Istorie și istorisiri

            Apărut la Editura Corint în 2015, în colecția Istorie cu blazon și lansat la târgul de carte „Gaudeamus” în același an, în prezența autorului, volumul Tovarășul baron, O călătorie în lumea pe cale de dispariție a aristocrației transilvănene, semnat de olandezul Jaap Scholten, a trezit interesul cititorilor români (și) datorită subiectului său. Poate mai mult al istoricilor, cunoscătorilor, sau al celor trăitori ori urmași de istorie transilvăneană, dar totuși nu în sensul temerilor autorului. În Prefață la ediția în limba engleză, Jaap Scholten nota: „De teama represaliilor, unii dintre cei intervievați mi-au cerut să nu public această carte în română sau maghiară. Așa că iat-o apărută în versiunea englezească – la o editură din Ungaria.”

La aproximativ doi ani de la această declarație, apare traducerea în limba română, dar nu cred să fi avut cineva de suferit din cauza asta. Cu siguranță trecutul istoric al Transilvaniei este unul zbuciumat de lupte interetnice, și nici acum, trebuie să recunoaștem, subiectul nu e pe deplin închis. Cu toate acestea, poveștile din cartea lui Jaap Scholten sunt mărturii, extrem de valoroase fără niciun fel de îndoială, ale unor politici de mult apuse, iar temerile povestitorilor nu mai pot fi acum îndreptățite.

Versiunea românească beneficiază de o prefață care ghidează cititorul, menită parcă să indice o lumină în care trebuie văzut și înțeles textul. Autorul ei, Dr. Filip-Lucian Iorga, tânăr istoric și publicist român, el însuși descendent al unei vechi familii românești, înrudită cu familii de boieri moldoveni, „îndreaptă” prin notele de subsol, în calitatea sa de coordonator al colecției, unele inadvertențe, exagerări ale realităților istorice strecurate în interpretare. Sigur, acestea nu trebuie să constituie impedimente în fața interesului cititorului român pentru cartea lui Jaap Scholten, care, dincolo de anumite răstălmăciri ale autorului, conține mărturisiri inedite ale unor personaje intervievate în ultimii ani ai existenței lor, reprezentând o societate cu adevărat pe cale de dispariție. Faptul că toți cei întrebați sunt urmași ai unor familii aristocratice nu poate fi decât benefic pentru tema aleasă, pentru că, spune prefațatorul: „(...) descendenții familiilor «nobile și notabile» au mai multe povești de spus decât reprezentanții altor categorii sociale. În același timp, în special în acea parte a Europei care s-a aflat jumătate de secol sub dictaturi comuniste, acest patrimoniu memorial este și unul dintre cele mai amenințate cu dispariția. De aceea, este urgent ca amintirile de familie ale urmașilor de aristocrați să fie înregistrate, notate și aduse la lumină, până nu este prea târziu.”

Și chiar asta face scriitorul olandez, cei cu care stă de vorbă, atât în Ungaria cât și în România, sunt în mare parte nonagenari, urmași ai marilor familii care au deținut sau nu un titlu nobiliar. Suprinzătoare însă, dacă ne gândim la vârstă, este memoria fantastică a acestora, păstrată, poate tocmai din lipsa altor dovezi palpabile, distruse de regimul opresiv, nu doar intactă, cât, mai ales, vie. Personajele lui Scholten retrăiesc, povestind, toată gloria apusă, tot fastul din sălile de bal de odinioară, dar și durerile, umilințele de tot felul din beciurile securității, sau alte spații întunecate și insalubre în care au fost silite să-și ducă existența după data fatidică de 3 martie 1949. Atunci, în zorii zilei, reprezentanții aristocrației transilvănene au fost încărcați în camioane și duși în domicilii obligatorii, în urma decretului regimului comunist de naționalizare a averilor. Mulți dintre ei au fost arestați, viața le-a fost pusă în pericol, confiscarea proprietăților nefiind cel mai mare rău care li s-a putut întâmpla. Firește, măsura a fost aplicată și în restul țării, familiile nobiliare din Moldova și Țara Românească împărtășind aceeași soartă.

În Tovarășul baron, linia care stabilește timpul devenit istoric, granița dintre atunci și acum este data de 3 martie 1949.  Din acel moment lupta celor care au supraviețuit este continuă, dusă pe mai multe fronturi. În primul rând a fost vorba despre rezistență, apoi de păstrarea identității și, în zilele noastre, de recuperarea proprietăților. Sunt mărturii absolut cutremurătoare. De pildă, în Ungaria, o fostă contesă ajunge servitoarea unei activiste de partid, pe care o învață regulile unei conduite rafinate în societate, ceea ce o face, pe respectiva activistă, să fie invidiată în cercurile pe care le frecventa. Mulți aristocrați ajung să-i slujească pe noii îmbogățiți, sau să trudească în condiții foarte grele, în activități solicitante din punct de vedere fizic, fără să le fie permis să-și etaleze cunoștințele și capacitățile intelectuale. Domiciliile obligatorii mai impuneau, pe lângă alte înjosiri, și prezentarea frecventă la Miliție, unde erau chemați și delincvenții de drept comun, pentru a li se constata prezența permanentă în acea localitate.  Emma P., una dintre aristocratele care povestesc în cartea lui Jaap Scholten, era batjocorită la fiecare înfățișare de acest fel. Deși era deja cunoscută de milițieni, era întrebată mereu : „La ce categorie ești? Târfe sau contese?”

Sunt în volum capitole cu un puternic impact emoțial asupra cititorului, în care, cu detalii mai mult decât înfiorătoare, sunt descrise torturi inimaginabile pentru o societate civilizată, aplicate în închisorile comuniste de la Sighet, Aiud, sau Jilava, celor considerați dușmani ai poporului, pentru simpla vină de a se fi născut în familii cu averi și titluri nobiliare, și care s-au împotrivit naționalizării. Pagini dureroase care se adaugă altora de acest fel, scrise despre atrocitățile și abuzurile celor cincizeci de ani de regim comunist, nu doar în Transilvania, ci în întreaga Românie, și, de asemenea, ne spun personajele lui Jaap Scholten, în Ungaria.

Am cumpărat cartea cu deosebit interes, nu doar pentru că sunt născută și locuiesc în Transilvania, trecutul acestui ținut fiindu-mi, din acest motiv, mai aproape de suflet, dar și pentru naționalitatea autorului ei. Sunt interesată de povești ale vremurilor apuse, am cunoscut și am stat de vorbă și eu cu o urmașă a unei familii de nobili maghiari, cu foste proprietăți și conac în zona în care locuiesc. Mă interesează așadar la modul cel mai obiectiv trecutul nostru comun, români și maghiari deopotrivă. Sunt puține scrieri de acest fel, nepărtinitoare unora sau altora. Un scriitor olandez, care a călătorit deseori în România pentru a se documenta în vederea scrierii acestei cărți, și care spune în introducere (o porțiune ce poate fi citită în reclama unei librării virtuale) despre Transilvania că este „una dintre cele mai frumoase regiuni din Europa”, nu putea fi bănuit, credeam eu, de subiectivitate. Am aflat însă că soția lui Jaap Scholten este urmașa unei familii cu titlu nobiliar din Ungaria, înrudită cu mai multe familii de aristocrați transilvăneni, iar, la un moment dat, înțelegem din cele scrise că autorul însuși are rădăcini în aristocrația maghiară. Este de înțeles, în lumina acestor informații, preferința scriitorului olandez pentru o anumită interpretare a trecutului istoric. Sigur, faptul că nu am găsit nici de data asta, într-un străin, un analist cu totul imparțial, nu știrbește cu nimic valoarea documentară a scrierii. S-au adunat zeci de mărturii, s-au purtat discuții cu foarte multe persoane și autorități, s-au vizitat conace, în ruină sau readuse la viață, închisori, foste domicilii forțate, muzee și biblioteci. Cercetarea este cu adevărat vastă și laborioasă. Trecem cu vederea micile inexactități, erori strecurate, pe alocuri, din lipsa consultării arhivelor și a încrederii în istorisirile terților, ca de pildă acele afirmații aproape tendențioase la adresa Reginei Maria. Important este că această carte vine și umple un gol. S-a scris foarte puțin despre acest subiect, și oricum foarte puțin în limba română. Documentele de arhivă ale acelor vremi, mă refer acum la perioada în care Transilvania a fost sub ocupație austro-ungară, sunt, după cum bine știm, în limba maghiară.  Ori, trăitorii acestor meleaguri, indiferent de etnie, sunt îndreptățiți să-și cunoască trecutul, așa cum a fost el. Este, de fapt, nu doar un drept, cât, mai ales, o datorie.

Însoțite de un calup de fotografii vechi, poveștile intervievaților lui Jaap Scholten poartă un fermecător parfum de epocă, menit să transpună cititorul într-o lume despre care nicăieri nu se mai vorbește, o lume a eleganței, a bunei cuviințe și a manierelor alese. Pentru că, povestește un personaj: „Pe vremea aceea lumea avea așteptări mari. Ți se cereau multe. Trebuia să te porți cum se cuvine și să acumulezi cunoștințe, să fii punctual, să ai maniere și simț al umorului. Exista o tradiție umanistă.” Cât despre educația rafinată, există un pasaj absolut încântător în care ne este redată lecția de comportament pe care autorul o primește de la Erzsébet T., născută în Transilvania, pe moșia familiei sale, și care, la cei 91 de ani ai săi, împliniți la domiciliul actual din Ungaria, este una dintre cele mai prezente povestitoare din Cartea lui Scholten. „Erzsébet mi-a arătat recent cum să îndeplinesc corect acest ritual. «Tu ești femeia. Așază-te», mi-a ordonat ea în timp ce se ridica. A venit în fața mea, mi-a luat mâna dreaptă, a ridicat-o, a răsucit-o cu dosul palmei în sus, apoi s-a aplecat spre mine. «Patru centimetri, nu mai mult! Nu te apleca niciodată mai mult de patru centimetri – și numai din umeri, niciodată cu capul. Stai frumos, cu spinarea dreaptă. Nu te apleca din șale. Numai țăranii fac așa. Țăranii sărutau mâna moșierului.» Ridică semnul arătător în semn de avertisment. «Dar nu săruți mâna, doar aerul. Și dacă un bărbat se uită în ochii unei femei, când îi sărută mâna, oh lá lá! Dar și mai frivol e să faci așa.» Îmi ia mâna din nou și o răsucește încet cu palma în sus. «Dacă o săruți așa...» Își dă ochii peste cap. «Un vechi proverb spune că dacă o doamnă zice nu, asta înseamnă poate, dacă spune poate înseamnă da, iar dacă spune da înseamnă că nu e o doamnă.»” Pentru frumusețea pasajului, l-am transcris integral.

