Harta labirintului

Harta labirintului

”Intrări în labirint”, cartea care marca debutul editorial al scriitorului Christian Crăciun în 2000, la Editura Libra, a fost la finele anului trecut reeditată de către Editura Eikon. În fapt este vorba despre a treia ediție, a doua fiind tipărită în 2011 la Editura Dacia.

Eseist și critic literar, cu prezență discretă în spațiul publicistic, compensând însă prin calitatea și consistența cărților sale, Christian Crăciun publică în 2010, la Editura Institutului Cultural Român, “Ucronia Eminesciană - Eseu despre timp şi imagine în Memento mori”, o lucrare amplă și complexă ce are la bază cercetarea doctorală a autorului. Urmează  în 2012 “Circumstanţiale”, Editura Premier, o culegere de texte cu tematică politico-socială, scrise şi publicate în presă în perioada 2004-2011. Iar în 2013, la Editura Eikon, îi apare volumul ”Isografii –Eseuri despre evadarea în esențial”, care cuprinde eseuri publicate în revistele ”Axioma”, ”Litere”, ”Revista Nouă”, ”Idei în dialog”, ”22”, etc. O carte despre care autorul ne spune că ”trebuie citită în continuarea Intrărilor în labirint, cu care împărtășesc, firesc, aceleași obsesii.”

Așadar ”Intrări în labirint”, Editura Eikon 2014, păstrează forma originară, cu unele adăugiri aduse ediției a doua, păstrând și cele două texte liminare din anul 2000, respectiv prefața scrisă de Dan C. Mihăilescu, intitulată ”Cuvinte fericite” și postfața - ”Corpuri radioctive, cuvintele...”, de Mircea Muthu. Ambele titluri, atât cel al prefeței cât și cel al postfeței, cuprind în enunțul lor obsesia principală a scriitorului, care, după cum se poate observa citindu-l în afara labirintului, precede și depășește granițile acestei cărți. Mă refer la cuvinte și, mai departe, extrapolând, la o teorie a limbajului în toată complexitatea sa. Dacă titlul ales pentru prefață de Dan C. Mihăilescu face referire în special la un proiect de studenție al celor doi: ”Am fost patru ani coleg de grupă cu Christian Crăciun (..) și (...) trebuie să evoc aici acea carte plănuită a fi scrisă în doi, Cuvinte fericite...”, Mircea Muthu percepe Intrările în labirint ca pe ”o anatomie a suferinței de a exista prin cuvânt(...) ca un câmp de tensiuni intelectuale pigmentate confesiv sau înghețate, pentru moment, în enunțuri cu valoare axiomatică.” 

Labirintul este în fapt teritoriul înlăuntrul căruia scriitorul e obligat să rătăcească, hățișul de cuvinte în care, cu cât va încerca să facă lumină, scriind, cu atât se va afunda mai tare. ˂˂Labirint fără ziduri, scrisul, un mare labirint invizibil, dincolo de ”timp, substanță și secol”, cum spune marele orb, ne-a înghițit din primul moment în care am scrijelit pe hârtie un cuvânt. Iar libertatea în mijlocul acestui deșert al cuvintelor este o cumplită, ucigătoare iluzie, el te închide mai exact decât orice zăvor.˃˃ Această piedere a libertății individului datorată scrisului, nu este doar o temă de studiu pentru argumentarea acestui text, ea este o preocupare mult mai serioasă şi mult mai veche. Doar așa înțelegem insistența cu care se repetă întrebările despre rostul scrisului, precum și efortul de a găsi răspunsuri. Uneori scriitorul stă de vorbă cu sine însuși, explicându-și  motivul pentru care este imperios necesar să scrie, un act ce trece dincolo de nevoia creației, un mod de supraviețuire. ”Rămâne dialogul. Ai primit lumina sensului, ai potențat greutatea nopții, ai desenat conturul fragil al întrebării. Într-o incoruptibilă singurătate. Apoi vine scrisul. (...) Scrisul mă eliberează în măsura în care mă eliberează de el, mă aruncă în centrul luptei arhetipale dintre Negru și Alb. (...) Scriu ca să pot traversa noaptea și să pot suporta așteptarea dimineții. Iar dimineața este o foaie nescrisă.”  ”Rămâne dialogul(...) într-o incoruptibilă singurătate” – este evident că avem de-a face cu un dialog interior, dar poate fi interpretat și ca un dialog cu cititorul prin intermediul foii, care nu rămâne totuși albă. Iar nevoia de justificare nu este satisfăcută, așa că asistăm în continuare la enunțuri splendide: ”Scriu pentru că, prin iluzoria stabilitate pe care o sugerează încremenirea (sculptat hieroglific în piatră) să-mi ofer confortul provizoriu al unei mișcări măcar încetinite, observabile.” ; ”Scriu adică stau la coadă la dezastre. Fără ele, pagina ar rămâne albă.”; ”Scriu, ca și când aș urla, cum zice cineva. Fiindcă, pe cât de mare este aglomerația la scrisul despre apocalipsul cotidian, pe atât de copleșitoare tăcerea celor care ar trebui să citească aceste cuvinte.” Dar toate acestea nu exclud îndoiala care transformă prin scris toate răspunsurile în alte și alte întrebări: ”Cum să scrii, fără să pui sub semnul întrebării totul?” În încercarea de a-i stabili legitimitatea, scrisul este, cum de altfel ar recunoaște oricare slujitor al său, parte din intimitatea individului, comparabil din acest punct de vedere cu actul erotic. Dar această asociere nu face decât să redeschidă o serie de întrebări creatoare. ”Dacă a scrie este un act erotic, a scrie despre eros este un act erotic la puterea a doua? Până la urmă, erosul este începutul sau finalul unui lung proces al lumii? pentru că despre eros nu se poate scrie decât interogativ, translativ. Adică mutând lucrurile într-o întrebare perpetuă.” Intrând în labirint cu scopul precis de a-i afla scrisului motivații și rosturi clare, ne trezim în fața cărărilor care se multiplică la infinit, unde orice răspuns, pe care credem că-l primim, aduce la următorul pas o nouă întrebare. Dacă cititorul crede că la finele acestui traseu, pe cât de sinuos la prima vedere pe-atât de profund și acaparator, va găsi răspuns la spinoasa și obsesiva întrebare: de ce scriem?, se înșală. Cu atât mai mult cu cât așteptarea nu vizează un efect liniștitor:”Tristețea este că nu putem ști niciodată dacă a scrie înseamnă vindecare sau doar prelungirea agoniei.”

Asistăm oare la un apus al limbajului? S-a consumat el într-atât încât căutările noastre nu vor face altceva decât să-i constate finitatea? Pentru că și acesta este scopul cercetării labirintului din care, odată intrați, nu vom mai reuși să ieșim, decât descoperindu-ne aripile, crescute, cum spune poetul, înlăuntru. ”Construcție teratologică, labirintul e legat totuși de mitul zborului. Aidoma e și labirintul inextricabil al limbii: cel pe care l-a înghițit nu mai are scăpare decât în sus.” Și mai departe, întrebarea care se impune: ”Ce va urma după epoca limbajului?” Imaginea de după nu e deloc una apocaliptică și dacă moartea limbajului atrage după sine trezirea altor simțuri de percepere a lumii, mai că ne dorim să se întâmple asta. Citatul următor e un poem, și nu doar că nu are nevoie de o interpretare, dar nici nu-i pot știrbi frumusețea trunchindu-l. ”Iată: o zi de toamnă în care sufletul îți incendiază pădurile prin ochiul lacom de culoare și de lumina adormită în frunze. O astfel de zi este o înfrângere și ne impune să-l invocăm smeriți pe marele Vindecător pentru a reinstaura omologia dintre limbaj și lumină. Egalitate mereu necesară și mereu prea fragilă. Vom visa frumos o cădere de îngeri și vom deschide ochii acolo unde nimic din toate astea nu există. E ultima încercare la care epuizanta epocă a limbajului ne supune.” Iată poezia regăsită într-o imagine și chiar dacă nu ne-ar fi fost arătată folosindu-se instrumentele limbajului nu înseamnă că ea n-ar fi existat. Să fie poezia calea de salvare a limbajului? ”Romanticii privilegiau poezia, o socoteau limbajul originar al omenirii. Vom redescoperi limbajul poetic, acum la sfârșit de ciclu istoric?”Însă, așa cum îi stă bine unui labirint, nu ne lasă prea mult să ne bucurăm de potențiala existență a unei portițe de salvare: ”Serpentiform, limbajul poetic este o ispită care-ți promite paradisul, alungându-te necruțător din el.” Cu toate acestea se pare că nu avem alternativă și trebuie să recunoaștem că, în ciuda virtualului care o compune, ”poezia este realitatea ultimă a lumii”.

