilor și a campaniei electorale care le precede, a discuțiilor foarte aplicate de la Crama patrioților, unde se pun bazele unei viitoare vizite a lui George W. Bush în Limpeziș, ori a inițiativei primarului ales de a aduce în sat zece baloane cu care sătenii să se înalțe deasupra pământului lor, un proiect pe fonduri europene intitulat ”Țărani în baloane”.  Într-un astfel de aparat de zbor se petrece cea de-a doua, și ultima scenă de amor a romanului, căreia, la fel ca în cazul celei dintâi, cea de sub podul de lângă făgădău, nu-i lipsește umorul și ironia fină.

Trecând dincolo de această impresie constatăm că se petrec adevărate drame existențiale, de o profunzime analitică nebănuită la prima vedere. Grigore Guțan, personajul central al romanului, trăiește o experiență mistică, provocată de întâlnirea absolut întâmplătoare cu un cuplu practicant de yoga, care uită, pe taraba din piața unde țăranul își vindea merele, o carte. Evenimentele ce se succed de la acest moment îi schimbă total viața și viziunea asupra ei, culminând cu un accident soldat cu pierderea memoriei. Este declarat mort în satul în care nu mai apare și în locul trupului negăsit este înmormântat un sicriu gol. Același lucru i se întâmplă și fiului, Andrei Guțan, doar că acesta alege să dispară intenționat, înscenându-și moartea.  Ambii, tată și fiu, se vor întoarce însă printre cei vii, finalul cărții lăsându-ne oarecum nepregătiți pentru desprinderea de universul satului Limpezis, unde formalitățile privind anularea actelor de deces se amână până în primăvară, când rezerva de lemne care bloca dulapul cu actele de stare civilă se va fi epuizat. De remarcat bogăția de detalii în descrierea, chiar dacă nici măcar în acest caz nu lipsește nuanța comică, a ritualurilor de înmormântare, precum și a credințelor localnicilor conform cărora niciun suflet nu se poate odihni fără mormânt, fie și în lipsa unui cadavru. Cu atât mai imperioasă este însă nevoia celor vii, de a avea un loc unde să aprindă o lumânare și să se roage pentru cel răposat. Tradițiile și obiceiurile ne duc chiar mai departe de credința creștină, ivindu-se alte povești bizare, precum aceea cu sicriul care nu a fost primit în pământ sau întoarcerea mortului sub formă de strigoi. Dar poate povestea cea mai plină de mister este cea a lumii de sub pământ, lume descoperită de Grigore Guțan sub un capac metalic din curtea făgădăului, spre care l-a chemat nu atât scara ce cobora în necunoscut ci, mai ales, fantasma pe care o purta în secret în suflet, dorința arzătoare de a vedea măcar odată în viață marea!   - Tu ai fost vreodată la mare, mă Ionică? Întrebă Grigore, pierdut în descrierea pe care povestitorul o făcea atât de frumos acelui tărâm. – Cum să nu, bade Grigore, cum să nu... Am fost, asta e sigur, și lucrurile de care îți povestesc sînt verificate acolo, la fața locului! – Eu nu! zise Grigore cu amărăciune. Eu nu am văzut niciodată marea! Să trăiești o viață pe pământul ăsta și să nu vezi marea... Tare mult mi-aș fi dorit să ajung și eu pe malul mării! Mă întreb cum o fi acolo: să ajungi la capătul pământului și cât vezi cu ochii să fie apă, numai apă... Dacă nu a ajuns la capătul pământului Grigore a ajuns în miezul lui, descrierea fascinantă a țărmului din adâncuri putând satisface și pe cei mai exigenți cititori ai genului fantastic, un sentiment de deja-vu provocând, iată, încă o comparație cu proza altui mare scriitor.

Dincolo de asemănări și comparații entuziaste, temele filosofice strecurate în paginile cărții, îndemnurile la meditații pe marginea marilor momente care marchează existența umană sau, așa cum spuneam la începutul acestei analize, valoarea etnografică a scrierii, nu fac decât să sublinieze simplitatea vieții trăită într-un astfel de cadru și sentimentul datoriei care, la țăranul român în general, a întrecut întotdeauna orice altă nevoie sau dorință. Într-una din primele zile de la recăpătarea memoriei, după ce multă vreme a trăit fără să știe cine este și de unde vine, Grigore Guțan le spune binefăcătorilor săi, rugându-i să-l ducă la el acasă: Acuma cred că îs picate tăte nucile. Nucii trebe bătuți, că altfel nu mai rodesc cu spor la anul. Trebe bătuți nucii! Este, cred eu, cea mai bună încheire pe care o puteam găsi acestui text.    

Cronică apărută în Revista de cultură Tribuna, numărul 295, Cluj-Napoca 16-31 decembrie 2014