Cât despre relațiile interetnice, sunt câteva mărturii care ne îndreptățesc să credem că versiunile actuale, de o parte și de cealaltă, sunt doar expresia patimilor politice și că, atunci ca și acum, oamenii au trăit unii în preajma celorlalți, au conviețuit, au suferit și au iubit fără să se gândească la cum va scrie istoria despre ei. O poveste a unei familii din neamul Bánffy, care-și avea conacul într-un sat locuit doar de români, și care a fost salvată de la deportare de țăranii veniți să-i împiedice pe milițieni să-i ridice pe boieri, îmi sună cunoscut. Am auzit și eu una similară, povestită de fiica unui fost nobil maghiar. Concluziile sunt lesne de trasat.

Tovarășul baron, O călătorie în lumea pe cale de dispariție a aristocrației transilvănene este o carte care-ți persistă multă vreme în gânduri, după ce i-ai citit ultima pagină. Te întrebi cum de au fost posibile anumite grozăvii, de ce au plătit atât de crud oameni nevinovați, dar și de ce nu reușim nici astăzi să ne împăcăm cu trecutul nostru. Da, e o carte care ridică întrebări, parțial are și răspunsuri, dar eu tot mai aștept, până nu este prea târziu, până când se mai pot strânge mărturii, Marea Poveste a Transilvaniei, în care poveștile tuturor, indiferent de etnie, să-și afle locul. Eventual fără niciun fel de interpretare!

Text publicat în Revista de Cultură „Tribuna”, nr. 327, Cluj Napoca, 16 - 30 aprilie 2016

Roman sociografic

În 2015 Editura Adenium din Iași a publicat sub formă de eBook, Autoportretul adolescentului îmbătrânind, Scurt roman sociografic, de Claude Karnoouh, în traducerea lui Alex. Vlad, după ce, în urmă cu câțiva ani, apăruse versiunea în limba franceză Autoportrait d'un adolescent vieillissant, Les éditions du Présent Littéraire, Arad, 2012.

         Claude Karnoouh, cunoscut antropolog și sociolog francez, autorul mai multor cărți, unele publicate în România, precum și al unor articole, eseuri de antropologie culturală și politică, filosofia culturii și filosofie politică, are o legătură afectivă aparte cu țara noastră. În 1973, în calitatea sa de cercetător la Centrul Național Francez de Cercetări Științifice, a întreprins mai multe anchete de etnografie și folclor în satul Breb, din Maramureș. Din 1991 până în 2002 a fost profesor invitat al Universității „Babes Bolyai” din Cluj Napoca, unde a susținut un curs despre aspectele modernității târzii în postcomunism, precum și un curs de istoria antropologiei. Se pare că în  această perioadă s-a creionat Autoportretul adolescentului îmbătrânind.

         Povestea de dragoste, care, la prima vedere, pare a fi tema principală a romanului, îi are drept protagoniști pe un profesor din Occident, matur, cu o bogată experiență de viață, și pe o tânără bibliotecară din Cluj (localitate care nu e menționată cu numele real, peste tot se folosește cuvântul Orașul atunci când se face referire la cunoscutul burg transilvan). Înțelegem că este vorba despre o scriere autobiografică, deși în text se folosește persoana a treia. De altfel, într-un interviu acordat în acest an scriitorului Alexandru Petria, Claude Karnoouh spunea că „acest mic roman e hrănit parțial din bucăți de experiențe personale, dar și mai mult de o serie de observații făcute la Cluj, la începutul anilor 90...”. Tocmai aceste observații consider că sunt valoroase, chiar într-o măsură mai mare decât descrierea celor șase luni de iubire pasională, poveste care, până la urmă, ține tot de analiza unei societăți abia ieșite din comunism, cu toate anomaliile și eforturile ei de adaptare la noile valori. „Partea sociografică vine de la observația zilnică a vieții pe care o trăiam la Cluj (...) peste tot unde mergeam (...) am observat și notat tot ce vedeam și auzeam...”, spune autorul în același interviu. Și doar așa putem explica acuratețea detaliilor care compun în roman viața orașului și a împrejurimilor sale, toate redate cu obiectivitatea unui ochi  ce privește din afară, unul în totalitate neimplicat. Mărturisesc, pe mine tocmai perspectiva aceasta m-a interesat citind Autoportretul adolescentului îmbătrânind.

        Întâlniri de tipul celei descrise în roman au fost obișnuite în România anilor 90, atunci când străinii veniți cu diverse interese erau considerați rampe de lansare atât pentru primii oameni de afaceri români, cât și pentru femeile care-și doreau o viață mai bună, într-o țară mult mai dezvoltată economic, sau pur și simplu lângă un bărbat care, prin legăturile sale cu lumea civilizată, să le asigure stabilitatea financiară. Din acest punct de vedere idila bibliotecarei, frumoasă, tânără, dar fără prea multă educație, cu profesorul matur, cult, rafinat, cu posibilități materiale ce nu erau de neglijat, nu iese cu nimic din tipare. Ba mai mult, este cât se poate de previzibilă, încă de la început, asta și cu ajutorul povestitorului care o prezintă oarecum răsturnat, începând cu o scenă care sugerează deznodământul. Scriitura accesibilă, felul pasional, ferindu-se de a fi trivial, cu care sunt descrise momentele erotice, intercalarea acestora printre observații sociologice și descrieri ale unor peisaje mirifice din țara noastră, fac din acest roman o lectură cât se poate de atractivă.  

     Pe scurt povestea ar fi cam așa: cei doi se întâlnesc la Biblioteca Academiei, unde ea lucra. El este atras de contrastul pe care-l face frumusețea ei cu „un loc atât de lugubru, atât de lipsit de grație, o imensă și sinistră sală rectangulară, mărginită de pereți din beton cenușiu, acoperiți de un praf gălbui.” Tânăra femeie se dovedește totuși surprinzătoare, comportamentul ei provocând ceva diferit de ceea ce în mod frecvent se întâmpla în asemenea cazuri. O aventură de o noapte, poate, pe care o gândea el, se transformă într-o dragoste adevărată, cu toate bucuriile și chinurile ei. Bărbatul îndrăgostit rămâne surd la sfaturile prietenilor, închizând ochii la toate lipsurile iubitei sale, plănuind chiar divorțul de soția aflată în Franța, ca să trăiască pentru totdeauna alături de tânăra amantă. „Înțelese că o iubea pentru tinerețea ei, pentru frumusețea ei robustă și solară, că voia să o păstreze așa, imuabilă, în strălucirea celor douăzeci și cinci de ani, neschimbată în bucuria ei, râzând tandră și veselă. Căci asta îl cucerise, nu modul ei de viață (la urma urmei, foarte banal) și de gândire, adesea neșlefuit.” Diferențele de viziune și de cultură se dovedesc însă, ca în toate poveștile de acest gen, bariere de netrecut. Prima care înțelege totul este femeia. Pentru ea, legătura afectivă cu părinții, apartenența la un neam, și un stil de viață a cărui înlocuire o sperie sunt argumente suficiente pentru a tăia în carne vie. Pentru că revelarea sfârșitului nu însemna și moartea sentimentelor sale pentru el. Este ceea ce profesorul nu înțelege, considerând-o superficială, ba chiar răzbunându-se într-o oarecare măsură, încercând să și-o smulgă din suflet, prin fraze de genul: „În afară de a o iubi, el ar fi vrut și să-și educe frumoasa amantă... dar sarcina se dovedise imposibilă.” Asta după ce, în tot ceea ce scrisese înainte (se menționează în roman faptul că personajul își nota toate întâmplările, inclusiv întâlnirile erotice), îi lăudase spiritul întreprinzător, inteligența și curajul cu care își croise un drum în viață. Finalul e unul trist, în stil melodramatic, în gară, o despărțire nerostită, dar conștientizată de amândoi, cu evocări ale unor mari eroine tragice din literatura universală: „...deodată, imaginea Annei Karenina țâșni în fața lui, deși în fond el se convinsese că frumusețea uneori copilărească a feței ei, uneori androgină, ascundea chinurile devastatoare ale unei Bovary a Carpaților. Fără ca ea s-o știe, destinul său era dramatic. Pentru prima adată, îi fu milă de ea.” Întorcându-se la viața sa, în țara sa, profesorul înțelege că despărțirea de iubirea târzie care-l întorsese în timp, preț de șase luni, însemna de fapt maturizarea bruscă, forțată, acceptată, cred eu, cu prea mare ușurință totuși, ca și cum trenul care se îndrepta spre graniță îl smulsese din ghearele unei suferințe rămase, deja, de multă vreme, în urmă. „Acum înțelegea că ceea ce-l ferise să devină vreodată adult și rezonabil, dar îl făcuse să rămână mereu grijuliu și entuziast fusese modul său de a fi bărbat, de a trăi, fericit sau nefericit, în fulguranta revelație a clipei. Spuse adio adolescenței sale. De acum înainte, fără angoasă, fără temeri lipsite de sens, senin, era gata să înfrunte aurora bătrâneții...”