Nu am citit nicăieri o definiție mai poetică dată cuvintelor și nici despre marea lor putere, ca arme pe care le folosim unul împotriva celuilalt, nu se poate spune ceva mai clar. Pentru că nimic nu e mai ziditor decât cuvintele și nimic mai distrugător. ”M-a fascinat întotdeauna forța de seism a cuvintelor (cel puțin tot atât ca și forța lor ziditoare), dar mai ales fascinația pe care această forță o exercită asupra oamenilor. Ei sunt atât de mândri de a-și arunca unii altora aceste focoase nucleare neamorsate! (...) Cuvintele nu sunt cireșe ori portocale. Ele aparțin mai degrabă nucilor sau migdalelor, au coaja tare și uscată pe care trebuie să o spargi ca să le descoperi miezul.”

Intrări în labirint, este o carte mozaic, o minunată colecție de cioburi colorate, unele mai intens, mai pătimaș, altele mai pline de melancolie, dar toate reflectând teme majore dintr-un periplu cultural de mare actualitate. Structurată ca un jurnal de idei, ale cărui texte gravitează în jurul obsesiei labirintului, cartea este în fapt o formă de exprimare a căutării de sine în sine. Volumul poate fi deschis oriunde, citit de la început la sfârșit, sau invers, fără a-i fi afectată în vreun fel cititorului comprehensiunea. Ba mai mult, oricare filă îți oferă părticica de bucurie pe care o aștepți de la textul scris, atunci când realitatea te obligă să cauți acest sentiment într-un spațiu virtual. Pentru că, spune autorul, ”bucuria este singura care învinge sălbăticia din noi”iar ”cartea este o inimă pentru că inima este cartea lumii”.

Un singur text dintre cele care compun ”Intrări în labirint” se distanțează într-o oarecare măsură de celelalte. Este un scenariu imaginat, scena Crucificării văzută printr-un binoclu, de către cineva necunoscut. O ficțiune emoționantă în stare să provoace capacitatea de imaginare într-o asemenea măsură încât te întrebi dacă ochiul care privește prin lentilă nu îți aparține. Recitind acum, când scriu despre carte, un paragraf din această poveste, realizez că tocmai acest text diferit le dă unitate celorlalte. Femeia, al cărei chip constituie ultima imagine văzută prin obiectiv (Maria Magdalena?), ridică de pe jos ”binoclul aruncat de soldat, acum cu lentilele crăpate, strângând cu atenție fiecare ciob și vârându-le pe toate într-un ascunzis al largului ei veșmânt.”Cioburi, lentile sparte, texte mozaic, toate îmi revelează o imagine caleidoscopică. Binoclu, caleidoscop, labirint - asociere de termeni, amestec de idei, totul într-o învălmășeală amețitoare din care nu vrei să te smulgi, așteptând să-ți apară în cale o altă cărare, și alta, și alta, la nesfârșit, convins fiind că autorul nu te va lăsa în zadar să rătăcești. Pentru că, din punctul meu de vedere, cartea lui Christian Crăciun nu este un labirint ci o hartă care te ghidează prin labirint. Iar călătoria la care ne invită scriitorul continuă și în celelalte cărți ale sale, care în acest an, grație Editurii Eikon, vor fi reeditate într-o serie de autor. Gând la gând cu bucurie!

  Text publicat în Revista de cultură ”Tribuna”, numărul din 16-28 februarie 2015

ȚARA SALVATĂ

            Este sintagma ce mi s-a conturat cu claritate, definind impresiile ivite după ce am citit cel mai recent roman al scriitorului Alexandru Uiuiu. Țara ascunsă, carte apărută în 2012 la Editura Charmides, este de fapt o frescă a României de după 1989. O Românie îndeobște rurală aflată în mișcare, într-o continuă schimbare și reașezare, motiv pentru care situațiile, scenele particulare, sunt privite azi cu umorul izvorât din experiența depășirii lor în timp. Spun țara salvată deoarece nu cred să mai existe multe dovezi ale acestei perioade atât de bine redate și conservate, simțindu-se cu precizie aici ochiul prozatorului dinlăuntrul și nu dinafara lumii pe care o descrie. Este o lume vie, personajele trăiesc, situațiile sunt reale iar, dacă ar fi să-l cităm pe autor care declara într-un interviu: am mers cu romanul ăsta mai degrabă în jos, spre oameni, decât în sus, spre critică sau mediile strict literare, am putea spune că oamenii locului, citind cartea, s-ar recunoaște ca-ntr-o oglindă. Când spun locul mă refer la Limpeziș, localitatea în care se petrece, în mare parte, acțiunea romanului, și a cărei denumire nu este, cred eu, întâmplător aleasă. Pentru că, așa cum vom vedea, există un permanent efort de limpezire din partea unei comunități, supusă brusc valului istoric care o obligă să se alinieze la un ritm ce nu-i este caracteristic. Efectul schimbărilor, pentru care nu este pregătită, creează aspectul comic, cel care dă de fapt savoare cărții.  

Dacă pentru noi, cei contemporani cu intriga romanului, personajele și întâmplările sunt aproape tangibile, pentru generațiile viitoare cartea va căpăta, în plus, valoare etnografică. Așadar Țara ascunsă a lui Alexandru Uiuiu este și o țară salvată, bine pusă la adăpost împreună cu un limbaj în pericol de a se pierde și el, bogat în regionalisme încântătoare și plin de subtilități mascate, pe care, uneori, trebuie să fii puțin ardelean ca să le poți asimila în deplinătatea filosofiei lor autentice.

