Când înflorește plumbul

          

          Am primit un album excepțional, al unei expoziții internaționale de ex libris-uri. Mi-a plăcut atât de mult, încât aș fi vrut să o văd în realitate. Dar e tocmai la Bacău, deloc la îndemână pentru mine, chiar dacă aș mai avea timp fizic să ajung, e deschisă până pe 27 februarie 2017. Așa că m-am bucurat de lucrările redate în condiții grafice deosebite, în catalogul al cărui proiect a fost gândit și realizat de artistul Ovidiu Petca. Tema propusă de organizatori m-a provocat să scriu despre lucrări. Ceea ce urmează sunt impresiile unui vizitator, în momentul de față doar virtual, al unei expoziții surprinzătoare. Voi explica puțin mai încolo de ce folosesc acest atribut.

        Biblioteca Județeană Costache Sturdza din Bacău a organizat în acest an cea de-a XXIV-a ediție a expoziției de Ex Libris, o manifestare de tradiție. Elementul de noutate din acest an a constat în tema aleasă: poemul Plumb, al poetului George Bacovia, care deschide volumul omonim, apărut în urmă cu 100 de ani. Acest poem a constituit sursa de inspirație pentru 52 de artiști din 20 țări, care au trimis nu mai puțin de 159 de lucrări, din care au fost acceptate 124, semnate de 47 de artiști din 19 țări, din Mexic până în Urali, și de la Atlantic până la Pacific, o „călătorie” extraordinară „întreprinsă”, în doar câteva luni, de cel mai mare poet simbolist român. O vizibilitate internațională extrem de largă pe care organizatorii au oferit-o poeziei bacoviene, la 135 de ani de la nașterea poetului, împliniți în toamna acestui an. „În lungul șir de concursuri de ex libris organizate de Biblioteca Județeană Costache Sturdza din Bacău această expoziție este singulară, fiind prima manifestare cu participare masivă a unor artiști străini. (...) Pentru expoziție au fost selectate în primul rând acele lucrări care au respectat tematica propusă de organizator. Alături de aceste lucrări sunt expuse acele opere care reflectă atmosfera bacoviană sau sunt dedicate unor biblioteci și ideii de carte în general.”- scrie pe prima pagină a catalogului curatorul expoziției, Anca Sion.

         Să ne întoarcem puțin în timp, la originea termenului și a ideii de ex libris. Provenind din latină se traduce prin carte între cărți, un însemn de aparteneță a unei cărți la o anume bibliotecă, fie ea publică sau proprietatea unui colecționar. Formularea „ex libris” urmată de numele proprietarului are înțelesul „această carte face parte dintre cărțile lui...” – după cum se menționează pe pagina web Wikipedia. Dacă la început ex libris-urile erau doar apanajul unei pături privilegiate, iar mai târziu au aparținut colecționarilor și creatorilor, azi aceste însemne, transformate în adevărate opere de artă, bijuterii ale genurilor pictură și grafică, sunt accesibile publicului larg, în expoziții și concursuri.

          Revenind la catalogul Plumb, surpriza vine (ca să explic atributul folosit la începutul acestui text) de la felul în care artiștii străini au receptat și au înțeles să exprime atmosfera pe care toți o numin, de la apariția volumului Plumb încoace, bacoviană, mai nuanțat și mai profund decât ai noștri. În expoziție au fost selectați trei artiști români, printre care și Emanoil Tancău. Lucrările sale îmi par insuficient transfigurate plastic, oarecum tautologice în redarea „bacovianismului”. Le-a reușit mult mai bine artiștilor din Turcia, Belgia, sau Argentina.

          De pildă Ismail Aslan, din Turcia, pare a cunoaște foarte bine creația bacoviană, și nu mă refer aici doar la versurile impuse de tematică. Cel puțin una dintre lucrări îmbină foarte bine două poeme: Plumb și Lacustră. Reprezentarea grafică (tehnica aleasă e grafică de computer) ne arată o pană al cărei nervur principal face delimitarea dintre spațiul terestru și cel acvatic. Tot ceea ce e deasupra: morminte, cruci, lună ascunsă în stufăriș, păsări negre care-și iau zborul reprezintă Plumb- ul, iar planul de jos: puful transformat în stufăriș oglindit în apă, luntrașul și barca lui ne duc cu gândul, fără tăgadă, la poemul Lacustră.

          O lucrare care atrage cu siguranță atenția, prezentă și pe coperta I a albumului, este aceea a belgianului Martin R. Bayens. Dacă majoritatea expozanților au mers pe o cromatică sumbră (plumbul, de altfel, nu poate sugera decât o paletă de griuri, sau negru, cât mai mult negru!), artistul din Belgia a îndrăznit să aducă roșu. Un roșu aprins ca sângele, „zgâriat” în partea din stânga a lucrării sale, pe o supfață ridată care ne duce cu gândul la o scoață de copac bătrân, și împroșcat cu generozitate în planul din dreapta, ca un câmp de flori de sânge, deasupra cărora, estompat, se poate totuși citi prima strofă, cu scris olograf, din poemul Plumb. Am putea ghici aici și subtile trimiteri la poemul Tablou de iarnă, la versurile: „Ninge grozav pe câmp la abator; E albul aprins de sânge închegat.”Admirabilă realizare! Pentru cunoscători, precizez că tehnica este aceeași, grafică de computer.

          Interesantă este și propunerea lui Emilio Carrasco, din Mexic, o linogravură în care versurile „Și flori de plumb și funerar vestmânt/ Stam singur în cavou... și era vânt...” par a fi subînțelese în imagine. Foarte bacovieni se dovedesc a fi și polonezii Lukasz Cywicki și Adam Czech. Stilizările, codificările propuse de ei, la care se adaugă cromatica întunecată, sunt de acolo, din plumbul bacovian. Se pare că nu întâmplător lucrarea lui Cywicki a fost așezată pe coperta a-IV-a.

          Cuprinzând evidente simboluri bacoviene, lucrarea semnată de Danila Denti, Italia, te duce cu gândul în alt veac, într-o altă perioadă a exprimării artistice, în impresionism aș zice, în contrast cu modernismul Adrianei Lucaciu din România, care te (re)aduce, violent, în contemporaneitate. Cu siguranță și tehnicile folosite o dovedesc, acvaforte/acvatinta – în cazul artistei din Italia și grafică de computer în cazul româncei. Foarte interesante și lucrările artiștilor argetinieni, și la ei am simțit același lucru: l-au prins pe Bacovia, l-au înțeles! Una dintre aceste lucrări, semnată Mauricio Schvarzman, și reprezentând portretul poetului, îl are drept titular pe artistul Ovidiu Petca. În cealaltă parte, mult prea lirici pentru Bacovia, i-aș  aminti pe Marcos Varela din Brazilia, Oleksandra Sysa din Ucraina, Tatyana Krykova din Rusia, sau Denitsa I. Ivanova in Bulgaria.

          Dincolo de toate, e multă poezie în catalogul acesta, e multă poezie vizuală! Cam așa cum trebuie să fie, făcând un exercițiu de imaginație, când înflorește plumbul. Plumbul bacovian, firește!

        Poate ar mai trebui să amintesc faptul că cea mai mare participare în expoziție au avut-o Polonia și Italia, cu câte șase artiști, apoi Argentina cu cinci, urmată de Turcia cu patru. Din celelelate țări au trimis lucrări câte doi, trei artiști, sau doar câte unul. Catalogul are în final și o secțiune de abreviațiuni tehnice internaționale, foarte utilă celor nefamiliarizați cu simbolurile utilizate pentru a denumi tehnica folosită. Și nu în ultimul rând, poate realizatorul catalogului inițiază o expoziție de acest tip și la Cluj. Poate chiar în cadrul proiectului Tribuna graphic, de ce nu?