Am spus la începutul acestui text că pentru mine a contat mult mai mult imaginea României în primii ani după Revoluția din 1989, văzută prin ochii unui străin, decât povestea de dragoste care a stat la baza acestei cărți. Curios, sau trist (ori și una și alta), la mai bine de un sfert de veac de la acel moment unele observații sunt încă de mare actualitate. „Strada ei semăna cu una oarecare dintr-un sat din Transilvania, plină de praf când era soare și de noroi când ploua. De fapt nu era decât un capăt de sat, unde aerul mirosea a bălegar, unde se auzeau vacile mugind și oile behăind.”; „...blocurile imense care înconjurau orașul cu șiruri succesive de ziduri(...) se opreau brusc în fața câmpurilor noroioase de la țară. Aici nu erau deloc spații de tranziție, suburbii cu pavilioane; se trecea direct de la o îngrămădire de cuburi și de paralipipede ortogonale la casele țărănești înșirate de-a lungul drumurilor, mereu desfundate de gropi.” Regăsim și câteva detalii de epocă. În primii ani după Revoluție înflorise în toată țara comerțul cu produse occidentale, dar și altele aduse de la ruși, mărfuri noi și la mare trecere, iar Clujul devenise celebru prin jocul piramidal de întrajutorare Caritas. Toate sunt reflectate, cu amănunte, în romanul lui Claude Karnoouh: „Negustori, florărese, băcani de ocazie ofereau cafea, băuturi alcoolice, ciocolată; țiganii vindeau țigări ieftine, pilule anticoncepționale de contrabandă, pâlnii de tablă sau se arătau dispuși să răscumpere bonuri de privatizare ale întreprinderilor industriale, strigând cu voce metalică trecătorii, „acțiuni, acțiuni, cumpărăm acțiuni”. Mai departe, în fundul pieței, împinși la un perete, „rușii”, de fapt basarabeni, mai expu­neau la această oră târzie marfa lor fără valoare, o adună­tură de ustensile și de unelte învechite, uneori ruginite, scoase fraudulos din uzinele fostei URSS.”; „Toți sau aproape toți jucau la Caritas, celebrul joc de întrajutorare care înnebunea orașul, regiunea, țara; fiecare depunea un capital și primea, după patru luni, de opt ori depunerea sa inițială.”

Simpatia autorului pentru zona Ardealului se reflectă într-o mulțime de peisaje idilice, care însoțesc plimbările celor doi îndrăgostiți în împrejurările Clujului, și mult mai departe, într-o călătorie la Iași. De altfel, toate amintirile personajului masculin, evocarea unor experiențe prin care încercase apropierea de o țară rămasă străină pentru alți conaționali, sunt filtrate prin  pânza amorurilor trecute. „ Din iubirile românești, el păstra amintirea unor întâl­niri și experiențe care îl făcuseră să descopere diversele motive ale unei țări pe care încerca s‑o înțeleagă cu încăpățânare pasionată, uneori chiar obsesivă și ale cărei resor­turi psihologice prietenii săi parizieni nu le sesizau. Când descria și analiza România sa, se gândea la ceea ce sfârșise prin a denumi „femeile mele de la Dunăre”, câteva amante care, asemănătoare Pandorei, îl făcuseră să descopere se­crete pe care puțini străini le cunoscuseră.” Deși aprecierea la adresa femeilor românce pare ușor înțepătoare, în acest context, ea este preferabilă felului în care sunt văzuți bărbații români: „Comparați cu femeile, bărbații români nu erau decât niște mari neîndemânatici, niște sărmani naivi aproape înduioșători în mimica lor de gentlemeni, nereușind să mascheze o diferență culturală de netrecut.” Tabloul societății românești este completat cu evocarea mereu imputatei indiferențe a românilor, și pe care, adesea, ne-o recunoaștem. „Totul era imprevizibil, nimic nu putea pregăti și asigura ziua de mâine. Pretutindeni, la toți, improvizația domnea ca o stăpână a timpului. „Mai vorbim de asta”, acesta era laitmotivul tuturor conversațiilor îndreptate spre a doua zi. Niciun viitor nu putea fi prevăzut.”

În ciuda acestor afirmații, ce pot părea pe alocuri prea critice, trebuie să acceptăm că autorul romanului Autoportretul adolescentului îmbătrânind este un bun și corect observator, dar și un mare prieten al românilor. Tot în interviul la care făceam referire mai sus,  Claude Karnoouh spunea:„E adevărat c-am avut totdeauna o înclinație pentru Ardeal (...). Acolo de multe ori mă simt ca și la mine acasă.” Iar faptul că nici azi nu se poate ține departe de aceste locuri, e cea mai bună dovadă a prieteniei sale.

                                                                                                                   

Text publicat în Revista de cultură „Tribuna”

nr. 324, Cluj Napoca, 1-15 martie 2016

Scrisori de viață furată

Despre Bogdan Petriceicu Hasdeu, mare cărturar român, un erudit ale cărui preocupări au vizat spații vaste, de la filozofie, istorie, lingvistică, până la spiritism, știe oricine, mai ales că operele literare i-au fost (și sper că încă mai sunt) studiate în școli. Despre marea durere a vieții sale, moartea unicei fiice, Iulia, înainte de a împlini nouăsprezece ani, se cunosc de asemenea mai multe sau mai puține amănunte, cert este că studiile aprofundate din ultima parte a vieții, care vizau lumea spiritelor, concretizate mai ales în lucrarea Sic cogito, prima de acest fel de la noi, au fost determinate de dorința permanentă a marelui om de cultură de a ține legătura, într-un fel, cu fiica sa de dincolo de moarte, de a-i păstra spiritul aproape.

            Castelul de la Câmpina, „Marele Templu”, cum îl numea Hasdeu („Micul Templu” fiind cavoul Iuliei din Cimitirul Bellu), a atras și atrage vizitatorii prin misterul țesut de povestea construcției sale. Atât Hasdeu, cât și apropiații familiei afirmau că ambele edificii au fost ridicate la indicațiile Iuliei, după planurile așezate pe hârtie în cadrul ședințelor de spiritism. N-am să insist mai mult cu această neobișnuită „corespondență”, scopul acestor rânduri fiind analiza altei comunicări, cea anterioară morții, dintre tată și fiica aflată la studii la Paris. Însă evocarea Castelului de la Câmpina nu are drept scop doar ilustrarea poveștii, ea are și rolul de a face legătura cu îngrijitoarea ediției „Iulia Hasdeu – Epistole către tatăl său, B.P. Hasdeu”, apărută în 2015 la Editura Vestala din București, în condiții care respectă toate canoanele filologice. Jenica Tabacu este de mai mulți ani directoarea muzeului câmpinean, după ce înainte fusese muzeograf în această instituție, iar studiile și textele publicate de-a lungul vremii i-au adus un doctorat în filologie cu o teză despre Hasdeu. Bună cunoscătoare a limbii franceze (limba preferată de Iulia Hasdeu în scrierile sale), Jenica Tabacu a reușit să traducă și să publice pentru prima dată toate scrisorile Iuliei către tatăl său, toate cele care s-au păstrat în arhive. Și s-au păstrat marea majoritate, adică o sută optzeci și șase, dintre care, ne spune autoarea traducerilor, doar douăzeci și nouă au fost scrise în limba română. „O șansă, am spune astăzi, pe care am fructificat-o după o sută douăzeci și șapte de ani de la moartea poetei, oferind posibilitatea celor care nu știu limba franceză, de a citi în românește toate scrisorile Iuliei Hasdeu și, implicit, de a li se dezvălui excepționala ei personalitate. Mai mult decât atât, cititorii vor avea ocazia de a observa că nici Hasdeu, nici soția lui, nu au căutat vreo clipă să o împingă spre studiu cu prețul sănătății, așa cum, pe nedrept, unii au construit o legendă stupidă și răuvoitoare, lăsând falsa impresie că Iulia ar fi fost victima părinților, îndeosebi a tatălui ei.” Cu alte cuvinte, Jenica Tabacu realizează o traducere integrală a scrisorilor existente în Arhivele Naționale ale României și publicate mai demult, începând chiar cu B.P. Hasdeu și continuând cu alți coordonatori ai edițiilor mai noi, cum ar fi: Paul Cornea, Elena Piru, Roxana Sorescu, sau Crina Decusară Bocșan. Peste tot însă textele au apărut în limba în care au fost scrise, adică în franceză. Pentru prima dată, în traducerea doamnei Tabacu, scrisorile apar reunite, și la dispoziția cititorului de limbă română, ceea ce nu este puțin lucru. De asemenea, sinteza din primele pagini, sub titlul „Un schimb epistolar unic în cultura română”, oferă explicații ample asupra textelor, plasând evenimentele evocate într-un timp istoric, ceea ce ajută la refacerea în ansamblu a poveștii. „Notă asupra ediției” completează aceste informații cu detalii privind „clasificarea” și proveniența documentelor, de altfel după încheierea fiecărei epistole se precizează sursa de regăsire, iar notele de subsol sunt foarte bogate în explicații, vădind o laborioasă muncă de cercetare. Sunt aici date biografice, și nu numai, despre toate persoanele pomenite în texte, dar și despre evenimentele istorice la care se fac referiri. Adunate, notele de subsol ale acestui volum epistolar s-ar putea constitui într-o enciclopedie de sine stătătoare, privind personalități ale epocii. Să mai adăugăm faptul că s-a încercat (pe cât a fost posibil, unele epistole fiind nedatate) o aranjare cronologică, ceea ce fluidizează mult lectura. Cartea se citește ușor, ca un roman palpitant, pătrunderea în intimitatea gândurilor adresate părintelui său facilitează „cunoașterea mai în profunzime a aceleia care ar fi putut deveni – dacă destinul nu i-ar fi fost defavorabil – una dintre marile figuri ale culturii române.”