            Condeiul exersat în multe genuri literare, de la proză scurtă, teatru, roman, până la poezie, dă expresia maturității autorului în acest roman bine primit de critică, premiat, printre alții, și de Uniunea Scriitorilor.  Dar poate cel mai important premiu pentru un scriitor este felul în care publicul larg receptează cartea sa, iar cei care au citit-o pe aceasta s-au pronunțat, de cele mai multe ori, elogios. Scriitorul Ioan Groșan a făcut chiar o paralelă între romanul Țara ascunsă și Moromeții lui Marin Preda. Aici Poiana lui Iocan este făgădăul domnului Ghiță (crâșma satului), unde replica pe ce te bazezi? a fost înlocuită cu interesant a lui Grigore Guțan, expresie a mirării pentru orice depășește capacitatea lui de înțelegere și percepție. Dar tot așa de bine l-am putea bănui pe Alexandru Uiuiu de un anume rebreenism. Scena de amor dintre dom' Ghiță și Veronica, de sub podul râului umflat de viitură, are ceva din violența erotică a momentului Petre Petre cu Nadine sau Ion cu Ana pe cuptor. Asemănarea cu proza lui Rebreanu capătă și mai multă credibilitate dacă ne referim la partea de final a romanului unde scriitorul intră efectiv în carte, devenind personaj. Înțelegem astfel că celelalte personaje nu-i sunt deloc străine, de fapt tocmai descrierea unei lumi pe care o cunoaște, a unui univers care se dovedește a fi propriul univers,  sporește autenticitatea scrierii. Sinceritatea autorului transpare cu ușurință din text, acesta fiind de fapt unul dintre motivele pentru care cititorul se simte atras. Am citit Țara ascunsă cu o foame permanent stârnită, uitând să evidențiez anumite paragrafe la care mai târziu m-aș fi întors, cu o voluptate ce m-a făcut să uit de orice spirit critic, abandonându-mă fascinantului univers din Limpeziș. Și dacă este adevărată teoria conform căreia fiecare atom reproduce la scară mică întregul univers, urmărind cu atenție ce se petrece în micul sătuc ardelenesc putem avea o imagine de asamblu a întregii societăți românești din primii ei ani după eliberarea de sub comunism. Desigur comparațiile cu marii clasici români ai genului sunt onorante pentru autor dar, pe de altă parte, autenticitatea sa este incontestabilă. Tranziția spre modernizare a unei societăți eminamente rurale, care percepe și înțelege prin propriile filtre libertatea neașteptată, naște evenimente și situații atât de speciale, de individualizate, încât astăzi, câțiva ani mai târziu de la momentele surprinse în volum, ele sunt privite deja cu simpatia și îngăduința cuvenite unor perioade ajunse istorie. Tocmai aici, consider eu, intervine meritul cel mai mare al scriitorului: a surprins clipa, a captat-o și astfel ea ne este dăruită, redăruită, cu fiecare cititor care-și va aminti, sau va descoperi, o pagină, dacă nu definitorie cel puțin interesantă, a evoluției noastre ca neam.   

            Țara ascunsă nu oferă doar un tablou, bogat în detalii, al satului ardelenesc, scriitorul se mișcă la fel de firesc și în spațiul urban, capitolele Grădina Icoanei; Punctul de vedere al Dorei și La piciorele mitului dovedind o bună cunoaștere a structurii urbanistice dar și a societății bucureștene. Am avut chiar sentimentul, parcurgând capitolele de la începutul cărții, că în această direcție ne va duce prozatorul, că aici se va muta punctul de interes al intrigii. Dar inserțiile de orășenesc sunt menite doar a fixa acțiunea în timp și spațiu, de a nu izola total universul rustic căruia autorul i-a acordat atenția maximă. Pitorești și încântătoare sunt toponimele în care abundă scrierea: Părăul Latului, Valea Secerului, Valea Cailor, Dealu Popii, Prihodiște, ori  poreclele dintre cele mai inventive, știut fiind faptul că în lumea satului acestea preced ca importanță identitatea dată de starea civilă: Petre a lui Fansulă, Simion a lui Șuștăru, Alexă Brînză, Gavrilă Bența a lui Furtic, Vasile a lui Șoldoaie, sau de insufluență modernă și comercială cum ar fi Macedon Buftea, zis și Capuccino! De fapt ingredientul esențial al rețetei pe care ne-o propune Alexandru Uiuiu este umorul. Unul special însă, mustind de subtilități ascunse în leneveala atât de plăcută a firii ardelenești. Sunt multe exemplele pe care aș putea să le citez în sprijinul celor afirmate, aproape toată cartea e scrisă așa, iar scenele ar pierde din valoare, și savoare, redându-le trunchiat, voi încerca totuși să mă opresc asupra câtorva.

Felul în care s-a perceput și petrecut Revoluția în Limpeziș ar putea fi considerat, de către cei care n-au cunoscut o astfel de așezare în acele vremuri, ca fiind unul literar-umoristic, dar cu adevărat lucrurile nu cred să fi fost departe de prezentarea lor din roman. Desigur prozatorul are meritul de a sesiza nuanțele și a le reda în stilul propriu: Trebuie spus că Revoluția s-a ținut în Limpeziș pe trei ianuarie '90, nu în decembrie '89 ca în restul țării. A pornit valul din Timișoara, a trecut prin București și-apoi până a ajuns pe la sate...hă, hă...a mai trecut ceva vreme. Pe 22 decembrie, numai unul s-a uitat la televizor, că numai un televizor era atunci în sat, și ăla a crezut că-i un film cu Sergiu Nicolaescu, că apărea și el și în general el făcea tot timpul filme de astea cu împușcături și scandal și nu i s-a părut important. Abia pe doi ianuarie s-a dus altul la oraș, la un cumnat care era internat în spital, și acolo a aflat de revoluție și despre cum se desfășoară ea. În seara în care s-a întors, a anunțat prin tot satul și a doua zi, pe trei ianuarie, după cum spuneam, au putut ține și cei din Limpeziș Revoluția.  

O altă secvență cu tâlc, în care vedem cum magia occidentului, avalanșa de informații și noutăți, deschiderea granițelor și posibilitatea de a interacționa cu alte culturi, tulbură judecata arhaică a țăranului român, este aventura pariziană a lui Vasile Giboacă. Acesta-i scrie tatălui său o scrisoare cerându-i să vândă tot și să se ducă la el, acolo în localitatea al cărei nume nu-l cunoștea: Am ajuns până la urmă în Franța, da' nu mă întreba unde anume că nu-mi dau seama, toate se scriu cu mai multe litere decât trebuie și se citește altfel decât se scrie, e în orice caz un oraș aici că ăștia nu mai au niciun sat. Epistola, care abundă în informații prezentate după capacitatea de înțelegere a semnatarului ei, nu a ajuns niciodată la destinație datorită faptului că nu s-au respectat cerințele de expediere, dar interesant este impactul pe care l-a avut asupra psihicului lui Vasile Giboacă odată ce s-a răzgândit și ar fi vrut să o recupereze din cutia poștală. E curat pe-aici, e o curățenie pe-aici ceva de speriat, tată! Curățenie de poți să mănânci de pe jos – că mulți de-ai noștri chiar fac asta fără probleme – și flori și asfalt peste tot, chiar și pe drumurile dintre ogoare, pe câmp, printre lanuri, livezi, printre vii, nu ca la noi...Eu dac-aș fi milionar în euro aș îmbrăca toată România în asfalt, c-apoi să vezi ce de turiști ar veni la noi. Regretând cele scrise și gândindu-se că scrisoarea, odată primită de către tatăl său, chiar ar putea produce efecte, ardeleanul parizian, încercând să ajungă la ea, se izbește de aceeași curățenie, negăsind la îndemână un băț (...) ceva cu ce să se ajute, și astfel hotărăște să se întoarcă de urgență acasă, înaintea poștașului: A luat-o în fugă către gară și după ce s-a interesat ce și cum, din tren în tren, din autostop în autostop, mergând kilometri întregi chiar și pe jos de-a lungul autostrăzii, în două zile a străbătut multe țări și a ajuns la granița cu România, și în încă două, că noi avem țară mare, a reușit să ajungă cu autobuzul de patru și un sfert în Limpeziș, în fața Bisericii.

De un umor debordant sunt și scenele care ilustrează venirea unui japonez, dornic să descopere tradiții, la făgădăul lui domn' Ghiță. Tot în acest loc se pune la cale și amenajarea muntelui local, ca punct de atracție turistică și pelerinaj, și botezarea lui cu numele Muntele Sfând din Limpeziș. Sau descrierea alegerilor și a campaniei electorale care le precede, a discuțiilor foarte aplicate de la Crama patrioților, unde se pun bazele unei viitoare vizite a lui George W. Bush în Limpeziș, ori a inițiativei primarului ales de a aduce în sat zece baloane cu care sătenii să se înalțe deasupra pământului lor, un proiect pe fonduri europene intitulat ”Țărani în baloane”.  Într-un astfel de aparat de zbor se petrece cea de-a doua, și ultima scenă de amor a romanului, căreia, la fel ca în cazul celei dintâi, cea de sub podul de lângă făgădău, nu-i lipsește umorul și ironia fină.