                       Text publicat în Revista de cultură Tribuna, nr. 343, 16-31 decembrie 2016

                          

                                                              

Poeme din zid de Ani Bradea, libertatea femeii "şaman"

Nu ştiu dacă a fost doar o simplă alegere editorială sau va fi avut o motivaţie intrinsecă textului, dar faptul că volumul Poeme din zid de Ani Bradea trebuie citit fără nici o informaţie despre autoare sau vreo introducere te aruncă imediat între versuri, fără nici o paraşută de salvare.

Îţi începi călătoria într-un râu de cuvinte organizate riguros şi distribuite în mod ordonat în 4 Cărţi, precedate de un titlu pentru fiecare segment, câteodată prezentate chiar şi cu câte un spaţiu pentru o inscripţie sapienţială.

Şi, totuşi, întreg acest ordin formal este o ramă pentru un poem care devine pe parcurs tot mai visceral. Te prinde şi te cuprinde depăşind pragul raţiunii, ajungând direct în zona cea mai ascunsă a emotivităţii noastre, a percepţiei sale cu întreaga fiinţă.

Îi sfătuiesc pe cititorii acestui volum, şi pe cei italieni în foarte buna traducere a lui Ştefan Damian, să citească fără întreruperi, dintr-odată, poemul, lăsând orice rezistenţă logică spre a se afunda în jocul înţelept de metafore, de aluziuni simbolice care istorisesc povestea unei iubiri negate, a unei îndepărtări, a unei dureri.

În ţările din Balcani există o legendă macabră care povesteşte despre femei zidite de vii în construcţiile care nu ştiu nimic despre elementul macabru care există în interiorul lor.

Aşa că încă din titlu înţelegem faptul că acele poeme sunt glasul  unei femei zidite de vii, care priveşte prin fisurile zidului care îi permit să continuie să respire.

De aceea câmpul semantic al privirii este foarte dur: ochi, privire, pupilă sunt termenii prezenţi cel mai adesea şi care descriu condiţia eului poetic de imobilitate fizică forţată dar, care, prin contrast, sunt de o mare vivacitate intelectuală, şi chiar vizuală, de reţinut.

Într-adevăr, multe poeme sunt povestirea unor amintiri mai ales personale, dar şi ale unei societăţi de apartenenţă îndepărtată în timp şi în obiceiuri, în contrast cu oroarea şi violenţa prezentului. Eul poetic nu este anonim, în unele poezii centrale se manifestă cu numele său adevărat, Ana, declarând, astfel, o identitate între scriitor şi operă, renunţând la paravanul obiectivităţii…: "zidul crescut la marginea nopţii / luceşte în lumina reflectoarelor. / mii de ochi răzbat sticlos prin crăpături, / de când Ana nu mai are lacrimi. / Ana are pietre.” (Cartea a doua, "Rătăcirile", X).

Astfel, noi, cititorii, suntem spectatori pasivi la ceea ce eul poetic Ana priveşte rând pe rând dinlăuntrul zidului şi al trecutului său, personal şi colectiv, a dragostei sale şi, totodată, a satului său. Iar spre sfârşitul volumului cititorul este chemat în mod direct în versuri, devine orator interior : “picăturile lovesc sonor / peretele vegetal al acestui macondo / ce se va închide, / cititorule, / imediat ce tu vei isprăvi poveştile din carte". (Poveşti din Submarginea, X).

Cititorul, înlăuntrul versurilor, împărtăşeşte rolul de destinatar al auto-confesiunilor-amintiri ale eului poetic, cu o altă dramatis-personae: călăul.

O modalitate de a se adresa vocaţional călăului închide fiecare poem, aşa încât noi, cititorii poemului, ne gândim de la început la acest personaj ca la acela care a închis-o în mod material în zid pe Ana, femeia, dar, apoi, rând pe rând, când se trece  la citirea versurilor ne dăm seama că acel călău este iubitul, bărbatul care a iubit-o pe Ana, pentru ca apoi să dispară.

Cel de al zecelea poem din Cartea a treia, (Despărţirea) este dedicat în mod explicit "Ţie, călăule, cu dragoste!", şi aici este amintit cu cruzime sindromul Stockolmului care îl uneşte pe prizonier cu cel care îl închide printr-un raport pervers de iubire şi ură.

Poemul nr. 4 din Cartea a patra şi ultima, Poveşti din Submarginea ilustrează identitatea dintre călău şi iubitul a cărui depărtare a zidit-o, fizic, într-un zid al durerii, pe însăşi Ana, eul poetic: "de când dădusem cunoscutul pe necunoscut, / şi-l aşteptam să se întoarcă viu din tranşee. / el a venit / şi mi-a adus în dar / toate războaiele lumii... // Addenda: / în orice carte există un timp pentru pace. / şi acel timp se face pat pentru dragoste. / acolo ajunge păcatul să-şi culce oasele, / primenite în cuvinte. / În cartea mea, / călăule, / sunt doar aşternuturi de spini! / Acum n-ar trebui să te mai mire / dârele ce se scurg printre file."

Cine nu ar trebui, oare, să fie uluit? Călăul sau cititorul? Desigur că, aproape de sfârşitul acestui splendid şi teribil poem, noi, cititorii, avem mai clar mozaicul de metafore şi imagini vizionare: o femeie, rănită în iubire, zidită vie în aşteptare, îşi aşteaptă călăul, paznicul său şi îşi aduce aminte de vremea întâlnirilor lor, a libertăţii.

Acest al doilea câmp semantic, foarte bogat, este cel construit în jurul cuvintelor tren, şine, linii ferate, gară: eterna temă a călătoriei: “….înţelegi că visele tale încap toate / în cufărul cu care te-ai întors din armată. / cenuşa viselor ei deja oblojeşte / câmpul tăiat de trenul de noapte. ” (Cartea a treia, VIII): "Ţipă un tren de noapte (…) / Ca şi cum, / iubindu-mă cu tine, / între marginile biletului dus-întors, / aş putea schimba rânduiala; / ca şi cum / dragostea, declarată cu disperare pe un peron, / ţine de cald în toate iernile / de dincolo de gări”. (Cartea a treia, III).

Poezia Anei Bradea porneşte cu un mix stilistic într-adevăr original şi foarte acut: realismul imaginilor şi al povestirilor, chiar dur şi crud se întâlneşte cu imaginaţia suprareastă a unor figuri alegorice care personifică însăşi istoria poeziei.

Astfel, legată de tema călătoriei care se opune în mod oximoronic staticităţii femeii prizonieră în zid, este metafora Îngerului, prezentă şi prin metonimia "aripilor", care îşi găseşte completarea prin figura la fel de cuprinzătoare a vrăjitoarei.

Magia este una dintre caracteristicile "femeii şaman" din Poemul liminar şi, împreună cu ea, şarpele, figura-simbol care se regăseşte de multe ori în versuri. Şarpele, nu în accepţiunea creştină de perdiţie diabolică, ci ca animal lunar, sapienţial, în mâinile zeiţei "stăpână a şerpilor" regăsită în peşterile din Creta, aparţinând civilizaţiei minoice mediteraneene străvechi: "Ascunsă în trupul şarpelui, / străbat muntele. / tu ai rămas, / din nou, / dincolo.” (Cartea a III-a, Rătăcirile, X).