          Dar oare putem prevedea ce ar fi devenit Iulia Hasdeu, dacă existența ei pământeană ar fi numărat mult mai mulți ani? Știm din surse biografice și, iată, din scrisorile ei că a fost un copil precoce, și nu doar pentru acele vremuri. S-a născut la 14 noiembrie 1869, ca primul și singurul copil al soților Iulia și Bogdan Petriceicu Hasdeu. Se spune că la doi ani a început să citească, iar la cinci scria deja primele poezii. Nu împlinise opt ani când a trecut examenele cumulate ale celor patru clase primare, iar la unsprezece ani a absolvit Colegiul Național „Sfântul Sava”, în paralel urmând și cursurile Conservatorului de muzică din București. Și-a continuat studiile la Paris, unde a obținut și bacalaureatul, fiind admisă la Sorbona la o vârstă care necesita aprobări suplimentare și modificări ale regulamentelor: șaisprezece ani! Și-a uimit profesorii cu mintea sa sclipitoare, capabilă nu doar să pătrundă complexitatea cursurilor predate dar și să acumuleze foarte mult, trecându-și examenele mereu înaintea colegilor de an. Talentele sale multiple i-au determinat pe părinți să facă eforturi financiare pentru a-i asigura, dincolo de programa universitară, lecții de muzică și pictură. De asemenea, iubea teatrul, pe care, din lipsa timpului, ocupat de studiu, îl frecventa ceva mai rar. Citea mult, avea un adevărat cult pentru Victor Hugo, despre a cărui moarte vorbesc scrisorile ei într-o mai mare măsură decât despre a unchiului, fratele tatălui savantului, de pildă, cel care-i lăsase o moștenire. Era însă mereu la curent cu evoluția literaturii române, prin revistele primite frecvent din țară. După vârsta de șaisprezece ani scrisorile conțin adevărate analize literare. Discuta cu tatăl său noile apariții, dar și „Dicționarul”, la care savantul lucra febril atunci, Iulia criticând adresarea mult prea academică, numindu-l „bun pentru savanți, pentru filologi, nicidecum pentru orice individ care vrea să scrie curat în limba română”. A scris poezii, insistând pentru păstrarea pseudonimului Camille Armand. Dar nu numai poezii, nuvela Sanda, ca de altfel marea majoritate a scrierilor sale, fiind publicată postum prin grija tatălui său.  La Sorbona este atrasă de studiul filozofiei, intenționând să obțină un doctorat în acest domeniu. Așadar, revenind la întrebarea de mai sus, cu atâtea alese însușiri, cum am putea noi ști ce ar fi devenit Iulia Hasdeu? Viața ei a fost mult prea scurtă pentru a-și putea alege cu adevărat un drum. Poate că educația diversificată a risipit-o prea mult, în scurtul răgaz neputând performa, așa cum capacitățile ei intelectuale permiteau, într-o direcție anume. Poate că dorința permanentă de a acumula noi și noi informații, foamea de știință, combustia internă care o măcina, goana în care studia (se trezea în zori și, spunea ea frecvent în epistolele sale, „muncesc ca o negresă”), toate au concentrat o existență de câteva zeci de ani în mai puțin de nouăsprezece. Un lucru e sigur, nivelul ei de dezvoltare spirituală s-a situat mult peste cel al vârstei biologice. Citindu-i epistolele către tatăl său, mai aflăm ceva: Iulia iubea viața mai presus de orice! Surprinzător, ea părea conștientă de această neobișnuită accelerare cu care i se scurgea existența. Nu se bucura, ca orice copil, de aniversări, de cadourile pe care le primea cu această ocazie. Regreta mereu că mai împlinește un an, își dorea imposibilul: să rămână copil! „(…) voi avea paisprezece ani peste cincisprezece zile, dar vreau să mai fiu copil și cât mai mult timp posibil.”; „Duminică sărbătorim cei șaisprezece ani ai mei, pe care îi voi împlini sâmbătă. Șaisprezece ani! Oh, vârsta cea frumoasă! Regret cei cincisprezece ani ai mei, totuși. Și nu voi mai avea niciodată cincisprezece ani!”; „(…) în ce mă privește aș vrea să fiu mereu tânără și studentă la Sorbona, și să cânt, și să râd, și să-mi vâr nasul în cărți. A! Ce plăcere!”; „Deci, am optsprezece ani și, în realitate, o regret! Nu pe cei șaptesprezece ani ai mei, ci pe cei șaisprezece ani ai mei îi plâng! Ah! Nu voi mai avea niciodată șaisprezece ani! Și i-am avut atât de puțin, doar timp de douăsprezece luni! Abia dacă i-am gustat și – ai trecut, te-am văzut – au zburat și eu sunt supărată din cauza asta, și sunt foarte necăjită că am optsprezece ani!”

            Din scrisorile ei răzbate mereu acest amestec de copilărie-maturitate. Prima epistolă datată din volum e scrisă la vârsta de opt ani, pe când Iulia era încă în țară. De la unsprezece ani începe să-i scrie frecvent tatălui său din Paris, unde își începuse studiile. Primele texte sunt mai succinte, conțin informații strict despre viața celor două femei (mamă și fiică) în capitala Franței și aproape de fiecare dată vorbesc despre neajunsuri și lipsa banilor. Cu toată precocitatea autoarei lor, scrisorile încântă prin candoarea specifică vârstei. Toate au câte un post scriptum, uneori chiar mai multe, trădând plăcerea fetei de a scrie, lucru observat probabil cu drag de către părintele său căruia fiica îi scrie mai târziu: „Spuneai, într-o zi, uneia dintre prietenele mele (…) că nu pot să mă dezbăr de un post-scriptum.” De altfel aceste adăugiri cereau, de cele mai multe ori, noutăți de acasă, despre câinii, pisicile și florile ei, griji care s-au păstrat pe toată perioada corespondenței, chiar și la o vârstă mai aproape de maturitate. „Ce fac pisicuțele? Nu le lăsa să moară de foame, te rog! Mângâie pentru mine pe Diana, pe Bobocel, pe Negru și pe Ali! Bagă de seamă, te rog, de grădini și nu uita rațele coanei Svârleschii!” Tot în această perioadă își formulează și primele critici la adresa profesorilor pe care-i consideră „neglijenți, în loc să-și facă datoria spun anecdote, vin târziu, lipsesc de multe ori…” Umorul și aciditatea replicilor de acest fel nu încetează, ba chiar devin mai rafinate pe măsura trecerii timpului, Iulia dovedindu-se neîndurătoare cu toți cei bănuiți de superficialitate. „(…) avem ca suplinitor un mic înfumurat de profesor, un tânăr bine pieptănat, bine îmbrăcat, al cărui nume nimeni nu-l cunoaște și căruia, prin urmare, îi dăm toate numele imaginabile și posibile! Este inteligent ca boneta mea de noapte! Nu am una, dar nu face nimic.” Sau, despre un profesor angajat să o pregătească în particular pentru bacalaureat: „Cunoaște programul bacalaureatului cum cunosc eu almanahul împăraților Chinei.” Desigur Iulia este de multe ori și auto-ironică, tonul ludic al scrisorilor sale fiind întreținut și provocat de tatăl său (căruia îi reproșează mereu prea rara frecvență și dimensiunea redusă a răspunsurilor), cu timpul dialogul lor devenindu-i necesar și din punctul de vedere al nivelului discuțiilor. „Am, într-adevăr nevoie să scriu toate aceste lucruri cuiva. Prietenele mele nu mă înțeleg! Nu au aerul, ele, de a admira ceea ce eu admir.”

          Boala instalată înainte de începerea facultății se agravează începând cu cel de-al doilea an la Sorbona, Iulia îngrijorându-și nu numai părinții (din țară savantul scria telegrame disperate și epistole în care insista ca fata să se odihnească, să nu mai muncească atât de mult), cât și profesorii care-i admirau competențele dar în același timp se arătau interesați de sănătatea ei. „(…) dl. Séailles, care conduce conferințele noastre practice, pregătitoare pentru licență, îmi spune tot timpul: (…) Fiți atentă la sănătatea dumneavoastră! Nu vă grăbiți, nu vă istoviți! Îngrijiți-vă! (…) Încep să cred că am aerul de a nu mai sta în picioare, că fața mea, îngălbenită, slăbită, abătută, poate inspira serioase neliniști excelentului meu profesor…” Cu toate acestea  Iulia Hasdeu nu dorea să renunțe la studiile sale, nici mai târziu când aproape nu mai putea participa la cursuri, într-o epistolă datată 22 martie 1888, anul morții sale, aceasta scria:„Cât despre a renunța să-mi continui studiile și să mă întorc în țară înainte de a fi cel puțin licențiată, nici nu mă gândesc. Nu aș face-o nici dacă ar trebui să mor și nicio putere umană nu ar putea să mă salveze.” Din păcate, după o cură de aer în Elveția, recomandată de medici, starea fetei s-a înrăutățit foarte mult. Întoarsă la București, boala de plămâni i-a măcinat trupul firav și Iulia Hasdeu s-a stins din viață la 29 septembrie 1888.  

          Ultima scrisoare a Iuliei cuprinsă în volumul epistolar, datată 29 mai 1888, este expediată din Elveția și, cu toate că vorbește în totalitate despre starea foarte precară a sănătății semnatarei ei, păstrează tonul ironico-umoristic al celor de dinainte. Se interesează, ca de obicei, de soarta cățeilor de acasă, de la București, iar post scriptumul e un fel de testament al fetei, îndrăgostită de țara sa și de tradițiile ei: „Te rog, tată, pe dumneata,(…), să nu le uiți pe ale mele: dulcețuri din scumpa mea Românie și cântecele scumpilor mei țărani!” Volumul mai cuprinde și o Addenda, cu o scrisoare de felicitare a Iuliei copil către mama sa și câteva scrisori ale Iuliei Hasdeu soția către soțul său B. P. Hasdeu.