Trecând dincolo de această impresie constatăm că se petrec adevărate drame existențiale, de o profunzime analitică nebănuită la prima vedere. Grigore Guțan, personajul central al romanului, trăiește o experiență mistică, provocată de întâlnirea absolut întâmplătoare cu un cuplu practicant de yoga, care uită, pe taraba din piața unde țăranul își vindea merele, o carte. Evenimentele ce se succed de la acest moment îi schimbă total viața și viziunea asupra ei, culminând cu un accident soldat cu pierderea memoriei. Este declarat mort în satul în care nu mai apare și în locul trupului negăsit este înmormântat un sicriu gol. Același lucru i se întâmplă și fiului, Andrei Guțan, doar că acesta alege să dispară intenționat, înscenându-și moartea.  Ambii, tată și fiu, se vor întoarce însă printre cei vii, finalul cărții lăsându-ne oarecum nepregătiți pentru desprinderea de universul satului Limpezis, unde formalitățile privind anularea actelor de deces se amână până în primăvară, când rezerva de lemne care bloca dulapul cu actele de stare civilă se va fi epuizat. De remarcat bogăția de detalii în descrierea, chiar dacă nici măcar în acest caz nu lipsește nuanța comică, a ritualurilor de înmormântare, precum și a credințelor localnicilor conform cărora niciun suflet nu se poate odihni fără mormânt, fie și în lipsa unui cadavru. Cu atât mai imperioasă este însă nevoia celor vii, de a avea un loc unde să aprindă o lumânare și să se roage pentru cel răposat. Tradițiile și obiceiurile ne duc chiar mai departe de credința creștină, ivindu-se alte povești bizare, precum aceea cu sicriul care nu a fost primit în pământ sau întoarcerea mortului sub formă de strigoi. Dar poate povestea cea mai plină de mister este cea a lumii de sub pământ, lume descoperită de Grigore Guțan sub un capac metalic din curtea făgădăului, spre care l-a chemat nu atât scara ce cobora în necunoscut ci, mai ales, fantasma pe care o purta în secret în suflet, dorința arzătoare de a vedea măcar odată în viață marea!   - Tu ai fost vreodată la mare, mă Ionică? Întrebă Grigore, pierdut în descrierea pe care povestitorul o făcea atât de frumos acelui tărâm. – Cum să nu, bade Grigore, cum să nu... Am fost, asta e sigur, și lucrurile de care îți povestesc sînt verificate acolo, la fața locului! – Eu nu! zise Grigore cu amărăciune. Eu nu am văzut niciodată marea! Să trăiești o viață pe pământul ăsta și să nu vezi marea... Tare mult mi-aș fi dorit să ajung și eu pe malul mării! Mă întreb cum o fi acolo: să ajungi la capătul pământului și cât vezi cu ochii să fie apă, numai apă... Dacă nu a ajuns la capătul pământului Grigore a ajuns în miezul lui, descrierea fascinantă a țărmului din adâncuri putând satisface și pe cei mai exigenți cititori ai genului fantastic, un sentiment de deja-vu provocând, iată, încă o comparație cu proza altui mare scriitor.

Dincolo de asemănări și comparații entuziaste, temele filosofice strecurate în paginile cărții, îndemnurile la meditații pe marginea marilor momente care marchează existența umană sau, așa cum spuneam la începutul acestei analize, valoarea etnografică a scrierii, nu fac decât să sublinieze simplitatea vieții trăită într-un astfel de cadru și sentimentul datoriei care, la țăranul român în general, a întrecut întotdeauna orice altă nevoie sau dorință. Într-una din primele zile de la recăpătarea memoriei, după ce multă vreme a trăit fără să știe cine este și de unde vine, Grigore Guțan le spune binefăcătorilor săi, rugându-i să-l ducă la el acasă: Acuma cred că îs picate tăte nucile. Nucii trebe bătuți, că altfel nu mai rodesc cu spor la anul. Trebe bătuți nucii! Este, cred eu, cea mai bună încheire pe care o puteam găsi acestui text.    

Cronică apărută în Revista de cultură Tribuna, numărul 295, Cluj-Napoca 16-31 decembrie 2014

                                                                                                         

Tăierea aripilor

         În 2012, la Editura Minerva din București, vede lumina tiparului romanul istoric Apter sub semnătura lui Serghie Bucur, cunoscut publicist prahovean, cu o neobosită activitate literară, dar care a debutat editorial abia în 1999, cu un volum de poeme. Această întârziere, dacă poate fi numită astfel, se datorează doar exigenței și asiduității cu care autorul se apleacă asupra subiectului de studiu, cercetările care preced scrierea captivându-l într-o asemenea măsură încât drumul parcurs devine prioritar. Așa s-a întâmplat și în cazul acestui roman, ideea scrierii sale încolțind în mintea autorului la sfârșitul anilor șaptezeci, cum aflăm din capitolul final intitulat Atelierul romanului.

         Să scrii un roman istoric în aceste vremuri e, cred eu, un gest de mare curaj, genul acesta e aproape dispărut și interesul mult diminuat. Dar citind cu atenție cartea lui Serghie Bucur constați că nu e tocmai un roman, ficțiunea se dorește a fi de fapt o reconstituire a adevărului istoric. Apter îi este dedicat în întregime lui Nicolae Bălcescu, personalitate marcantă a culturii românești și, cum bine se știe, eroul tragic al revoluției de la 1848. Alegerea personajului principal nu este însă deloc întâmplătoare. Un profesor de istoria artelor, aflând despre locul de naștere al autorului, îl provoacă la o discuție care va fi hotărâtoare pentru scrierea cărții: ”Știți, dumneavoastră, domnule elev, cine a tras pe-acolo, să se ascundă de poteră, în ajunul revoluției de la 1848? (...) Nicolae Bălcescu, domnul meu! Venind prin Codrii Vlăsiei, deghizat în țăran cu donițe și linguri, a fost primit pe ascuns, de dorobanții colonelului Banov, undeva, într-o odaie secretă a Conacului Mavros-Cantacuzino! De aici Bălcescu al nostru urma să ajungă la Telega, pe o cale cât mai ferită de ochii lumii, cu faimosul apel către căpitanul Cristofi, ascuns într-o țigară, și care spunea astfel: Scoală-te, dacă-ți iubești țara”.  Pornind de la acest discurs vor urma ani întregi de studiu și cercetare a documentelor istorice, a tuturor cărților găsite care abordează această temă, zeci de pagini scrise, citate și însemnări în caietele romanului care devine obsesie. Primele fragmente îi sunt citite în 1981 la Radio România Cultural, în emisiunea lui Radu Felix, în interpretarea actorului Ion Marinescu.

      Romanul este construit ca un puzzle, scenele se schimbă mereu, multitudinea de personaje învăluie la început cititorul pentru ca, pe măsură ce textul este parcurs, să se facă lumină și totul să capete sens. Evident perioada urmărită, din scurta viață a lui Nicolae Bălcescu, este cea legată de aceste așezări prahovene, unde ajunge prin bunăvoința boierului Mitita Filipescu, atras de societatea secretă organizată și condusă de către acesta. Idealurile acestei societăți: răsturnarea dominației otomane, desființarea privilegiilor feudale și instituirea unei republici democratice în care cetățenii să fie egali în fața legii, incită mintea înflăcărată a tânărului revoluționar, însă organizația este descoperită curând și membrii ei arestați. Unii dintre ei sunt trimiși la muncă silnică în ocnă, iar Bălcescu este condamnat la trei ani de închisoare la mănăstirea Mărgineni, așezare prahoveană în apropierea locului de baștină al autorului. Deasemenea existența Conacului Cantacuzinilor de la Călinești, azi sanatoriu pentru alienați mintal, clădire care l-a adăpostit și ascuns pe Nicolae Bălcescu, sau a Palatului Micul Trianon de la Florești, aparținând aceleași familii nobiliare, care din păcate azi mai păstrează doar câteva ziduri în ruină, au fost puncte strategice pe marginea cărora Serghie Bucur și-a fondat cercetarea. Studierea arhivelor, a tuturor înscrisurilor care i-au căzut în mână de-a lungul anilor, a făcut din această muncă de Sisif un țel, dacă nu obsedant cu siguranță primordial. Citim în același jurnal al romanului: ” 5 ianuarie 1982/marți (...) Fără să-i văd(vreodată) fața, cred că l-am visat pe Nicolae Bălcescu toată noaptea...”