Drept concluzie pentru aceste "Poeme din zid" de Ani Bradea aripile Îngerului vor fi mijlocul simbolic prin intermediul cărora femeia zidită îşi va regăsi libertatea, departe de sclavia iubirii, departe de călăul ei: “ Aștept să se deschidă o ușă în zidul fără fisură/ și nu-mi mai este teamă/femeia,/ veșnic rătăcită între păcat și inocență,/ va trece dincolo ușoară,/ ca aripa de înger. (…)”.(Poemul dimineții)

Neria De Giovanni (Presidente Association Internationale Critiques Litteraires)

Traducere din italiană de Ștefan Damian

Text apărut în Revista de cultura Tribuna, nr. 357, 16-31 iulie 2017

Recipiente cu memorie

          Arhanghelul de sticlă, romanul apărut în 2011 la Editura DACIA XXI, din Cluj-Napoca, citit de mine abia la începutul acestei veri, mi-a revelat o surpriză extrem de plăcută. Îl cunoșteam, într-o anumită măsură, pe poetul Ștefan Damian, de asemenea pe traducătorul Ștefan Damian, admirabil mesager al literaturii române în Italia, și al celei italiene în România. Știam că opera sa adună, pe lângă numeroasele volume de critică și istorie literară, traduceri, poezie, și multe cărți de proză, romane și povestiri. Doar că mie acestea îmi erau încă necunoscute. Arhanghelul de sticlă mi-a întregit imaginea despre personalitatea culturală a ilustrului profesor clujean, un scriitor complex, și, potrivit acestui roman, un antropolog, un păstrător și un tezaurizator de istorie vie, trăită. Pentru că, parcurgând cartea, trecând prin toate poveștile, care par, la un moment dat, disparate, nu ai cum să nu înțelegi că personajul Claudiu, liantul, firul care leagă istoria și istorisirile într-un tot devenit întreg, se substituie de fapt autorului.

Claudiu nu-și conservă amintirile în formol, sau, o formulare și mai uzitată, în chihlimbar. El, împreună cu dispărutul Sergiu, captează suflete în sticluțe de penicilină și le păstrează pe grinda casei, unde vor rămâne peste vremuri, mult mai departe de vârsta copilăriei, singura „vinovată” pentru o idee atât de nebunească. În fond  e o metaforă superbă pentru prețiozitatea amintirilor, păstrate, ca orice lucru valoros, sub forma concentrată, în recipiente mici.  „Nu mai știa de unde le venise ideea. Probabil totul pornise de la Sergiu, ca de obicei (...) Într-o iarnă (...) li se întâmplase să asiste la agonia unei bătrâne din vecini. (...) Chiar în clipa în care ea răsufla pentru ultima dată Sergiu îi puse sticluța la gură și îi închise spiritul în ea, arătându-i-l mândru lui Claudiu. (...) Nici după ce trecuseră mai mulți ani și se obișnuise să vadă lumea prin alte prisme, mai mult sau mai puțin adecvate modului său de a fi, nu putuse uita spiritele captive din sticluțele de pe grinda principală a casei.” Sigur, putem interpreta ideea aceasta ca fiind modalitatea de a salva niște suflete-povești, ținute în captivitate doar pentru a fi eliberate cândva, de a le trece peste timp, sau prin timp, și, astfel, de a le da posibilitatea să trăiască din nou. Ceea ce se și întâmplă, evident ca amintiri păstrate și scrise într-o carte. Sau o putem considera ca fiind o trimitere la povestea orientală a duhului captiv în lampă. Oricum am gândi, Arhanghelul de sticlă este plin de astfel de povești, de un realism alegoric. De fapt, romanul este suma unor povești cu substrat alegoric, în care personajele nu au o identitate psihologică, chiar dacă poartă nume și sunt localizate în spațiu și timp. Ele sunt în realitate niște simboluri, folosite de autor pentru a comunica teme și preocupări majore, precum teorii ale timpului, călătoria sufletului spre lumea de dincolo. În acest sens, morala poveștii luntrașului Aron, cel ce nu voia să i se adreseze cineva cu numele adevărat, deoarece la un moment dat îi fusese stâlcit în Caron!, și așa îi rămăsese porecla, este mai mult decât evidentă. Chiar personajul, în mod direct, dezvăluie intenția autorului: „Mi-a spus, odată, învățătoarea că a mai fost unul ca mine, dar el îi ducea numai dincolo, nu-i mai aducea niciodată înapoi, aștepta să se întâmple minunea care până acum nu s-a văzut, cu toate că am auzit despre ea, și, anume, să învie din nou. Eu îi duc și îi aduc și cei care se întorc rămân așa cum au fost, cu bunele și relele lor, dacă nu reușesc să învețe ceva de la cei între care se duc.”

Sau ar mai fi povestea lui Sese, bâlbâitul. El și-a pus în cap să construiască ceasuri care să meargă invers, pentru a scăpa oamenii de povara trecerii timpului. Căzând în depresie, pentru că invenția lui a eșuat, a sfârșit ca nebun al satului, personaj arhaic prezent în viața așezărilor dintotdeauna, prin care Dumnezeu trimite oamenilor profeții. De aceeași factură e și povestea lui Nedov, inventatorul unui car cu două oiști, una la un capăt și alta la celălalt, rămas însă nemișcat atunci când au fost înhămați caii la el și trăgeau în direcții diferite. O viziune metaforică asupra vieții, după cum spune chiar personajul: „carul ăsta nu merge nici înainte, nici înapoi! Oricât s-ar sforța cineva să ne tragă în față, totdeauna este cineva care să ne tragă îndărăt! Da, chiar și așa, seamănă cu viața. Și-i bine: că rămânem tot călare pe ea și ne găsim aici bucuria și rostul.”

Dar poate cea mai emoționantă, mai profundă e povestea arhanghelului, aceea care dă și titlul romanului. Un arhanghel de sticlă adus de apele Râului și spânzurat de o grindă într-o casă, unde rămâne martor al unei crime odioase, transformându-se apoi în răzbunător al bătrânului omorât. Casă în care sunt păstrate și sticluțele cu suflete captive, făcându-se astfel legătura cu povestea din copilăria lui Claudiu (personajul central, în jurul căruia se adună piesele de puzzle ale acestei cărți și se transformă într-o imagine coerentă, întreagă). Este, de altfel, și ultima secvență a narațiunii, unde un Claudiu matur intră în casa părăsită, din satul pustiit de o inundație devastatoare.  „Numai sus, dominând toată camera, atârnat cu un laț de grinda mare pe care rămăseseră flaconașele ce țineau spiritele captive, era un arhanghel de sticlă căruia îi lipsea aripa dreaptă.”