           Iulia Hasdeu – Epistole către tatăl său, B. P. Hasdeu este un volum necesar în literatura română. Grație traducerilor doamnei Jenica Tabacu, schimbul epistolar dintre Iulia și tatăl său este acum accesibil tuturor, personalitatea copilului-geniu al literaturii române revelându-ni-se într-o nouă lumină. Una mult mai caldă, mai umană, diferită de imaginea fantomatică a celei care-i dicta, de dincolo, din moarte, părintelui său cuvintele menite a-i aduce liniștea, dar care, în adevăr, înfioară și astăzi: „Je suis heureuse; je t'aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu”   

  Text publicat în Revista de cultură Tribuna, nr. 322, Cluj Napoca,1-15 februarie 2016

Amintiri în chihlimbar

            Mi se întâmplă foarte rar să găsesc titlul unui text înainte de a-l scrie in totalitate, aproape de fiecare dată el se ascunde pe undeva, într-o frază pe care nu o gândesc niciodată ca fiind reprezentativă. Titlul mi se revelează astfel la o simplă lectură a întregului. De data aceasta el mi-a fost dăruit de autoarea cărții, dar abia în ultimele pagini, ca o asigurare dar și o recompensă pentru atenția cu care am citit până la acel moment. „Cuvântul închide clipa, precum chihlimbarul insecta.” Acesta e citatul revelator și deodată am avut imaginea poveștilor ei în acest fel salvate. În urma mea, a cititorului care a trecut pe acolo, și care a perceput o lume cât se poate de vie, cu personaje autentice și foarte actuale (chiar așa e scrisă cartea, nu ai deloc senzația că te plimbi printr-o lume trecută și doar rememorată), se închide totul, se conservă, într-o esență păstrătoare a senzațiilor de tot felul, pentru următorul cititor. Chihlimbarul conservă insecta intactă, cartea despre care vorbesc eu aici închide între coperțile ei secvențe de viață autentică, ce vor reveni la prospețimea originară de fiecare dată când cineva le va trece pragul. 

            Cartea cuvintelor chivot este al patrulea volum al tineri scriitoare Andreea Nanu, după o colaborarea fructuoasă cu Editura Eikon, editură care i-a publicat și cele trei romane din ciclul Ano Timpurilor, respectiv Ziua cea mai albă; Numele ei era Uitare și Insula melc. Criticul Alex Ștefănescu, în prefața la volumul apărut în toamna aceasta și lansat pentru prima dată la târgul de carte „Gaudeamus”, își sintetizează observațiile (după o trecere succintă, dar elocventă, prin universul dezvăluit de autoare, încercând și o variantă proprie de titlu, Tentativă de zbor, sugerat, iată, din nou, în context, de o întâmplare care emoționează), sub un nume mai mult decât relevant: Amintiri salvate. Cu siguranță, și în general, despre asta e vorba în Cartea cuvintelor chivot. Spun în general, pentru că, din punctul meu de vedere, în cartea aceasta nu sunt doar simple amintiri salvate.

            Să argumentez puțin: Andreea Nanu e născută în 1981, după cum se prezintă ea însăși la sfârșitul cărții, sub o angelică fotografie a copilei în uniformă de șoim al patriei. Și, dacă tot veni vorba despre imagini, la sfârșitul volumului există un impresionant calup cu fotografii vechi de familie, care, după cum spunea criticul literar Christian Crăciun la lansarea de la „Gaudeamus”, ar trebui văzute și analizate înainte de a citi cartea, având darul de a te transpune în lumea descrisă în cuvinte, de a precrea atmosfera cărții. Dar să revin la argument. Acțiunea e plasată în perioada comunismului românesc, când, așa cum putem cu ușurință constata din informațiile biografice, scriitoarea era o copilă de câțiva ani. La un moment dat în text, se precizează că amintirea evocată este de la vârsta de cinci ani. Așa cred eu că se explică inadvertențele ivite în urma plasării evenimentelor într-un timp istoric. De pildă, apare serialul „Sclava Isaura” amestecat în aceeași poveste cu festivalul „Cântarea României”. Desigur, cei care au trăit în comunism știu că  cele două „evenimente artistice” n-au putut coexista. E adevărat că autoarea nu respectă o anumită cronologie a faptelor, sunt intercalate amintiri din timpuri diferite, revenind deseori la unele dintre cele mai îndepărtate, dar acest fapt nu aduce o limpezire a acelor asocieri forțate despre care vorbeam mai sus. Consider însă că e firesc să existe confuzii în amintirile celei care și-a trăit copilăria de o parte și de alta a acestei bariere istorice, care a fost Revoluția română. La vârsta aceea e destul de greu să discerni cu acuratețe între cele două perioade, să nu amesteci multitudinea de detalii. Și aici vine observația mea, cum că acest volum nu este doar al amintirilor salvate. Pornind de la amintirile proprii, adăugând apoi poveștile spuse de părinți și bunici, într-o perioadă de formare a viitoarei scriitoare, când realiza comoara ce o reprezintă acești oameni din familia ei, totul combinat și condimentat cu bogăția de imagini, s-a ajuns la nașterea volumului Cartea cuvintelor chivot. Un șantier al celor trei romane apărute deja, cred eu, deoarece multe scene de aici se găsesc în romane.  Așadar, nu avem de-a face doar cu simple amintiri, evocări, e foarte multă și migăloasă construcție aici, e un fel de muncă de restaurator, acel personaj care, pe lângă temeinice cunoștințe în domeniul în care lucrează, are nevoie și de multă capacitate de a improviza „muzical”, pentru a da formă autentică obiectului salvat de la dispariție. Îmi notasem toate aceste observații într-un caiet, pe măsură ce avansam cu lectura. Și nu mică mi-a fost mirarea să constat, aproape de finalul cărții, că autoarea îmi dădea pe deplin dreptate: „Părintele Ioan îmi zâmbește galeș, să las șarlota în pace și să îmi amintesc că am o misiune importantă de îndeplinit: să înregistrez tot ce ne povestește bunica Sofia. Contează pe memoria mea, deși știe că de multe ori se întrepătrunde cu lichidul amniotic al imaginației care o și conservă.” Am transcris acest citat în caietul meu și după ghilimele am scris: exact ce intuiam!!  De altfel, înainte de acest paragraf, există un subcapitol intitulat Fereastra și copacul (casa mea), un text în care scriitoarea își lasă liberă, și nestingherită de orice reguli, puterea de a fantaza, rezultând o poveste fabuloasă, un adevărat poem în proză.

           Cartea e structurată în șase capitole, fiecare cu un ghem de povestiri, în care se recompun atât copilăria autoarei (pe care sinceră să fiu o invidiez, pentru că e un adevărat privilegiu să ai o pereche de bunici la țară și o alta la oraș, și să ai astfel o imagine de ansamblu a societății dintr-o anumită perioadă, și, deloc de neglijat, parte de experiențe atât de diverse), cât și povești de viață ale unor personaje din trecutul familiilor. Pentru că sunt mai multe familii supuse analizei, celor din care provin părinții autoarei li se adaugă familia soțului, cu ascendențe deosebit de interesante pentru ochiul de scriitor deja format. Diversitatea mediilor din care provin personajele face ca povestea, privită ca întreg, să devină completă.

            Mi-a plăcut, într-un mod cu totul aparte, jurnalul bunicii „Maia de la Onești”. La momentul în care am citit cartea nu știam dacă acest jurnal e autentic, deși scriitura dovedea clar o anumită lipsă de experiență ce nu putea fi atribuită autoarei. Am notat și asta în caietul meu, împreună cu observația că, dacă acest text e autentic, el reprezintă o comoară și explică, într-o oarecare măsură, talentul Andreei Nanu. Am aflat ulterior că jurnalul e cât se poate de autentic și că a fost preluat, fără nicio modificare, în carte!

            De departe partea preferată a copilăriei o reprezintă universul rural, unde poveștile capătă aură de mister, miraculos niciodată explicat sau explicabil. Fascinanta lume a satului, cu obiceiurile și credințele ei, țese un cocon în care viitoarea scriitoare crește și învață dragostea pentru povești. Poate că nicio altă copilărie, în niciun alt cadru, nu se transformă mai mult în regretatul paradis pierdut de mai târziu. Povestea lui Oscar, rața cu noaptea în spate, m-a dus cu gândul la gâscanul Martin din povestea lui Nils Holgersson. „Vârfurile penelor lui negre, lucioase, străluceau în bătaia soarelui încins, ca sclipiri de uitare pe luciul nesfârşit al apei. Când trecea dintr-o parte într-alta, undele râului se desfăceau în urma lui în două dâre mai întunecate, ca două braţe darnice. Eu şi Lenuţica priveam atent. Trebuia să prindem cu orice preţ raţa cu noaptea în spate.” În general, multitudinea de detalii, lumea văzută prin ochii copilului ager și foarte atent, mi-au amintit de un film celebru în care un copil analiza cu multă seriozitate și, în același timp, umor, străduințele pline de ridicol ale adulților de a-i face pe plac. Remarc în acest context umorul care vine ca un contrapunct la lirismul evocărilor. Privite din prezent spre trecut, într-o ascensiune răsturnată, cum spune autoarea însăși, amintirile copilului se îmbogățesc cu spiritualitatea dobândită a adultului.