         Construită, așa cum spuneam, ca un puzzle, acțiunea se mută în spațiu dar și în timp. Scenele de salon se succed și se intercalează cu cele de stradă, de alcov, din închisoare, de la întâlnirile conspirative la discuțiile politice, filozofice sau la secvențele de viață culturală. Cadrele alternează cinematografic, situându-se când în București, Mărgineni, Câmpina, sau mult mai departe la Viena, Paris, Londra. Montarea pieselor într-un întreg nu urmărește neaparat succesiunea cronologică, iar descrierile, portretele personajelor, dialogurile, transformă scrierea documentară într-un text literar. Spuneam că acțiunea se mută și în timp, foarte mult în timp am putea spune, în unele capitole autorul revine chiar în actualitate, cele două lumi, perioada istorică și cea a zilelor noastre se întrepătrund fără ca acest fapt să creeze dezarmonii. Cu toată infuzia de figuri și tipologii, care uneori acoperă imaginea personalității centrale a cărții, nu Nicolae Bălcescu este personajul principal. Sau nu sub acest nume, ci sub un altul, mult mai important, care se identifică însă cu tragicul personaj dar îl și depășește, asimilându-l, trecând dincolo de existența sa pământeană. E mai mult decât o figură emblematică, mai mult decât o personalitate, e un ideal. Este vorba despre revoluția în sine, marele personaj al romanului Apter. 

        Serghie Bucur este însă, înainte de a fi prozator, ziarist, fondator al unor publicații, artist plastic, poet. Și cititorul nu poate trece indiferent, fără să identifice și să se bucure de poezia din acest volum. Am să dau și eu câteva exemple, citând: ”Clopotele satului bat în dungă. Se scămoșează norii jos de tot, loviți de dangăte. Valuri de fluturi îngroașă aerul, stârnesc pulberea ulițelor și brusc săgetează spre cer. Sau: ”Respira însuflețit de o presimțire înfricoșătoare, ca și cum drumul dintr-un cimitir i-ar fi trecut prin inimă – singurul loc unde, în el, viața se gândea la ziua de mâine.”

        Apter nu e doar un roman istoric, sau un document deloc de neglijat pentru cei dornici să aprofundeze istoria locului, și nu numai, Apter e exemplul, dovada creației desăvârșită prin jertfă. Anii în care cartea s-a scris, perioada de documentare, care s-a intercalat cu cea a scrisului, textul căpătând sens și profunzime pe măsura informațiilor istorice apărute, dar și revenirea, nu de puține ori, asupra celor deja scrise, reprezintă tot atâtea sacrificii făcute de autorul ei.

        Fără îndoială, până în acest moment, Apter, este cartea de referință a scriitorului Serghie Bucur. O carte ce aparține unui gen literar deloc facil, cu atât mai valoroasă cu cât în literatura contemporană puțini se mai încumetă să pășească pe drumul sinuos, al cercetării amănunțite în primul rând, și abia apoi al scrierii propriu-zise. E o penurie a acestui gen de scriere în literatura noastră și asta nu poate decât să ne îngrijoreze. Avem nevoie de scrierile istorice, avem nevoie să nu uităm și să transmitem mai departe informații despre cine suntem și de unde venim. Sau, cum spunea marele Iorga: ”Un popor care nu își cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinții”.

Text publicat în Revista de cultură Tribuna nr. 293, Cluj Napoca, 16-30 noiembrie 2014

Viața mea ca manipulare

Așa s-ar fi putut numi cartea Anei Blandiana, apărută la Editura Humanitas, în 2013, care marchează trecerea prin miezul unor dificile perioade istorice și prin timpul subiectiv al autoarei. Cu prilejul unei  prezentări făcute volumului, în primăvara acestui an, la Cluj, Ana Blandiana afirma, întărind cele spuse în scris, că nu este vorba despre o carte de memorii, iar noțiunea de fals este valabilă în măsura în care nu e un tratat, ci doar o scriere caleidoscopică, manipularea fiind liantul bucăților, al poveștilor risipite aleatoriu în volum. Aceasta nu este o carte de memorii, chiar dacă uneori poate să lase această impresie. (…) Nu fac parte dintre scriitorii care se gândesc dinainte de a debuta la momentul în care vor ajunge să-și scrie memoriile, trudind pe parcursul întregii vieți ca secretari conștiincioși ai propriei deveniri sau ca arhivari ai gloriei ce va să vină. (…) Problema mea era să aflu unde greșeam, din moment ce tot ce făceam pentru a schimba ceva în jurul meu era în zadar. Sau poate că greșeala era chiar încăpățânarea de a încerca să schimb?

Dar dacă nu este un tratat, cartea aceasta ar putea fi considerată un ghid, unul de supraviețuire. Nu îndreptat spre viitor, nu pentru folosul unor experiențe ce ar putea să vină, ci unul orientat înspre trecut, esențial, obligatoriu de citit, pentru înțelegerea corectă a unei istorii  peste care patina timpului nu s-a așezat și rănile sunt proaspete.  Încă din copilărie autoarea a fost pusă în situația de a conștientiza acțiunile manipulatoare ale sistemului dictatorial care guverna societatea românească în acea perioadă, luând contact cu realitatea crudă a unei vieți în care libertatea era atent controlată. Prima amintire se referă la arestarea tatălui, preot acuzat de deținerea unei arme, strecurată în casă de către securitate cu prilejul unei percheziții.  Totul s-a întâmplat pe fondul absenței acestuia din încăpere, după ce l-au obligat cu un motiv oarecare să iasă, dar profitând și de absența ei, o fetița de 5 sau 6 ani, cu toate că părintele său o rugase,  printr-un gest, să rămână. Suferința simțită mai târziu, când mama a făcut-o să înțeleagă manevra prin care s-a putut comite acuzarea, dar și cea de după moartea tatălui, realizând că acesta știuse de poeziile ei publicate sub pseudonim și era extrem de mândru, precum și dezamăgirea provocată de un coleg, care s-a dezis de propriul tată arestat, pentru a-și putea publica fără restricție creațiile literare, o determină pe tânăra poetă de atunci să se maturizeze forțat, să se îndepărteze de generația ei, conștientizând dimensiunea  flagelului social. Mă simțeam ca o rană căreia i s-a smuls cu sălbăticie bandajul, și am decis să rămân așa – spune autoarea referindu-se la acel moment de cotitură al existenței sale.    