Liantul romanului, alături de Claudiu, e Râul, scris chiar așa, peste tot în carte, cu majusculă. Un personaj tăcut, dar foarte important, situat în miezul tuturor acțiunilor. Pe malurile sale se trăiește și se moare, se scrie istorie, de capriciile sau de generozitatea lui depinde existeța acestei așezări, de-a lungul unei perioade de timp destul de îndelungată. Înțelegem că începutul ar fi undeva în vremea celui de-al doilea doilea război mondial, urmat apoi de dificultățile trecerii la regimul comunist, totul adus în final până în zilele noastre. În unele cazuri, relatările ating chiar perioade mai îndepărtate. Este vorba așadar de o amplă frescă în timp a unei societăți rurale, o frescă la care Ștefan Damian lucrează cu minuțiozitate, pagină cu pagină, arătându-ne pe parcurs doar detalii, foarte expresive de altfel, devenită vizibilă, ca un tot unitar, doar după ce am trecut și de ultimul paragraf. Abia atunci imaginea de ansamblu ni se dezvăluie, spectaculoasă, dar și coerentă, legând între ele toate scenele, mici istorii de viață, și construind povestea vie a unei societăți aflată între mit și istorie, și care astfel se salvează. Pentru că, în final, nu se închide cercul! Fresca lui Ștefan Damian nu este un exponat de muzeu. Ea continuă să trăiască, în urma tuturor vicisitudinilor, prin cele două personaje continuatoare: Claudiu și Râul. Chiar dacă apele Râului au distrus pământuri și au pustiit case, chiar dacă în cimitir crucile s-au înmulțit, și pe trupul lui Claudiu de asemenea (e aici un mesaj de un dramatism aparte, Claudiu și Sergiu, copii fiind, consideră că ar trebui să-și scrijelească pe piele câte o cruce pentru fiecare strămoș al lor plecat în lumea de dincolo), chiar dacă iarba a înghițit mai multe morminte, și pe un Christ căzut de pe cruce, există cineva care a rămas în picioare, cineva care deține suficiente recipiente cu memorie pentru a asigura curgerea vieții în acel loc. Și mai există Râul, element al distrugerii și al creației în egală măsură, un semn promițător ca o ramură de măslin adusă de un porumbel după potop. „A doua zi, soarele își reluase locul pe cer ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Observă Râul. Curgea domol, făcând câteva curbe noi, necunoscute, creând prunduri, atingând maluri, sfârtecând bucăți de pământ, ducându-le la vale. Nu-i scăpaseră nici pomii sau copacii de pe margini, așa cum nu-i scăpase nici inima munților, smulsă de izvoare și dusă tot mai departe spre Apus, risipită cu aceeași dărnicie cu care se risipeau speranțele, anii și viețile, în nestăvilita rostogolire a timpului.”

Mă gândeam, întorcând ultima filă a romanului, că Arhanghelul de sticlă s-ar putea interpreta pe tot atâtea pagini câte are el. Pentru că fiecare poveste ascunde în spatele ei o alta, sau altele, cărți, mituri, credințe, eresuri, idei filosofice întredeschise doar de autor, ca niște porți grele în spatele cărora cititorul interesat și pasionat se poate pierde. Eu am scris aici despre câteva dintre ele, și nici nu cred că într-o recenzie ar trebui dezvăluit mai mult. Recomand Arhanghelul de sticlă celor cărora le este dor de o carte care, imediat ce este închisă, începe să încolțească în mintea cititorului său, rămânând acolo încă multă vreme. Și, ca să închei cu un citat, din punctul meu de vedere un vers reușit (cum altfel?, doar Ștefan Damian este și un foarte bun poet!), odată isprăvind acest roman, vă asigur că nu veți avea „fețele încruntate ca un cearceaf pe care s-a făcut dragoste într-un hotel de mâna a treia”. 

Text publicat în Revista de cultură Tribuna, nr. 356, 1 - 15 iulie 2017

Scrisoterapia, sau despre cum să tratezi disperarea cu metafore

            Așa s-ar putea rezuma, în doar câteva cuvinte, mesajul volumului Canti Orfici / Cântece orfice, al celui considerat precursor al poeziei italiene contemporane, poetul cu o scurtă și zbuciumată existență pământeană, Dino Campana. Traducerea volumului, apărut în 2016 la Editura Tribuna din Cluj-Napoca, este semnată de Prof. Dr. Ștefan Damian, cel care aduce în România singura carte publicată de către Campana în timpul vieții (Canti Orfici, 1914), într-o ediție care reunește însă, în mare parte, opera poetului, adăugându-se aici și poemele care nu au fost incluse în volumul de debut, extrase din mai multe ediții succesive.  Volumul de față, bilingv, adună aproape toată opera campaniană (și îi oferă și cititorului român imaginea complexă care a beneficiat doar de atenția parțială a lui Dragoș Vrânceanu în deceniul al șaselea al secolului trecut), omiterea câtorva dintre „fragmentele” lirice neimplicând distorsiuni în ceea ce privește perceperea uneia dintre vocile lirice cele mai personale ale literarturii italiene de la începuturile secolului XX. – spune Ștefan Damian.

Canti Orfici / Cântece orfice este, așadar, singurul volum apărut la noi care oferă o imagine de ansamblu asupra creației lui Dino Campana, cu un Cuvânt înainte al traducătorului, extrem de util pentru a înțelege contextul social și cultural în care a trăit și a creat poetul italian. Fie și doar din acest motiv, apariția cărții în România trebuie considerată, ceea ce este de fapt, un eveniment editorial.

Eu am citit Canti Orfici / Cântece orfice provocată de prezentarea făcută de traducător cu prilejul lansării volumului, iar apoi și mai interesată fiind după ce am citit textul introductiv, pe care-l aminteam mai sus. Autorul, suferind încă din tinerețe de maladia care avea să se agraveze odată cu trecerea anilor și îi va mina definitiv existența - scrie Ștefan Damian, aflăm, din aceeași prezentare, că a sfârșit într-un spital pentru tratarea bolilor mintale, în apropiere de Florența. În toate textele sale, fie poezie, fie proză poetică, i-am simțit aceeași intenție: de a crea o lume calmă, liniștită, o alternativă pentru zbuciumul său existențial. Că vorbește despre ziduri și străzi, aproape întotdeauna văzute în lumina amurgului, despre prostituate și atmosfera din bordeluri, despre călătorii pe mare, sau perspectiva sumbră a bolnavului închis între pereți, care privește lumea printr-o ferestră, tonul e același: liniar, de un calm terapeutic, care devine însă înnebunitor pentru cel care citește. E ca un cântec de leagăn în care se povestesc toate grozăviile lumii, dar tonul, acela de cânt, de șoaptă, nu-ți permite să te revolți! Ești obligat să rămâi calm, să adormi, conștient fiind că în jur se întâmplă nenorociri.

Sunt amintiri, sunt peisaje văzute cândva sau doar imaginate, oameni, locuri, pentru care se face risipă de metafore. Primul text din volum e poate cel mai grăitor în acest sens: Îmi aduc aminte de un oraș străvechi, cu ziduri roșii și turnuri, ars de câmpia nesfârșită într-un august înfierbântat, cu răcoarea depărtată a colinelor verzi și moi din fundal. Arcurile, nemaipomenit de goale ale podurilor peste râul mlăștinit în mici băltiri de culoarea plumbului: umbre negre de țigani tăcuți, în mișcare, pe mal: între fulgerarea îndepărtată a unui pâlc de trestii, forme goale de adolescenți și profilul și barba iudaică a unui bătrân: și, deodată, în mijlocul apei moarte, țigăncile și un cântec, din mlaștină, un cântec monoton, afon, iritant: iar curgerea vremii fu întreruptă.  

          Volumul e plin de expresii poetice de o frumusețe ireală, chemate să lumineze, să liniștească, așa cum spunem, într-un scop ce pare a fi terapeutic. E de înțeles astfel de ce Dino Campana a scris toată viața aceeași carte. Toate poemele care s-au adăugat primei ediții sunt parte din același întreg. Poetul nu a putut ieși în afara acestei cărți, a cântului de care era dependent, în ciuda vocilor multiple care se fac auzite în scrierile lui și a unor paradoxuri sau elemente conflictuale. În tot acest delir, aparent doar, la o primă vedere/citire, există o ordine, un ghidaj sugerat chiar din titlu. Cu siguranță nu întâmplător și-a reunit Campana poemele sub titlul: Canti Orfici. Cantos e un cuvânt de tradiție în poezia italiană, amintim doar Divina Comedia, amplu poem împărțit în o sută de cantos. Iar orfici e trimiterea clară la misterele orfice ale Greciei antice, subliniind vălul de mister sub care-și ascunde poezia.  