            Elogiul pe care autoarea îl aduce vieții în Cartea cuvintelor chivot este subînțeles în obsesia ei pentru verde, simbolul vieții. Pornind de la universul verde al grădinilor (există un capitol întreg destinat lor, unde observația se întinde pe parcursul celor patru anotimpuri), și continuând cu detalii cum ar fi: rochia de mireasă a mamei vopsită verde pentru o nuntă la care era nașă, învățătoarea din prima zi de școală din clasa întâi, care purta și ea o rochie verde tricotată, apa verde de la mătasea broaștei, balustrada verde a balconului bunicilor, o valiză din piele verde cu cataramă mare, acum ruginită, sau un album de fotografii cu paginile de carton verde-gri. E mult verde în cartea asta, astfel fotografiile îngălbenite de la sfârșit se colorează și totul, absolut totul, devine animat, o lume trezită brusc la viață de/din cuvintele-chivot. De altfel titlul cărții e o alegere cât se poate de inspirată, concentrează în el întreg mesajul.

Aducerea laolaltă a unor medii diferite, a unor categorii sociale diverse, face posibil ca fiecare cititor să-și găsească la un moment dat povestea care i se potrivește. Eu m-am regăsit chiar în mai multe, și mi-au provocat un adevărat déjà-vu coloanele de praf în soare din biserică și călcatul pe lumină, adică pe razele strecurate prin geam. Citind despre ritualul servirii ceaiului, povestea ceșcuțelor de porțelan din vitrină, păstrate din generații în generații, ca o moștenire de preț, și felul aristocrat în care trebuie ținută ceșcuța, cu un deget în aer, m-am umplut iar de invidie pentru copilăria petrecută în două lumi: la oraș și la țară.

Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult în cartea Andreei Nanu este ingeniozitatea de a alătura unele cuvinte, de a le lega unele de altele, de a inventa astfel cuvinte noi. Totul pentru a le da o și mai mare expresivitate, de a reflecta întocmai stări specifice, cutume ale vremii, oricum ele așa erau rostite și atunci e limpede că și scrierea lor trebuie să se adapteze. Săvinămamasămăia, acesta era gândul permanent al copilului lăsat în grija bunicilor cât timp părinții erau la serviciu, și toată ziua se învârte în jurul momentului în care mama va veni. E firesc deci să fie și scris după cum era gândit sau rostit. Răpireadinserai, carpeta devenită brandul epocii, nelipsită din orice casă mai scăpătată, cum altfel decât așa era numită în vorbirea curentă? Numele unor locuri în care bunicii aveau grădini eludau orice reguli gramaticale, cum ar fi de plidă  pestevale. Cred că aceste expresii devenite cuvinte aduc un plus de prospețime și de autenticitate atmosferei refăcute a acelor vremi.

Andreea Nanu construiește cu ușurință lumi din elementele pe care le are la dispoziție. O parte sunt propriile amintiri, altă parte sunt poveștile auzite și, în mare măsură, intervine capacitatea de observație și trăire senzorială care duce la bogăția universului imaginar. Broderia, împletită cu grijă pentru adevăr, într-o diversitate de culori  și tonuri care reflectă atât privirea curată, lipsită de interpretări, a copilului, cât și observația atentă, matură, a scriitorului, este păstrată de acum în caseta de metal prețios, chivotul din altarul închinat cu recunoștință strămoșilor. Ce altă dovadă mai mare de iubire de semeni există? 

Text publicat în Revista de cultură Tribuna, nr. 321, 16 - 31 ianuarie 2016

„Orașul bucuriei”

    Astfel numea scriitorul și diplomatul francez Paul Morand Bucureștiul, în cartea sa, publicată în 1935 la editura pariziană Plon. Bucarest este rezultatul călătoriei autorului în România anului 1930, după ce se căsătorise cu prințesa româncă Elena Șuțu (născută Hrisoveloni). Un împătimit al călătoriilor, pentru care imaginile și captarea lor în cuvinte erau mai importante decât hărțile geografice în definirea locurile și regiunile vizitate, Paul Morand publicase, înainte de volumul destinat capitalei noastre, alte două cărți despre New York (1929) și Londra (1933). Se va întoarce la București ca diplomat în iulie 1943, pentru o perioadă scurtă de aproximativ un an, numit de guvernul de la Vichy, postură din care îi va fi judecată mai târziu și viziunea scriitoricească.

    Reacțiile intelectualității românești la publicarea cărții în Franța, la vremea respectivă ea nu a beneficiat de o traducere în limba română, nu au fost dintre cele mai entuziaste, mulți publiciști români considerându-se jigniți de unele dintre considerațiile scriitorului francez. Analiza asupra Bucureștiului, și a societății românești în general, a fost catalogată în presa românească de epocă drept superficială, făcută pe fugă și abuzând în detalii spectaculoase, cu rol de a șoca cititorul. Aceste reacții au fost scoase la lumină cu prilejul primei variante românești, apărută la Editura Echinox din Cluj, în anul 2000, în traducerea lui Marian Papahagi și a lui Ion Pop, după ce Editura Plon a retipărit Bucarest în 1990, după Revoluția Română. În prefața acestei prime ediții de la noi, Ion Pop citează câteva opinii ale recenzenților din presa românească a anului 1936, printre care un articol publicat în Adevărul literar și artistic din luna martie a acelui an, semnat de Izabella Sadoveanu. Cronica doamnei Sadoveanu se împarte între aprecierile aduse experienței diplomatice ale lui Paul Morand, care-i folosesc în evocarea istoriei românești, și reproșurile privind lipsa de profunzime, ba chiar a dezinteresului pentru tragedia acestui popor, care s-a străduit 2000 de ani ca să capete dreptul la viață (...)Ce importă, în ochii rafinatului european apusean, un popor primitiv care nu servește decât drept cultură de experiență pentru germenele bizantin timp de atâtea secole?- notează Izabella Sdoveanu, într-un stil cam patetic ce n-a dispărut, din păcate nici astăzi, din discursul unor „buni români”, după cum observă Ion Pop în prefața volumului apărut la Editura Echinox.  

    În 2015 apare la Editura Humanitas, în seria Vintage, o a doua ediție românească a cărții lui Paul Morand. București este de data aceasta un volum elegant căruia i s-au adăugat două calupuri de fotografii de epocă, susținute cu citate din textul tradus din franceză de Emanoil Marcu.

    Cartea se deschide cu o imagine panoramică asupra țării noastre, văzută din perspectiva călătorului sosit cu avionul de la Constantinopol, pe deasupra Bulgariei, și întâlnind Dunărea în lumina unui asfințit, ca o vatră de lumină (...) mistuind toată linia orizontului. Impresionat de vederea fluviului, asemeni arborelui vieții, motiv central al scoarțelor românești, această introducere cuprinde și primele reproșuri la adresa infrastructurii și a lipsei de viziune a românilor privind avantajele unei bogății atât de puțin exploatate, care este Dunărea. Bucureștiul ar fi trebuit să fie un oraș dunărean, sau măcar legat de marele fluviu printr-o autostradă sau un canal ca acela de la Versailles (...) La București, nimeni nu vorbește niciodată despre Dunăre; cel mult e pomenită în vreun cântec lăutăresc care-o numește „drum fără pulbere”, sau când spui, despre un om cuprins de furie, că vine „Dunăre de mânios”.

    Prima parte a cărții este o Panoramă istorică, cum se și intitulează secțiunea, iar trecutul României așa și este „fotografiat”, „din zbor”. Sigur, Paul Morand nu și-a propus aici o cercetare strict documentară, pentru o prezentare cronologică și cât mai fidelă a faptelor istorice a apelat la lucrări de specialitate, citând frecvent din A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, sau Pompiliu Eliade. Nu a folosit însă doar surse autorizate. Muzeografi, documentariști, posesori de arhive, persoane influente de la Curtea Regală au contribuit la informarea autorului, în finalul cărții acesta le aduce mulțumiri. Printre numele evocate găsim pe d-na Eliza Brătianu, născută Știrbei, pe doamna S. Lahovary, doamnă de onoare a Reginei, sau dl. Tzigara-Samurcaș. Având în vedere diversitatea de surse, informațiile nu au fost întotdeauna exacte, de aceea vom găsi în carte note de subsol „reparatorii”, editura intervenind pentru restabilirea adevărului istoric.

    Paul Morand este însă mai puțin interesat de corectitudinea datelor cu caracter documentar. În formularea punctelor sale de vedere, într-un stil aforistic pe alocuri, primează pitorescul situațiilor, dramatismul lor, în unele cazuri, discrepanțele dintre medii și clase sociale, comparațiile între oameni și locuri, de aici și din alte părți ale lumii. Chiar și din documentele consultate selectează tot ineditul, poveștile, ceea ce particularizează mult popasurile pe care le face în istoria noastră cu un scop precis: acela de a realiza un „crochiu”, un desen al personalității locuitorului din capitala României de-a lungul vremurilor, în care liniile de bază nu se schimbă, ele au rol de ADN, și, cu toate că nu sunt întotdeauna motiv de mândrie, trebuie să fim de acord că ele există și s-au păstrat. Ca de pildă: acea aplecare de a face datorii rămasă o trăsătură a românului; sau La București nu există secret. Totul se știe, totul se povestește (și astfel totul devine totuna).

    Din tabloul istoric nu lipsesc nici capitolele despre reședințele regale și cei care le-au locuit, cu accent pe detalii, cum ar fi cele referitoare la ierarhii, personaje de la Curte, povești romantice de culise, costume, sau interioare și descrieri arhitecturale.