Dacă deosebirea dintre Istoria cu majuscule și o telenovela oarecare nici nu e chiar atât de mare: doar că numai pe una dintre ele o scrie Dumnezeu, deosebirea dintre adolescenta care trăiește istoria și tinerii de azi, care nu știu nimic despre ea, e imensă. Aflată într-un periplu prin școli și licee spre a le vorbi elevilor despre Memorialul Sighet, Ana Blandiana descrie cu amărăciune șocul avut în momentul în care observă cât de puțin se știe și se învață despre  perioada comunistă, și cât de diminuat este interesul tinerilor pentru istoria recentă. Deoarece o repovestire ar scădea efectul asupra cititorului mă voi rezuma să citez întocmai: O anumită confuzie plutind în aer a provocat însă un hiatus al comunicării care m-a împiedicat să continui. ”Cine știe ce este o mineriadă?”, am întrebat la rândul meu, șocată de propria mea bănuială. După o tăcere, mai mult nedumerită decât jenată, după ce, din ce în ce mai uluită, am încercat să-i ajut spunându-le că este vorba de o creație lingvistică românească denumind un moment al istoriei noastre recente, două degete șovăitoare s-au ridicat și o fetiță mi-a spus, pe un ton mai curând interogativ, că ar putea fi vorba de o formă de luptă a minerilor care, în semn de protest, se închid în mină cerând salarii mai mari. (…) Șocată de incident, am pus aceeași întrebare, de alte trei sau patru ori, în următoarele zile, unor tineri sub 20 de ani, cu același efect. De altfel, nu mă îndoiesc, că dacă mineriadele sunt forme de luptă ale minerilor pentru o viață mai bună, Securitatea trebuie să fie, în percepția lor, o firmă de protecție și pază…

Așa cum arătam încă de la început, povestirile nu urmează o ordine cronologică, ceea ce, pe de o parte, le conferă independență, ele pot fi citite separat, dar trădează și o scriere neunitară în timp, o dovadă că au fost scrise în momente diferite. Raționamentul pentru care ele au căpătat această înșiruire este cu siguranță în concordanță cu sentimentele stârnite de amintirea lor  în sufletul celei care le-a trait. Este o carte despre care autoarea spune: Aceasta este prima dintre cărțile mele pe care am scris-o fără bucurie, chiar cu un anumit resentiment născut din obligația de a o scrie,  având nevoie așadar de scrierea ei ca de un remediu, o terapie fără de care rănile vechi, și mai noi, nu se pot închide. Nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl dețin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva. Și descoperă, pentru că autoarea nu se sfiește să dea nume, în unele cazuri, sau să facă trimiteri destul de exacte în altele, către personaje pe care le numește răspunzătoare de evoluția evenimentelor și care încă ne sunt contemporane.  Dar, în același timp, cartea este terenul pe care se întâlnesc și se confruntă obsesii, idealuri, concepții despre lume, viață, moarte, artă, literatură și politică.

Una dintre obsesiile majore, ale artistului în general, ale scriitorului în acest caz, este cea a trecerii timpului. Spaima de pierdere a timpului golește timpul într-un mod dramatic de orice conținut. De teamă că va trece, nu reușesc să fac nimic altceva decât să încerc să-l folosesc cât mai complet. Iar emoția, graba și zgârcenia că în tot acest timp el se risipește nefolosit în întregime fac să-mi tremure mâinile, incapabile să-l rețină și să-l împiedice să mi se scurgă printre degete. Fragmente care să exprime esența citatului anterior se regăsesc pe tot parcursul cărții, raportându-se nu doar la propria persoană ci și la cei pentru a căror operă scriitoarea nutrește o admirație aparte. Iată un caz elocvent, referirea la vizita făcută, împreună cu soțul său, în America, lui Mircea Eliade: Acum, când am cu aproximație vârsta pe care o avea atunci Eliade, când îmi pare rău de fiecare minut pe care îl pierd altfel decât scriind, mărinimia lui de a programa o zi întreagă pentru a cunoaște doi scriitori tineri veniți de acasă, îmi apare profund tulburătoare, aproape nefirească. Legată de această spaimă, izvorâtă din conștientizarea mult prea scurtei perioade rezervate creației, este și dorința, exprimată atât de tranșant, de izolare, de retragere în asceză pentru a se dedica exclusiv scrisului. Toată viața nu mi-am dorit decât să fiu singură, spune scriitoarea și îmi amintesc că o dorință similară am găsit la Jeni Acterian, în jurnalul său, și, cu siguranță, se regăsește și la alți scriitori și artiști, actul creației cerând imperios disponibilitate absolută și sacrificiu personal. Dar ceea ce legitimează ideea că obsesia trecerii timpului e prioritară în acest volum, este ultima povestire, Orologiul fără ore, text încărcat de poezie, o metaforă completă și complexă prin care, dacă mai era nevoie, Ana Blandiana își justifică obsesia. Cele trei orologii, alese pentru a exemplifica mesajul, sunt, fiecare în parte, motiv de meditație și aprofundare a, poate, celei mai mari teme existențiale, efemeritatea noastră ca indivizi. Primul este orologiul din cimitirul evreiesc din Praga. (…) arătătoarele nu se mișcă înainte, ci înapoi, ele nu încearcă să măsoare viitorul, ci trecutul. Ceasornicul este acolo nu pentru a măsura viața, ci moartea. (…) Acele care merg îndărăt, nu se mișcă în afara ta, ci te antrenează, fără să te întrebe, în incredibila lor mișcare, te târăsc înapoi într-o moarte despre care nici nu știi dacă este a ta. Cel de-al doilea este orologiul fără arătătoare dintr-un celebru film al lui Ingmar Bergman. (…) În mod evident, timpul continua să existe – orele sunt acolo – dar rămâne fără întrebuințare, băltit inexplicabil. (…) Eram pierduți tocmai pentru că nu înțelegeam ce putea fi ”în afara lui”, așa cum nu poți înțelege cu adevărat ce este vidul. Cel de-al treilea tip de ceasornic, ieșit din propria sa definiție, l-am inventat eu. Am făcut-o aproape fără să-mi dau seama, cu mulți ani în urmă, scriind un poem în care era vorba despre un ceas căruia orele i-au căzut de mult, dar ale cărui arătătoare continua să se învârtească arătând ceva care nu se vede. Pare să fie, acum îmi dau seama, inversul situației din filmul lui Bergman: nu suntem în afara timpului, ci, dimpotrivă, suntem vânturați fără oprire în miezul lui agitat, nesănătos. (…) Timpul trece cu o asemenea viteză, încât mătură orele de pe cadrane, spulberă măsurile, refuză să se lase împărțit, refuză să semnifice, pe când arătătoarele se învârt disperate, nemaiștiind unde să se oprească pentru a arăta sfârșitul lumii.

Din nevoia de a răspunde acestei idei fixe, de a nu risipi timpul, de a-l folosi în întreaga lui dimensiune, s-a născut povestea fustei ”Europa Liberă”, o altă interpretare a mitului Penelopei, adaptată de data aceasta, simbolizând întoarcerea, refacerea, nu a unei legături, ci a unei eliberări, încă necunoscute.  La sfârșitul anilor 80, în perioada în care, ca orice român închis în stațiul său devenit din ce în ce mai puțin privat, asculta împreună cu soțul, cu urechea lipită de un aparat de radio, emisiunile transmise din lumea liberă, Ana Blandiana are ideea de a umple timpul, petrecut astfel, cu ceva, cu o acțiune care să implice totuși un act creator, și începe să-și croșeteze o fustă. Doar că, deși fusta depășise de mult dimensiunile dorite, lucrul nu a fost întrerupt, trecând dincolo de semnificația uzuală a obiectului în sine, devenind un simbol al mult așteptatului deznodământ. Am continuat să croșetez ascultând desfășurarea evenimentelor, fusta a devenit maxi, apoi în timp ce se desfășura al 14-lea congres, iar la Berlin cădea Zidul, ajunsesem cu andrelele până la pământ. (…) Când, în sfârșit, am ieșit cu toții în stradă, n-o încheiasem încă și-mi amintesc și acum sentimental cu care – atunci, când am reușit să revenim acasă pe sub gloanțele care șuierau în jurul Radiodifuziunii, în vecinătatea căreia locuim – am smuls andrelele de pe ochiuri și am deșirat râzâd vreo jumătate de metru de împletitură, pentru ca fusta ”Europa Liberă” să devină o fustă utilă, bună de purtat. 

Timpul ca obsesie, timpul ca metaforă dar și  timpul ca temnicer, ipostază prezentată în povestirea Cătușa, unde ceasul, purtat în permanență, capătă semnificații surprinzătoare: ..domnul Bănulescu m-a întrebat de ce port ceas la mână. La început am crezut că glumește și i-am răspuns și eu în glumă: ”Ca să știu pe ce vreme trăiesc”. ”Dar de ce vrei să știi?”, a continuat el, iar eu mi-am dat seama că vorbește serios și n-am știut ce să răspund, atât mi se păreau de evidente motivele pentru care purtarea ceasului era obligatore. Apoi el mi-a povestit că n-a avut niciodată în viață un ceas și că, în momentul în care și-ar cumpăra unul, ar considera că a încetat să fie un om liber.