Dino Campana îmbracă într-o țesătură proprie, o poleială de metafore, toate imaginile exterioare, indiferent de „brutalitatea” lor. Proza lui este cea mai pură poezie. Am selectat doar câteva dintre frazele care m-au încântat în textele de așa-zisă proză:  Tăcea, seacă, o fântână din secolul șaisprezece, cu placa spartă în mijlocul inscripției sale în latină. Se despletea spre oraș un drum pustiu, din pietre de râu./ Erau panorame scheletice de orașe. Morți ciudați priveau cerul în atitudini înțepenite./ Din spatele bisericii bizantine luna răsărea în haina ei veche de casă. Sau chiar un paragraf întreg, care trebuie citat astfel pentru a i se înțelege frumusețea: Lista lungă a iubirilor ei se desfășura monotonă în urechile mele. Portrete vechi de familie erau răspândite pe masa unsă. Forma mlădioasă de femeie cu pielea arămie întinsă pe pat asculta curioasă, sprijinită pe coate ca un Sfinx: afară grădinile foarte verzi între zidurile care aruncau lumini roșietice: numai noi trei eram vii în tăcerea amiezei.

Despre ultimele poeme din volum înțelegem că sunt și ultimele scrise de Campana, capitolul din care fac parte numindu-se Din „caiet”, probabil din categoria celor despre care Ștefan Damian spune că sunt scrise pe mai multe caiete și foi răzlețe, într-o grafie greu de descifrat, fără punctuație, versurile sale „aruncate” la întâmplare, fragmentare, încă îmbibate de crepuscularism și de un post romantism cosmetizat, dar având neștirbită modernitatea, la mai mult de un secol de la scrierea lor. Poeme care încheie tânguitor volumul, reiterând aceeași problemă a poeților dintotdeauna: momentul când poezia a plecat deja și refuză să se mai întoarcă. Este evidentă starea în O, poezie, poezie, poezie, sau O, poezie, tu n-o să mai revii, ori chiar în ultimul poem Sunt minunate versurile mele: cuiva, poate, unde poetul pare că s-a resemnat și iese din scenă cu un discurs testamentar: Cât despre mine, eu am îmbrăcat/ Ceea ce am putut și ce îmi convenea./ Am lipsuri, sunt zdrențos, însă priviți/ Dacă-i urât ce lasă să se vadă,/ Inima poeților e uneori/ Frumoasă prin ea însăși...”

Despre Dino Campana se poate spune că a fost un suflet chinuit, urmărit de „blestemul” poeților simboliști, care au avut curajul să aducă în versurile lor și latura întunecată a naturii ființelor umane. Dar ce e altceva poetul în lume, dacă nu purtător al suferințelor umanității, el pentru toți, el izbăvindu-i pe toți? Altfel, parafrazând, la ce bun poeții?

Text apărut în Revista de Cultură Tribuna nr. 350/2017

Milenarismul polițist

              Motto: „setul de valori al omenirii e într-o continuă schimbare”                                     

                                                                                            – George Arion

          Am mai spus-o și cu altă ocazie, nu sunt un consumator frecvent de literatură polițistă. Chiar pot spune că mi se întâmplă destul de rar. Și nici într-un caz pentru că aș desconsidera genul! Ba din contră, nu cred că e facil să imaginezi o intrigă într-atât de complicată, pe marginea căreia să tot brodezi, încât cititorul să rămână captiv până la final. Dar în fața asaltului de noi apariții editoriale, care se adaugă la atâtea cărți fundamentale care trebuie citite într-o viață, e foarte greu să mai găsești timp și pentru mici plăceri, precum lectura unui roman polițist. Cu toate acestea, în unele cazuri chiar merită! Pe mine, numele George Arion, trecut la autor, continuă să mă convingă.

          În aprilie 2015, tot în Tribuna, scriam despre Insula Cărților, volum pe care l-am considerat mai degrabă o scriere fantastică decât o poveste polițistă. Comparam atunci unele pasaje din carte cu Maestrul și Margareta a lui Bulgakov, pentru că George Arion are bunul obicei de a-și purta cititorul prin marea literatură a lumii. Continuă acest periplu și în Însoțitorul lui Iisus, carte apărută în 2016 la Editura Crime Scene Press.  Faptul că autorul, așa cum spuneam în recenzia anterioară, a înghițit în prealabil câteva biblioteci, e mai mult decât vizibil și aici.

         Firul principal al acțiunii nu surprinde foarte mult, este mai degrabă o abordare tipică acestui gen literar: o anchetă polițienească, iscată de descoperirea unor cadavre pe un câmp, de la marginea unui orășel american liniștit (imaginar și el, se numește Barintown), după ce mai înainte în același loc tihnit o bombă artizanală ucisese mai multe persoane pe terasa unui restaurant. Dar autorul plusează și punctează întotdeauna prin poveștile aparent secundare, țesute parcă independent de acțiunea principală, pentru ca în final să constați că de fapt miza acolo se joacă. Deși ancheta polițienească ajunge la capăt iar cazul e rezolvat, povestea paralelă, împletită cu dibăcie de autor, ca o pânză de păianjen în care te lași prins fără scăpare, capătă întâietate și provoacă prin semnele de întrebare pe care le ridică. Într-un fel, avem de-a face cu un text deschis, soluție agreată de George Arion, după cum am văzut și în Insula Cărților, care oferă în acest mod și cititorului un rol în cărțile sale.

       Că autorul nu poate „sta” nici de această dată în afara cărților, o dovedește faptul că și aici există o bibliotecă veche care trebuie ordonată, clasificată, și aici există evocări ale unor mari personaje din literatura lumii (și nu numai literatură, sunt informații din artă, muzică, astrologie, fizică, ori alte științe), dar mai ales aici există o carte misterioasă, într-un singur exemplar, copiată și transmisă sub jurământ  din generație în generație, pentru ca timpul să nu o poată distruge. Va fi însă întrerupt acest lanț de preotul care apreciază textul ca fiind o blasfemie, extrem de periculos pentru viitorul creștinismului. Cartea va sfârși, ca orice erezie, în flăcări. Evident nu putem să nu ne gândim la Numele trandafirului, trimiterea fiind, cu siguranță, intenționată de autor. Pentru că, așa cum spune însuși Umberto Eco, „întotdeauna cărțile dezbat alte cărți și fiecare povestire cuprinde o alta, care a fost deja spusă”.

          Romanul abundă în tot felul de istorisiri, care intervin și lărgesc foarte mult arealul în care se mișcă personajele, inițiind noi capete de drum, pe care pășești, de fiecare dată, cu speranța că, în sfârșit, ți se va deschide o poartă spre rezolvarea tuturor misterelor. O demonstrează și tulburătorul text citit în cârciuma tranformată ad-hoc în salon literar, de către un tânăr aspirant la statutul de scriitor. Povestea ceasului dăruit la o aniversare, care nu este un ceas oarecare, el măsurând, din momentul în care începe să fie purtat, timpul pe care persoana îl mai are de trăit, și care, prin spaima pe care o provoacă numărând minutele finale, chiar duce la moartea purtătorului său, este o tulburătoare metaforă despre scurtimea vieții. Și în fond ce măsoară toate ceasurile din lumea asta, dacă nu timpul pe care-l mai avem de trăit? (Nu cred că voi mai putea asculta vreodată un ticăit, fără să mă-nfior!)  