    De departe însă, mai atractivă, mai plină de culoare, este partea a doua a cărții, intitulată Album pitoresc. Titlul, foarte bine ales, înglobează exact caracterul celor treizeci de subcapitole. Textele sunt o uriașă fotografie de epocă, în care abundă stări, situații, atmosferă specifică, o multitudine de secvențe caleidoscopice, crâmpeie din viața „micului Paris”(deși autorul nu este de acord cu această comparație), cu atmosfera lui inconfundabilă (Bucureștiul e București și l-aș recunoaște dintr-o sută de capitale...), cu farmecul și frivolitățile sale, cu valoroase clădiri vechi și, deopotrivă, cu monstruozitățile sale arhitecturale. Cofetăria Capșa trezeşte în mod deosebit interesul scriitorului francez, în cele câteva pagini alocate cunoaștem și povestea întemeietorului ei. Capșa a fost un bucureștean care a învățat meserie în Franța și căruia, în drum spre casă, trecând prin plantațiile de trandafiri ale bulgarilor, i-a venit ideea să-i învețe pe aceștia să facă dulceață de trandafiri, și astfel a ajuns la București suficient de bogat pentru a-și deschide propria afacere. Capsa e timpanul urechii uriașe care e Bucureștiul, un oraș al bârfei. Spune Paul Morand, și înțelegem astfel că procedeele sale diferă de cele ale unui turist oarecare, interesat de inedit doar la nivel de imagine exterioară. El face adevărate incizii în societatea românească, atent la comportări și moravuri și, datorită influențelor sale, a legăturilor câștigate prin căsătorie, reușește o analiză complexă, atât din exterior cât și din interior, invitat fiind în casele diferitelor familii bucureștene, din clase sociale diferite. Cunoaște bancheri, arhitecți, muzeografi, dar și societatea flăcăiilor tomnatici ai Bucureștiului care fac legătura între Paris, Vittel, Karlsband și Capșa, între marile idei ale lumii și micile scandaluri bucureștene. Coboară apoi în stradă să observe diversitatea de nuanţe, unde țigăncile cu țâțe pietroase sub cămăși flendurite, cu fuste lungi, soioase, purtate una peste alta, cu capul încins cu un batic în culori țipătoare, stau chircite în fața coșurilor rotunde, pline cu zambile, sau pândesc intrarea cofetăriilor și marilor hoteluri. De altfel, subcapitolul Țiganii, alături de cel intitulat Din iarnă până-n vară, sunt cele mai pitorești, mai pline de detalii fermecătoare. O ilustrată din alte vremuri, pare această descriere a anotimpurilor bucureștene, împărțită în trei, în care vara ocupă spațiul cel mai generos, doar e anotimpul chefului. (...) cuvânt turcesc pe care încearcă să-l aclimatizeze la noi fumătorii de opiu. În schimb la București, ai parte de chef prin mijloace legale; singurul drog e vara, noaptea albă, floarea dulce de tei, e sufletul dionisiac al Traciei vecine.

    București nu este nici pe departe o monografie a capitalei României interbelice, cei care vor căuta în această carte rigorile unui studiu științific vor fi profund dezmăgiți. Cu toate acestea, criticul literar Dan C. Mihăilescu, în emisiunea sa despre cărți de la Pro Tv., spunea că această carte este cea mai frumoasă care s-a scris vreodată despre România, de către un autor străin. Și pe bună dreptate, cei care vor căuta și vor aprecia naturalețea descrierilor, firescul situațiilor, valoarea de frescă autentică a unor secvențe din trecutul nostru, valoarea de umanitate, vor fi pe deplin cuceriți de cartea lui Paul Morand. Pot fi incluși în această categorie chiar și tradiționaliștii, originalitatea costumelor populare și a scoarțelor țărănești, printre altele, este foarte apreciată de scriitorul francez. Și cuvintele laudative nu se limitează doar la tradiții. (...) mă familiarizez puțin câte puțin cu acest popor fermecător, frivol uneori, dar niciodată stupid, nicicând veninos. (...) Capitală a unei țări tragice unde totul sfârșește adesea în comic, Bucureștiul s-a lăsat în voia evenimentelor fără încrâncenare, și de aceea fără slăbiciunea pe care-o dă furia. Iată de ce, urmând curba sinuoasă a unui destin picaresc, Bucureștiul a rămas orașul bucuriei. În general, formulările la adresa românilor, fie că sunt critice, fie apreciative, sunt memorabile, vădind calităţile unui scriitor de mare talent şi rafinament.

     Dincolo de unele voci critice din epocă, de reacțiile din presa românească după apariția cărții, în anul 1935, relațiile lui Paul Morand cu țara noastră au conținut întotdeauna prietenia cu care scriitorul francez s-a apropiat de români. La Paris, înainte de a vizita Bucureștiul, el frecventa deja societatea aristocraților români care trăiau în capitala Franței, printre care Martha Bibescu, Anne de Noilles, Elena Văcărescu, sau Elena Șuțu, cea care-i va deveni soție. Cartea apărută în urma primei călătorii la București a fost scrisă pentru prejudecățile publicului francez, nu a fost gândită pentru piața românească de carte, de aici probabil neînțelegerile de receptare a ei de către intelectualii români. Este însă o carte care se citește cu multă plăcere, un text proaspăt și antrenant, eu am subliniat-o aproape integral, de la început la sfârșit, într-atât de mult am regăsit năravul și particularitățile nației, chiar și în zilele noastre. Și-apoi de ce ne-am supăra? Oare există o reclamă turistică făcută vreodată Bucureștiului mai bună decât următorul îndemn? Să mergem la București, la apusul civilizației noastre capitaliste, să facem o cură de indiferență. Vom învăța să nu dăm lucrurilor decât o valoare trecătoare și un preț relativ, ceea ce, în epoca noastră saturată de griji financiare și economice, e singura școală de ținută aristocratică. 

Cealaltă Indie

            În seara zilei de 11 septembrie 2015 încercam să găsesc sala Tonitza a Muzeului de Artă din Cluj-Napoca, după ce trecusem de unicul personaj ce mi-ar fi putut da vreo informație, fără să-l întreb nimic totuși, portarul. Curtea interioară era pustie. Eu, o străină a locului, priveam debusolată în jur. Voiam să ajung la un eveniment organizat de Cluj Center for Indian Studies[1], invitată fiind de scriitoarea Hanna Bota, al cărei roman inspirat dintr-o călătorie în India îl citisem, și chiar publicasem atunci un text cu impresii de lectură. De undeva, dinspre intrările pe care le ghiceam la parterul clădirii, desprins parcă din semiîntunericul bolților de piatră, a apărut un bărbat. Grăbit, sărind sprinten treptele, ce mi se așterneau largi și somptuoase la picioare, abia am apucat să-i strig în urmă, uitând de o formulă politicoasă de salut, n-a fost timp de asta: știți cumva unde e sala Tonitza? Mai mult am ghicit decât am auzit răspunsul, bărbatul era deja în capătul scării: pe aici, se pare că nu e posibil pe dincolo. Habar nu aveam unde e „dincolo”, dar am înțeles că avem același drum. Ajuns pe palier s-a oprit o clipă, eram la distanță în urma lui, și mi-a indicat scurt: înainte, pe ușa din față, și apoi la dreapta. Am mulțumit dar nu cred să mă fi auzit, pierise deja pe ușa în cadrul căreia o doamnă zâmbitoare întâmpina musafirii. Aveam să aflu, doar câteva minute mai târziu, că bărbatul grăbit se numește Ovidiu Ivancu, unul dintre lectorii evenimentului, iar cartea sa, în care-și povestește experiența indiană, cumpărată atunci cu autograful autorului, m-a cucerit definitiv în zilele imediat următoare.

            Vremea musonului: patru ani în india, Jurnalul meu indian (2009-2013), editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, este cartea percepută de către unii cititori ca fiind o alternativă la India lui Eliade, dar care, la fel ca în cazul altor autori ce și-au transpus pe hârtie călătoriile în țara contrastelor absolute, sfârșește prin a fi doar o privire din alt unghi, din altă perspectivă. Dealtfel Ovidiu Ivancu întărește această idee încă din primele pagini ale volumului, chiar dacă prin afirmația sa el încearcă să se „delimiteze” de imaginile cunoscutelor scrieri: „Dacă doriți India lui Eliade, a lui Forster sau a lui Rushdie, citiți-i”. În paranteză însă continuă: „veți găsi și realități asemănătoare cu cele descrise de mine!” Citindu-i și citindu-l, constatăm cu ușurință că asemănările sunt multe, paradoxale chiar, dacă ne gândim la un salt în timp de vreo optzeci de ani.  

         Dar, înainte de a pătrunde în hățișul argumentărilor, se cuvin câteva precizări. Vremea musonului: patru ani în India este, așa cum spune subtitlul volumului, jurnalul celor patru ani petrecuți de către Ovidiu Ivancu în India, mai exact ca lector de limba română la Delhi University. Așadar o călătorie programată în scop profesional, o slujbă bine plătită în comparație cu salariul unui profesor din țară, fără interese și căutări mistice, dincolo de presiunile unei cercetări științifice. „Nu îmi fac iluzii, nu am niciun fel de așteptări...”, spune autorul în chiar debutul jurnalului său, deși, doar o pagină și jumătate mai departe, se contrazice, după primele întâlniri din afara aeroportului: „Un mit începe să se destrame. Va continua să se destrame pe zi ce trece.” Și nici nu cred că e posibil altfel. Citindu-i pe indianiști, este cu neputință să te duci acolo, indiferent de scopul vizitei, fără așteptări, și fără a încerca măcar să le verifici, la nivel de observație, teoriile.  