Ana Blandiana nu se dezminte ca poetă nici în acest volum de proză, unele povestiri sunt adevărate poeme, dealtfel eu am văzut poezia peste tot, de aceea, iată, tot ce am scris până acum vorbește despre felul în care am perceput eu acest Fals tratat de manipulare, care ar putea să difere foarte mult de ceea ce ar considera altcineva ca fiind esența  întregii scrieri. Zidul, Modelele, Fostele aripi, sunt, în accepțiunea mea, exemple cu care îmi justific afirmația. Și nu mă pot opri să nu citez, îndemnând la lectura cărții în ansamblu, singurul sens pe care-l pot da textului meu:  Dar lumea nu este o ispită, ci o amenințare continuă de care sunt singură vinovată. Este ca și cum m-aș fi așezat în zidul pe care m-am apucat să-l zidesc singură în jurul meu (…) și, deodată, când zidul era aproape gata și, în orice caz, eu nu mai puteam să mă smulg din el, am simțit că nu mai sunt atât de sigură că zidul folosește sau va folosi la ceva, că poate totul n-a fost decât o concluzie greșită, o formă de exaltare sau chiar o prostie, și că tot ce-mi mai rămâne de făcut, în puținul timp care îmi mai rămăsese, era să povestesc cum s-a întâmplat (…) Pentru asta trebuia însă să-mi pot elibera cel puțin  o mână, cea cu care scriu, să am puterea de a face acest efort care, dealtfel, s-ar putea să dărâme o parte din zid… Este exemplul unui text poem în primul rând datorită imaginii, pentru că poezia operează cu  imagini, dar și pentru că înlăuntrul lui își face loc un alt mit, cel al sacrificiului pentru creație, dar inversat și de data asta (ca în cazul Penelopei). Pentru că jertfa nu constă în zidirea unei ființe vii pentru durabilitatea operei, ci eliberarea din zid, pentru desăvârșirea ei.

Manipulările la care a fost supusă autoarea, bună parte dintre ele, poartă pecetea întunecaților ani de dictatură comunistă, prin care a trecut plătind cu multe umilințe condiția de fiică a unui fost deținut politic, care s-a încăpățânat să-și păstreze demnitatea și să nu se abată de la principiile morale ce i-au fost sădite prin educație, în familie. Sunt multe povestiri care ilustrează această perioadă, lipsurile și suferințele nu doar personale ci ale unui neam întreg. Dar textele din care răzbate cea mai mare durere, sunt cele care fac referire la rănile sufletești apărute după decembrie '89. Sentimentul zădărniciei, al pierderii unui timp prețios (iată, iar această obsesie!) în detrimentul scrisului, implicându-se în acțiuni sociale menite a schimba pentru totdeauna cursul istoriei (vezi rolul major avut în crearea Alianței civice și refuzul de a primi funcții și demnități publice, prin care n-a reușit decât să-și atragă mai multă antipatie, și chiar ură uneori, gestul său punând în pericol imaginea noilor oameni politici și a încercării lor de a-și ascunde adevăratele interese), lasă un pregnant gust amar nu doar autoarei. Despre mult visata libertate, despre noii săi reprezentanți, cu luciditate și precizie de bisturiu, o lăsăm pe Ana Blandiana să se pronunțe, cât despre ziua de mâine, cine mai știe…Mă jenez să spun despre libertate lucruri pe care pe vremuri riscam pentru a le spune; Democrația este un lucru minunat atâta vreme cât nu devine o formă de lingușire a celor care  votează; După ce o viață întreagă am disprețuit  oportunismele, mi-e greu să respect deodată oportunitățile; Cei ce se pregătesc să candideze nu învață ce să facă după ce vor fi aleși, ci cum să vorbească și ce să facă pentru a fi aleși, victoria în alegeri devenind, din mijloc, scop în sine.

Încercând să închei aceste rânduri, revin, aproape fără voie, răsfoind cartea în alegerea unui idei de final, la obsesia autoarei, din care, iată, mă împrumut și eu, realizând că devine și obsesia mea, cartea aceasta fiind ea însăși un instrument de manipulare pentru cititorul său. Societatea de consum este o societate unde sunt de toate, cu excepția timpului în care să te poți bucura de ele. O temă de gândire peste care nu poți trece indiferent, îndemnând la reflecție nu doar artiștii, creatorii în general, ci pe toți cei care își conștientizează condiția de muritori, cu timpul limitat pentru a construi și lăsa în urmă …o urmă.

                                                                                                   Ani Bradea

O zi de leac

      Pe 14 septembrie e Înălţarea Sfintei Cruci, cea mai veche dintre sărbătorile ortodoxe. Despre istoricul sărbătorii circulă mai multe variante, de la o bătălie a împăratului Constantin împotriva lui Maxenţiu, un persecutor al creştinilor (307-312), la înălţarea pe muntele Golgotei a crucii pe care a fost răstignit Isus, la un 14 septembrie 335. Însă nu despre însemnătatea, din punct de vedere al doctrinei creştine, vreau să pomenesc eu aici, ci despre  tradiţiile şi obicieiurile acestei zile, pe care le-am trăit în copilărie şi pe care mă străduiesc să nu le pierd.

      Sunt convinsă că nu doar eu ci oricine a avut privilegiul să trăiască în preajma bunicilor ar spune acelaşi lucru: că sunt cele mai minunate fiinţe de pe pământ, cele mai ocrotitoare şi că pe cele mai importante lucruri de la ei le-am aflat. Eu am crescut în preajma a două bunici, niciun bunic din păcate, iar cea pentru care am aproape un cult a plecat de lângă mine acum mai bine de douăzeci de ani. Sunt atât de numeroase amintirile mele legate de ea, învăluite într-o magie ce se recreează de fiecare dată când gândul meu o cheamă (şi asta se întâmplă destul de des), încât cred că n-ar fi rău să le scriu undeva, pentru că „şi uitarea, e scrisă-n legile-omeneşti”, vorba poetului. Asta adăugat la ceea ce se spune, că noi ne moştenim spiritual şi chiar genetic bunicii şi nu părinţii, ar constitui până la urmă o datorie.

      Ziua crucii a avut întotdeauna o importanţă aparte, plină de mister, pe care bunica l-a întreţinut an de an, şi care a rămas intact pentru mine până-n ziua de azi. Era sfârşitul vacanţei de vară, nu-mi amintesc de zile de 14 septembrie cu ploaie, de fiecare dată un soare blând îşi curgea razele cu moliciunea mierii pe sticla ferestrei şi, sărbătoare fiind, plecam cu bunica să colindăm câmpiile şi livezile. Adunam plante de leac, fiindcă ea spunea că toate plantele culese şi puse la uscat în această zi au proprietăţi magice. Dar nu numai plantele ci şi fructele toamnei, mere, prune, uscate şi puse în podul casei erau păstrate cu sfinţenie pentru afecţiuni neprevăzute. De ziua crucii bunica alegea un dovleac mare şi sănătos, pe care îl tăia în felii nu prea subţiri şi-l punea deasemenea în pod. Acesta avea mai multe roluri şi cea mai mare importanță între toate plantele, fructele şi legumele culese. Dacă se întâmpla ca peste iarnă, sau până la următoarea sărbătoare a crucii, cineva din familie să sufere din cauza unei arsuri, de pildă, bunica se urca în pod, lua câteva felii uscate de dovleac şi le înmuia în apă, apoi le aplica direct peste rană, după care înfăşura locul cu un bandaj. Suferinţa înceta în scurtă vreme şi partea afectată se vindeca repede! Deasemenea seminţele sale, consumate ca atare, calmau nevralgiile. Dovleacul însă mai avea o utilitate. Pus în podul casei el apăra locuinţa de trăznete, scop în care era ajutat şi de crenguţele de tei, cu care ne împodobeam casa şi poarta la Rusalii şi care după ce se uscau se păstrau din acelaşi motiv, protejau casa de nenorociri. Pentru mine participarea la culesul din ziua crucii, aşezatul plantelor la uscat, cu mare grijă, bunica se comporta ceremonios tot timpul, era un fel de ritual şi mă simţeam extrem de importantă că sunt făcută părtaşă, pentru că nimeni altcineva din familie nu o însoţea pe bunica în acea zi. Parcă o văd aievea, înaltă, zveltă, frumoasă (bunica mea a fost o femeie frumoasă până la cei şaptezeşi şi şase de ani ai săi când a plecat...), aplecată asupra unei plante, luminoasă, surâzătoare, mângâind frunzele şi soptind ceva ce doar ea ştia, eu nu am reuşit să înţeleg niciodată şi nici nu am întrebat-o, din păcate. Acum aş întreba-o şi multe altele aş vrea să ştiu, dar ea nu-mi mai poate răspunde, pentru că ea e un înger.