          Cartea are personaje tragice, dar și personaje amuzante. Ca de pildă acel criminalist, Warren, îndrăgostit de neologisme, pe care le folosește frecvent, spre disperarea subalternilor săi. James Warren e un tip de culoare, căruia nu-i place să se numească afro-american, cum e politically correct, preferând să afirme că el este negru, și atât! Desigur o ironie subtilă la politica practicată dincolo de ocean care, atunci când se publica acest roman, încă nu se schimbase. „Politically correct ar fi trebuit să pretindă că este afro-american. Însă pe el îl durea în cot de găselnița asta la care se ajunsese pentru a menaja sensibilități, a ascunde frustrări, a pansa răni. Când completa diverse formulare și i se cereau detalii autobiografice, scria fără ezitare că e negru, spre enervarea funcționarilor.”

          Am spus deja că miza acestei cărți nu este intriga principală (intrigă pe care nici într-un caz nu o putem dezvălui într-o recenzie, fără să aducem prejudicii misterului în care îi șade bine să se învăluie un roman polițist), fapt dovedit chiar din titlu. Însoțitorul lui Iisus vorbește și despre un personaj straniu, care ar putea fi o nouă întrupare a Mântuitorului, venit însă în condiții cel puțin ciudate, cu o existență pământească desfășurată după un scenariu sumbru pentru creștini, descris în cartea veche din biblioteca bisericii. Pentru a nu se împlini acel scenariu cartea trebuie distrusă. Dar mai sunt și previziunile astronomilor și noile idei desprinse de aici, menite a întemeia o altă religie, romanul având drept motto un citat din Stephen W. Hawking: „Rasa umană și-a dorit mereu să controleze viitorul, sau cel puțin să-l prezică. De aceea astrologia e atât de populară”.

         Și în tumultul acestor evenimente, dincolo de tot tragismul lor, mai marii lumii își trăiesc nestingheriți viețile lor tihnite. Altfel spus, nicio nenorocire nu e prea mare pentru a opri lumea în loc. Individul nu este decât un fir de nisip, pe o plajă care are nevoie de mult mai mult pentru a dispărea. Cum ar fi de pildă giganticul asteroid ce va lovi pământul peste sute de mii de ani...sau cel puțin așa alege să-și încheie George Arion cartea sa. Pentru frumusețea textului redau aici întreg pasajul referitor la cât de puțin contează pentru lumea întreagă o moarte, fie ea chiar a Celui ce s-a reîntrupat! „Exact în același moment președintele SUA își lansa la o librărie din Chicago cartea Viitorul ne aparține. Îl durea deja mâna de câte autografe trebuise să dea. Președintele Franței era în toiul unei partide de golf. Președintele Rusiei se sfătuia cu șeful lui de cabinet: oare se cuvenea să mai candideze pentru un nou mandat? Insomniacul președinte al Chinei încerca să-și obosească trupul într-o piscină pentru a nu mai petrece încă o noapte albă. Primul-ministru al Marii Britanii și al Irlandei de Nord se pregătea să meargă la Operă. Cancelarul Germaniei calcula în singurătatea biroului său care ar fi cota optimă de imigranți pe care să-i primească fiecare țară din Uniunea Europeană.”   

          Însoțitorul lui Iisus este cu siguranță o carte în care avem de toate, care captivează de la prima și până la ultima filă, dar mai ales este o carte plină de mesaje subtile, și nu mai puțin profunde, ce îndeamnă la meditație. Așa cum de altfel ne-a obișnuit și până acum George Arion!     

Text publicat în Revista de Cultură Tribuna, nr. 348/1-15 martie 2017

Romeo și Julieta în haute couture

          La sfârșitul stagiunii trecute, mai exact pe 25 iunie 2016, s-a jucat pe scena Naționalului Clujean bine cunoscuta tragedie „Romeo și Julieta”. În anul 400 după Shakespeare, premiera de la Cluj se înscrie în seria spectacolelor dedicate, pe tot parcursul acestui an, marelui dramaturg englez. Doar că de această dată viziunea regizorală, semnată Tudor Lucanu, substituie cunoscutele familii nobile și rivale prin două clanuri de croitori, care se războiesc cu foarfece de croitorie, printre suluri de pânză colorată, mașini de cusut și manechine-suport, recuzită specifică atelierelor de gen.

            Oarecum șocantă prima impresie, după ridicarea cortinei, atunci când imaginea unor stative cu stofe și mașini de cusut, așezate față în față, sugerând rivalitatea, este completată de actorii împărțiți în două tabere, care foarfecă unii spre alții, amenințător, tăioasele unelte de croitorie. Pe moment ai impresia că ai nimerit în altă piesă. Din fericire, viziunea propusă de tânărul regizor respectă în întregime intriga imaginată de William Shakespeare, elementele de modernitate din decor și costume încercând doar să lege anul 1597, cel al apariției piesei, de contemporaneitate.

 Această abordare a cadrului clasic în care se întâmplă celebra tragedie, dar și a textului shakesperian, care îmbină pe alocuri farmecul stihurilor atât de cunoscute cu un limbaj modern, prezintă unele avantaje. În primul rând cel al replicilor încărcate de un umor subtil, care scad din tensiunea poveștii și apropie rigurosul discurs clasic de spectatorul contemporan, astfel încât unele roluri, precum Mercuțio în interpretarea extraordinară a lui Sorin Leoveanu, provoacă ropote de aplauze.  Sau felul în care personajele ies din scenă, și din poveste. De fiecare dată când cineva este ucis în piesă ( Mercuțio, Tybaly, Romeo și în final Julieta) este înjunghiat un manechin, cel care preia simbolic moartea personajului. Astfel, actorul rămâne în picioare, simbolizând viața veșnică a sufletului. În acest mod piesa poate avea, paradoxal pentru o tragedie, happy-end. Pentru că, în final, cele două trupuri-suflete ale protagoniștilor principali rămân privindu-se față în față, după ce trupurile lor manechin cad la pământ, atingându-și ușor mâinile și ducând povestea lor de dragoste spre împlinire în astral. Ne imaginăm, așadar, un deznodământ fericit, fie și chiar dincolo de moarte.

Sigur, tragedia lui Shakespeare nu mai este azi necunoscută nimănui. Povestea tipică de dragoste a Renașterii a devenit, de-a lungul vremii, laitmotiv al tuturor poveștilor de dragoste nefericite, și nu numai. Ficțiunea a pătruns atât de mult în real încât, la Verona, locul în care plasează dramaturgul intriga sa, urmele „existenței” celor doi amorezi au dat naștere unei industrii turistice de proporții. Peste tot vezi indicatoare care te ghidează spre: la casa di Giulietta; la casa di Romeao; la tomba di Giulietta sau la tomba di Romeo. Ca să nu mai vorbim de cohortele de turiști care se fotografiază în celebrul balcon, sau lasă bilețele de dragoste pe gardul din spatele Julietei. Al reprezentării sale statuare, firește, ca al unei zeițe protectoare. 

Dar să ne întoarcem la spectacolul Naționalului Clujean, care se va juca și în stagiunea viitoare, premiera de la sfârșitul lui iunie constituind o invitație pentru iubitorii de teatru din acest oraș. De altfel, această primă reprezentație a fost deja un succes, în ciuda condițiilor de temperatură ridicată din sală, inconvenient major pentru spectatori. Ca să nu mai vorbim despre efortul actorilor, ei au suportat și povara costumelor grele, dar, la finalul celor două ore, au ridicat audiența în picioare, fiind omagiați îndelung.