Și dacă tot vorbim despre mituri, sau despre reacțiile europeanului ajuns în această parte a lumii, ciocnirea civilizațiilor e descrisă aproape de toți la fel, de la Eliade încoace. La evenimentul de la Muzeul de Artă din Cluj au fost cinci persoane care au prezentat versiuni proprii, și desemenea diferite, ale aceleași Indii. Într-o privință au fost toți de acord: primul impact, șocul, în special olfactiv, pe care ești silit să-l experimentezi imediat ce ai pus piciorul pe pământ indian. Hanna Bota spunea: ceea ce te izbește, imediat ce ai ieșit din aeroport, este mirosul. Afirmația am regăsit-o și la ceilalți vorbitori, iar O. Ivancu scrie: „Pe aeroportul Indira Gandhi, o căldură sufocantă! Un miros indescriptibil de praf, urină și balegă în proporții indistincte.” Iar șocul nu se oprește aici dacă îți propui, sau ești nevoit, să vezi India altfel decât se vede ea din perspectivă turistică. „Am avut ghinionul de a o cunoaște nu din postura unui turist pentru care agenția de turism organizează totul, nu din scaunul unui autocar cu aer condiționat și geamuri fumurii, nu de pe geamul unei camere dintr-un hotel de patru sau cinci stele... Am cunoscut-o în profunda ei mizerie și vulgaritate, o țară care nu trăiește decât în foarte mică măsură în ceea ce mi se părea a fi secolul XXI...” Spune Ovidiu Ivancu, iar înapoi în timp, în aprilie 1929, exprimând mai mult decât ironia din citatul anterior, cu un dispreț afișat chiar pentru cei care au descris India din postura călătorului de lux, Mircea Eliade nota: „Răzvrătirea împotriva celor care cunosc India din hotele și automobil – e zadarnică, e stupidă. Citesc spusele lor și mă înspăimânt; pentru că, înapoia rândurilor ca o reverie pastorală, eu întrezăresc acele icoane de primăvară bengaleză pe care statisticile nu le menționează, iar fotografii le evită.”[2] Și seria asemănărilor, punte peste timp, poate continua. De la șerpii sau insectele cu care, uneori, ești silit să locuiești în casă și până la oamenii care mor în sărăcie cumplită și boală pe străzi, sub ochii indiferenți ai trecătorilor, nimic nu pare să se fi schimbat în aproape un veac de evoluție a umanității. Totuși jurnalul lui Ovidiu Ivancu ne arată și altceva. Nu e vorba de ceva mai frumos, mai idilic, din contră. Din postura de locuitor al zonei de nord, cea mai săracă a orașului New Delhi, din interacțiunea cu oamenii de acolo, cu mizeria străzilor și a caselor, cu piedicile de tot felul impuse de administrație, ori cu ciudățeniile sistemului de învățământ, autorul constată că versiunea sa este mult diferită de a celor care au scris și vorbit despre această țară. De fapt India nu poate fi decât suma tuturor versiunilor existente. „O vreme mi-a fost teamă să vorbesc deschis despre ce cred în legătură cu India. Imaginea livrată în afară e atât de substanțial diferită de ceea ce constat eu, zi de zi, în New Delhi, încât mult timp am crezut că, undeva, mai există o altă Indie la care eu nu am acces. Poate că există; probabil că există tot atâtea Indii câți ochi privesc către țara aceasta. (...) Am acum convingerea că nici măcar marii specialiști în sanscrită, mitologie hindusă sau indianistică nu sunt mai puțin farseuri când încearcă să vorbească despre INDIA.”

Dar versiunea lui O. Ivancu e diferită doar în măsura în care scopul său nu a fost (neaparat) crearea unei viziuni proprii asupra Indiei și „livrarea” ei, în format scris, Europei. Văzând doar o parte din această țară, mai exact orașul New Delhi (cu excepția unor „evadări” izolate, o dată pe an, la Festivalul de literatură din Jaipur și o excursie, la finalul șederii, în Himalaya), interacționând cu o categorie socială puțin reprezentată la scara întregii societăți (doar sporadic contactele cu administrația, sau cele uzuale pentru satisfacerea nevoilor zilnice), observând mai mult și participând mai puțin, autorul nu poate, și nici nu-și propune, să ofere o imagine completă a Indiei. Însă, dincolo de slujba de profesor, el este scriitor, și e firesc ca această experiență să fie folosită ca atare. Iar jurnalul e modalitatea cea mai la îndemână, chiar dacă volumul Vremea musonului: patru ani în India nu respectă acuratețea acestui gen literar, înțelegând că el este construit după o serie de însemnări zilnice, grupate și concentrate pe perioade mai lungi de timp. Acestă „autocenzură” face scrierea însă și mai cursivă, cartea se citește cu „foame”, ca un roman palpitant, cu acțiune antrenantă care ține cititorul captiv.

Despre temperamentul indienilor, despre manifestările lor publice, despre o altă concepție asupra trecerii timpului, despre sărăcie versus bogăție, mizerie și violență, lipsa oricărui simț civic, despre paradoxul construirii unui viitor într-o țară în care nu există nicio certitutine a zilei de mâine, despre toate acestea și multe altele este cartea lui Ovidiu Ivancu. De bună seamă călătorului care ar dori să adauge India pe lista vitoarele sale destinații, cartea aceasta îi poate fi ghid. Și nu un ghid turistic ci unul de supraviețuire! Pentru că jurnalul celor patru ani indieni te învață cum să-ți schimbi butelia pe căi neoficiale, în caz contrar trebuind să aștepți zile, săptămâni chiar, cum să-ți prelungești viza recurgând la tot felul de tertipuri, cum să-ți păzești telefonul mobil în metrou, cum să achiziționezi o cartelă pentru telefon, cum să negociezi orice, în orice situație, cu alte cuvinte cum să supraviețuiești. Iar unele personaje, chiar dacă autorul folosește pentru a le numi, în general, inițialele, sunt de notorietate. Cum e acel indian îndrăgostit de Eminescu, absolvent al unui curs de limba română, în urmă cu treizeci de ani la Delhi University, care organizează anual de 15 ianuarie simpozioane dedicate poetului, dar care nu știe aproape nimic despre personalitatea și opera eminesciană. De data aceasta cunoaștem și numele lui complet, Ashok Kumar îl cheamă. Probabil comicul de situație în care e prezentat în jurnal, precum și insistența agasantă de a vorbi despre ceva la care nu se pricepe, l-au determinat pe autor să-i dezvăluie identitatea. Noi, citind, nu putem decât să ne amuzăm: „15 ianuarie dimineața... Începe simpozionul. Ashok Kumar vorbește infinit mai mult decât ceilalți. Face paralele fanteziste între Eminescu și cultura indiană, stabilește câtorva cuvinte latinești o fantezistă etimologie sanscrită, încearcă, fără prea mult succes, să vorbească în limba română, îi întrerupe frecvent pe ceilalți vorbitori, confiscând, mai apoi, microfonul, e repetitiv și incoerent.”

Surprinzător însă (sau, poate, dimpotrivă), în ciuda tuturor greutăților de adaptare, a nerăbdării cu care-și așteaptă vacanțele și odată cu ele evadarea în Europa, a bucuriei cu care conștientizează că nu este parte a acestui popor și la un moment dat experiența se va încheia, până la final India reușește să-l acapareze pe autor. Și asta după ce a trăit permanent cu o detașare impusă, cu o voită lipsă de implicare, perfect conștient de pericolul pe care-l exercită, odată cu trecerea timpului, această țară asupra voinței sale. „În timp, India te abrutizează. (...)  Apoi, toată țara aceasta, blocată undeva în istorie, exercită asupra asupra mea o anume fascinație. Nu e vorba de exotism, ci de cu totul altceva. E ca și cum aș privi un colosal mamifer, mai mare și mai greu decât orice mi-aș fi putut imagina, ținându-și echilibrul pe o sfoară atârnată undeva între două vârfuri de munte.” Frumoasă metaforă! Și colosul rezistă absorbind energia tuturor indivizilor din care se compune, pentru că India există doar la nivel de mase, de colectivitate, individul în sine nu are nicio însemnătate. Încă din primele zile petrecute în Delhi, Ovidiu Ivancu este șocat de lipsa oricărui interes pentru individ, de încălcarea dreptului la intimitate, de încercarea de absorbție a unei societăți care funcționează doar la nivel global.

Cu toate acestea sfârșitul brusc al șederii aduce și regrete. Regretul că nu a reușit să cunoască mai mult, să vadă mai mult, că nu există o poveste neașteptată, surprinzătoare, care să constituie un final relevant, în loc de orice concluzie. „Am nevoie de o sinteză aiuritoare, paradoxală în care să poată fi cuprinsă, simbolic, transformarea mea la contactul cu India. Am nevoie de o metaforă, de o alegorie.” Și chiar dacă nu este găsită o astfel de formulă, încheierea  lasă o ușă deschisă. „Tot ceea ce a rămas acum e dorința ca totul să se termine cât mai repede. Îmi doresc cu disperare intrarea într-o rutină, în rutina românească. Nu mă pot amăgi cu gândul că va fi ușor. Cheia apartamentului e pe masă, lângă laptopul pe care scriu. De afară, se aude taxiul. Sting țigara și plec...”  Transpare de aici regretul, dar și dorința de a reveni cândva. Nu lipsește însă nici misterul în care se învăluie India, în toate scrierile celor care au dorit să o cunoască. Și care au plecat recunoscând unanim același lucru: India este mult mai mult decât atât! Da, cu certitutine, Ovidiu Ivancu are dreptate: „probabil că există tot atâtea Indii câți ochi privesc către țara aceasta.”

Text publicat în Revista de cultură Tribuna nr. 316, Cluj Napoca 1 - 15 noiembrie 2015                                                                                                                  

---

[1] „Povestea Indiei noastre”, eveniment organizat de către Cluj Center for Indian Studies, din cadrul Universității Babeș-Bolyai, 11.09.2015, Cluj Napoca. Lectori: Hanna Bota, Ovidiu Ivancu, Constantina Raveca Buleu, Iudita Pelea și Mihaela Gligor

[2] Mircea Eliade, India ..., Humanitas, București, 2008, p. 31