Tinerii actori Sânzâiana Tarța în rolul Julietei și Matei Rotaru, cel care a dat viață personajului Romeo, au reușit, fiecare în parte, un joc plin de candoare, grație și farmec, prin care au transmis spectatorilor emoția țesută în jurul poveștii de dragoste. Personal, mi-a plăcut mai mult Julieta, complexitatea rolului și, aduc iar în discuție, condițiile în care s-a jucat spectacolul, nu s-au reflectat deloc în prestația actriței Sânzâiana Tarța, care, din punctul meu de vedere, a reușit un rol aproape fără fisuri. Sorin Leoveanu în Mercuțio, despre care am mai pomenit la începutul acestui text, și Anca Hanu în Doica, au dat multă savoare personajelor întruchipate prin replicile ironico-umoristice, foarte apreciate de spectatori, și jocul lor care a reîncadrat piesa lui Shakespeare în categoria tragi-comediilor moderne.  Foarte bun și Ovidiu Crișan în rolul lui Capulet, chiar dacă eu l-am preferat mai mult în ipostazele serioase decât în postura de DJ la balul mascat, modernizat cu muzică de club, unde s-au cunoscut cei doi îndrăgostiți. Interpretarea însă a fost exemplară, în ambele ipostaze. De fapt, cu tot conservatorismul de care ținem să dăm dovadă atunci când vine vorba de clasici, dacă modernizarea operelor atrage tinerii în sălile de spectacol, tot „răul” spre bine, cum se spune adesea.

În alte roluri i-am putut vedea, și sperăm revedea în noua stagiune din toamnă, pe Cornel Răileanu în Lorenzo; Ionuț Caras în Tybalt; Adrian Cucu în Paris; Radu Lărgeanu în Benvolio; Angelica Nicoară în Lady Capulet; Irina Wintze în Lady Montague; Cătălin Herlo în Escalus; Cristian Rigman în Peter, Spițerul; Miron Maxim în Balthazar și Diana Buluga în Rosalina. Scenografia este semnată de Alina Herescu, aistent de scenografie Anda Pop, după o traducere de Virgil Teodorescu și Șt.O.Iosif. Muzica spectacolului se datorează lui Șerban Ursachi, coregrafia Vava Ștefănescu, iar maestru de lumini a fost Jenel Moldovan.

În așteptarea toamnei, când pe scena Teatrului Național din Cluj-Napoca se va mai „vorbi de-aceste mari dezastre/(...) în trista întâmplare-a lui/Romeo și-a Julietei sale”, nu putem să nu concluzionăm că, uite, se poate și Shakespeare modern, pe muzică de club! O tragedie dusă spre comedie, din dorința de a cuceri spectatorul contemporan, dar unde, din fericire, este salvată în mare parte atmosfera de epocă, nefiind „afectată” povestea originală. „Ah, Baltazar, ce-i nou(ce nou!) pe la Verona?”(!)

Text apărut în Revista de Cultură „Tribuna”, nr.335/2016, Cluj Napoca, 15-31 august 2016

Istorie și istorisiri

            Apărut la Editura Corint în 2015, în colecția Istorie cu blazon și lansat la târgul de carte „Gaudeamus” în același an, în prezența autorului, volumul Tovarășul baron, O călătorie în lumea pe cale de dispariție a aristocrației transilvănene, semnat de olandezul Jaap Scholten, a trezit interesul cititorilor români (și) datorită subiectului său. Poate mai mult al istoricilor, cunoscătorilor, sau al celor trăitori ori urmași de istorie transilvăneană, dar totuși nu în sensul temerilor autorului. În Prefață la ediția în limba engleză, Jaap Scholten nota: „De teama represaliilor, unii dintre cei intervievați mi-au cerut să nu public această carte în română sau maghiară. Așa că iat-o apărută în versiunea englezească – la o editură din Ungaria.”

La aproximativ doi ani de la această declarație, apare traducerea în limba română, dar nu cred să fi avut cineva de suferit din cauza asta. Cu siguranță trecutul istoric al Transilvaniei este unul zbuciumat de lupte interetnice, și nici acum, trebuie să recunoaștem, subiectul nu e pe deplin închis. Cu toate acestea, poveștile din cartea lui Jaap Scholten sunt mărturii, extrem de valoroase fără niciun fel de îndoială, ale unor politici de mult apuse, iar temerile povestitorilor nu mai pot fi acum îndreptățite.

Versiunea românească beneficiază de o prefață care ghidează cititorul, menită parcă să indice o lumină în care trebuie văzut și înțeles textul. Autorul ei, Dr. Filip-Lucian Iorga, tânăr istoric și publicist român, el însuși descendent al unei vechi familii românești, înrudită cu familii de boieri moldoveni, „îndreaptă” prin notele de subsol, în calitatea sa de coordonator al colecției, unele inadvertențe, exagerări ale realităților istorice strecurate în interpretare. Sigur, acestea nu trebuie să constituie impedimente în fața interesului cititorului român pentru cartea lui Jaap Scholten, care, dincolo de anumite răstălmăciri ale autorului, conține mărturisiri inedite ale unor personaje intervievate în ultimii ani ai existenței lor, reprezentând o societate cu adevărat pe cale de dispariție. Faptul că toți cei întrebați sunt urmași ai unor familii aristocratice nu poate fi decât benefic pentru tema aleasă, pentru că, spune prefațatorul: „(...) descendenții familiilor «nobile și notabile» au mai multe povești de spus decât reprezentanții altor categorii sociale. În același timp, în special în acea parte a Europei care s-a aflat jumătate de secol sub dictaturi comuniste, acest patrimoniu memorial este și unul dintre cele mai amenințate cu dispariția. De aceea, este urgent ca amintirile de familie ale urmașilor de aristocrați să fie înregistrate, notate și aduse la lumină, până nu este prea târziu.”

Și chiar asta face scriitorul olandez, cei cu care stă de vorbă, atât în Ungaria cât și în România, sunt în mare parte nonagenari, urmași ai marilor familii care au deținut sau nu un titlu nobiliar. Suprinzătoare însă, dacă ne gândim la vârstă, este memoria fantastică a acestora, păstrată, poate tocmai din lipsa altor dovezi palpabile, distruse de regimul opresiv, nu doar intactă, cât, mai ales, vie. Personajele lui Scholten retrăiesc, povestind, toată gloria apusă, tot fastul din sălile de bal de odinioară, dar și durerile, umilințele de tot felul din beciurile securității, sau alte spații întunecate și insalubre în care au fost silite să-și ducă existența după data fatidică de 3 martie 1949. Atunci, în zorii zilei, reprezentanții aristocrației transilvănene au fost încărcați în camioane și duși în domicilii obligatorii, în urma decretului regimului comunist de naționalizare a averilor. Mulți dintre ei au fost arestați, viața le-a fost pusă în pericol, confiscarea proprietăților nefiind cel mai mare rău care li s-a putut întâmpla. Firește, măsura a fost aplicată și în restul țării, familiile nobiliare din Moldova și Țara Românească împărtășind aceeași soartă.

În Tovarășul baron, linia care stabilește timpul devenit istoric, granița dintre atunci și acum este data de 3 martie 1949.  Din acel moment lupta celor care au supraviețuit este continuă, dusă pe mai multe fronturi. În primul rând a fost vorba despre rezistență, apoi de păstrarea identității și, în zilele noastre, de recuperarea proprietăților. Sunt mărturii absolut cutremurătoare. De pildă, în Ungaria, o fostă contesă ajunge servitoarea unei activiste de partid, pe care o învață regulile unei conduite rafinate în societate, ceea ce o face, pe respectiva activistă, să fie invidiată în cercurile pe care le frecventa. Mulți aristocrați ajung să-i slujească pe noii îmbogățiți, sau să trudească în condiții foarte grele, în activități solicitante din punct de vedere fizic, fără să le fie permis să-și etaleze cunoștințele și capacitățile intelectuale. Domiciliile obligatorii mai impuneau, pe lângă alte înjosiri, și prezentarea frecventă la Miliție, unde erau chemați și delincvenții de drept comun, pentru a li se constata prezența permanentă în acea localitate.  Emma P., una dintre aristocratele care povestesc în cartea lui Jaap Scholten, era batjocorită la fiecare înfățișare de acest fel. Deși era deja cunoscută de milițieni, era întrebată mereu : „La ce categorie ești? Târfe sau contese?”

Sunt în volum capitole cu un puternic impact emoțial asupra cititorului, în care, cu detalii mai mult decât înfiorătoare, sunt descrise torturi inimaginabile pentru o societate civilizată, aplicate în închisorile comuniste de la Sighet, Aiud, sau Jilava, celor considerați dușmani ai poporului, pentru simpla vină de a se fi născut în familii cu averi și titluri nobiliare, și care s-au împotrivit naționalizării. Pagini dureroase care se adaugă altora de acest fel, scrise despre atrocitățile și abuzurile celor cincizeci de ani de regim comunist, nu doar în Transilvania, ci în întreaga Românie, și, de asemenea, ne spun personajele lui Jaap Scholten, în Ungaria.

Am cumpărat cartea cu deosebit interes, nu doar pentru că sunt născută și locuiesc în Transilvania, trecutul acestui ținut fiindu-mi, din acest motiv, mai aproape de suflet, dar și pentru naționalitatea autorului ei. Sunt interesată de povești ale vremurilor apuse, am cunoscut și am stat de vorbă și eu cu o urmașă a unei familii de nobili maghiari, cu foste proprietăți și conac în zona în care locuiesc. Mă interesează așadar la modul cel mai obiectiv trecutul nostru comun, români și maghiari deopotrivă. Sunt puține scrieri de acest fel, nepărtinitoare unora sau altora. Un scriitor olandez, care a călătorit deseori în România pentru a se documenta în vederea scrierii acestei cărți, și care spune în introducere (o porțiune ce poate fi citită în reclama unei librării virtuale) despre Transilvania că este „una dintre cele mai frumoase regiuni din Europa”, nu putea fi bănuit, credeam eu, de subiectivitate. Am aflat însă că soția lui Jaap Scholten este urmașa unei familii cu titlu nobiliar din Ungaria, înrudită cu mai multe familii de aristocrați transilvăneni, iar, la un moment dat, înțelegem din cele scrise că autorul însuși are rădăcini în aristocrația maghiară. Este de înțeles, în lumina acestor informații, preferința scriitorului olandez pentru o anumită interpretare a trecutului istoric. Sigur, faptul că nu am găsit nici de data asta, într-un străin, un analist cu totul imparțial, nu știrbește cu nimic valoarea documentară a scrierii. S-au adunat zeci de mărturii, s-au purtat discuții cu foarte multe persoane și autorități, s-au vizitat conace, în ruină sau readuse la viață, închisori, foste domicilii forțate, muzee și biblioteci. Cercetarea este cu adevărat vastă și laborioasă. Trecem cu vederea micile inexactități, erori strecurate, pe alocuri, din lipsa consultării arhivelor și a încrederii în istorisirile terților, ca de pildă acele afirmații aproape tendențioase la adresa Reginei Maria. Important este că această carte vine și umple un gol. S-a scris foarte puțin despre acest subiect, și oricum foarte puțin în limba română. Documentele de arhivă ale acelor vremi, mă refer acum la perioada în care Transilvania a fost sub ocupație austro-ungară, sunt, după cum bine știm, în limba maghiară.  Ori, trăitorii acestor meleaguri, indiferent de etnie, sunt îndreptățiți să-și cunoască trecutul, așa cum a fost el. Este, de fapt, nu doar un drept, cât, mai ales, o datorie.

Însoțite de un calup de fotografii vechi, poveștile intervievaților lui Jaap Scholten poartă un fermecător parfum de epocă, menit să transpună cititorul într-o lume despre care nicăieri nu se mai vorbește, o lume a eleganței, a bunei cuviințe și a manierelor alese. Pentru că, povestește un personaj: „Pe vremea aceea lumea avea așteptări mari. Ți se cereau multe. Trebuia să te porți cum se cuvine și să acumulezi cunoștințe, să fii punctual, să ai maniere și simț al umorului. Exista o tradiție umanistă.” Cât despre educația rafinată, există un pasaj absolut încântător în care ne este redată lecția de comportament pe care autorul o primește de la Erzsébet T., născută în Transilvania, pe moșia familiei sale, și care, la cei 91 de ani ai săi, împliniți la domiciliul actual din Ungaria, este una dintre cele mai prezente povestitoare din Cartea lui Scholten. „Erzsébet mi-a arătat recent cum să îndeplinesc corect acest ritual. «Tu ești femeia. Așază-te», mi-a ordonat ea în timp ce se ridica. A venit în fața mea, mi-a luat mâna dreaptă, a ridicat-o, a răsucit-o cu dosul palmei în sus, apoi s-a aplecat spre mine. «Patru centimetri, nu mai mult! Nu te apleca niciodată mai mult de patru centimetri – și numai din umeri, niciodată cu capul. Stai frumos, cu spinarea dreaptă. Nu te apleca din șale. Numai țăranii fac așa. Țăranii sărutau mâna moșierului.» Ridică semnul arătător în semn de avertisment. «Dar nu săruți mâna, doar aerul. Și dacă un bărbat se uită în ochii unei femei, când îi sărută mâna, oh lá lá! Dar și mai frivol e să faci așa.» Îmi ia mâna din nou și o răsucește încet cu palma în sus. «Dacă o săruți așa...» Își dă ochii peste cap. «Un vechi proverb spune că dacă o doamnă zice nu, asta înseamnă poate, dacă spune poate înseamnă da, iar dacă spune da înseamnă că nu e o doamnă.»” Pentru frumusețea pasajului, l-am transcris integral.

Cât despre relațiile interetnice, sunt câteva mărturii care ne îndreptățesc să credem că versiunile actuale, de o parte și de cealaltă, sunt doar expresia patimilor politice și că, atunci ca și acum, oamenii au trăit unii în preajma celorlalți, au conviețuit, au suferit și au iubit fără să se gândească la cum va scrie istoria despre ei. O poveste a unei familii din neamul Bánffy, care-și avea conacul într-un sat locuit doar de români, și care a fost salvată de la deportare de țăranii veniți să-i împiedice pe milițieni să-i ridice pe boieri, îmi sună cunoscut. Am auzit și eu una similară, povestită de fiica unui fost nobil maghiar. Concluziile sunt lesne de trasat.

Tovarășul baron, O călătorie în lumea pe cale de dispariție a aristocrației transilvănene este o carte care-ți persistă multă vreme în gânduri, după ce i-ai citit ultima pagină. Te întrebi cum de au fost posibile anumite grozăvii, de ce au plătit atât de crud oameni nevinovați, dar și de ce nu reușim nici astăzi să ne împăcăm cu trecutul nostru. Da, e o carte care ridică întrebări, parțial are și răspunsuri, dar eu tot mai aștept, până nu este prea târziu, până când se mai pot strânge mărturii, Marea Poveste a Transilvaniei, în care poveștile tuturor, indiferent de etnie, să-și afle locul. Eventual fără niciun fel de interpretare!

Text publicat în Revista de Cultură „Tribuna”, nr. 327, Cluj Napoca, 16 - 30 aprilie 2016