        Odată cu ziua crucii înceta şi  frica mea teribilă de şerpi. Bunica spunea că în această zi toate târâtoarele intră în pământ până primăvara, aşa că nu mai exista pericolul de a le întâlni pe fâneţele cosite, unde, uneori, de sub talpa încălţării ţâşnea pe neaşteptate o şopârlă. Primăvara, în postul Paştelui, era interzis să pomenim de şerpi, pentru că, zicea ea, de câte ori vei pomeni un şarpe de atâtea ori vei întâlni unul în timpul verii. Mă temeam foarte tare de avertizarea asta, până într-atât încât îmi imaginam că şi gândul nerostit poate fi o încălcare a interdicţiei.    

         Azi a fost 14 septembrie, ziua crucii, soarele copilăriei mele s-a ascuns și a stat să plouă încă de dimineață, dar asta nu m-a împiedicat să trăiesc această zi așa cum știu, cum am învățat că se cuvine, de când am început să pricep ce e pe lumea asta. Și voi continua să colind de fiecare dată pe 14 septembrie câmpiile şi dealurile în căutarea plantelor de leac, pe care le voi usca şi le voi păstra cu mare grijă încă un an, pentru că magia trebuie reinventată, iar şi iar...

Heraldici șterse

     L-am cunoscut pe Vasile Negrean într-o fierbinte zi de 4 august 2011, tocmai împlinise vârstă de 90 de ani. Am stat de vorbă în cămăruța sa, după ce m-a primit curtenitor, sărutându-mi mâna și întrebându-mă cu ce îmi poate fi de folos. Îmbrăcat frumos, cu o cămaşă albă cu guler scrobit (nepoata sa îmi spunea că se pregătise special pentru vizita mea) şi pantaloni de pâslă, uşor bufanţi în partea de sus şi mulaţi pe glezne, de un verde milităresc, amintind de moda unor vremuri necunoscute mie, dar cu atât mai misterioase, m-a impresionat cu sprinteneala minții şi m-a cucerit cu poveştile, relatate cu atâta exactitate, scoase prompt dintr-o memorie ordonată, ca o enciclopedie. Crâmpei de istorie vie, baciu Lica, aşa-i spun apropiaţii, mi-a dăruit, în răcoarea odăii sale de pământ(casa fiindu-i construită din paiantă, un amestec de pământ şi paie, care ne-a ocrotit de vipia de afară), un soi de călătorie în timp.

     Când i-am spus că doresc să scriu o carte despre familia nobiliară, care a trăit în sat şi al cărei conac încă există, a zâmbit, spunându-mi că amintirile legate de perioada aceea sunt mult mai vii decât cele de săptămâna trecută. Mi-a mărturisit că a mai discutat și cu alţii, printre care profesorul Ciuclea, cel care a scris monografia satului,  apoi s-a așezat pe povestit, cronologic, începând din copilărie, ca și cum ar fi știut că așa îmi doream și eu să-l rog să-și amintească. Fascinant personaj, fascinantă mintea și memoria sa, îmi enumera la un moment dat toate statele Europei, cu număr de populație şi capitale, cum învățase în școala primară. Și-mi spunea că nu înțelege ce învață copiii din ziua de azi la școală:

    Eu stau la poartă doamnă, că oricum nu mai pot nimic să lucrez la vârsta asta, și vin copiii de la școală, și-i întreb de una, de alta, din geografie, din istorie, dar nu știu deloc sa-mi răspundă, așa că mă întreb ce-i învață oare acolo, că nu știu de niciunele!

.....................................................................................................................................

    Călătorului, care străbate drumul județean BH 108 I, din direcția localității Aștileu spre Vadu Crișului, prima localitate ce-i apare în cale, după ce lasă pe partea dreaptă a direcției de mers silueta înnegrită de fum a unei fabrici de cărămidă, este satul Butan. Aflat în componența comunei Măgești, Butanul este atestat documentar la 1552, cu denumirea maghiară de Rekosd[1]. Denumirea care va fi însă regăsită ulterior în hărțile topografice, extrasele de carte funciară sau registrele de stare civilă, este aceea de Rikosd. Scriitorul de limbă maghiară Dukrét Géza, în lucrarea ”Épitett örökségünk Bihar Megyébén” (p.125), spune despre localitatea Butan că este situată în stânga Crișului Repede, de-a lungul căii ferate și că ar fi fost pădure regală pe timpuri. Dukrét Géza confirmă ca primă atestare documentară a acestei localități anul 1552, dar denumirea ar fi fost aceea de Rekasdh. Mai târziu, la 1692, devine Rékosd iar la 1851 numele localității se menționează a fi Rikosd. Același autor precizează că, denumirea localității în limba maghiară provine din cuvântul de origine slavă reka și înseamnă râu. Locuitorii satului sunt cu preponderență români de religie ortodoxă, biserica lor a fost ridicată în anul 1877 dar dat fiind atestarea documentară se spune că satul a avut o biserică mult mai veche, aflată undeva pe deal în apropierea cimitirului[2].

       Coborând o panta domoală, drumul județean se odihnește puțin, pentru ca mai apoi să-și reia traseul șerpuitor prin inima satelor pe care le străbate. Acolo, la locul de popas, ieșind din șirul caselor aliniate la stradă, la capătul unor alei ce au îngropat sub ele urmele copitelor cailor și ale roților de trăsură, se înalță semeț și mândru fostul conac al familiei Juricskay. Azi sediu de școală, clădirea se remarcă prin stilul arhitectural deosebit, prin acea eleganță și frumusețe pe care tendințele moderne nu au putut-o estompa. A fost renovată în câteva rânduri, dar fie n-au știut, fie n-au vrut să țină seama de arhitectură, cei ce au contribuit la renovări au mutilat chipul unei frumoase clădiri despre care Dukrét Géza[3] spunea că aparține stilului eclectic. Fațada principală, care cuprindea peronul pentru trăsuri, a fost zidită adăugându-i-se ușă și ferestre de o altă formă și construcție decât restul clădirii, din dorința, probabilă, de a adăuga un spațiu interior în plus. Forma superior-concavă a ferestrelor originale amintește de arhitectura barocă, mai exact de stilul baroc transilvănean, dezvoltat în sec. XVIII – XIX, ca urmare a integrării Principatului Transilvaniei în Imperiul Austriac. Acest design al ferestrelor mai poate fi văzut la Castelul de vănătoare Zichy de la Poiana Florilor, sau la Palatul Bánffy din Cluj, clădire care în prezent adăpostește Muzeul de artă al oraşului.

....................................................................................................................................

       Interlocutorul meu, privește cu coada ochiului cutia cu pișcoturi pe care i-am adus-o în dar. Se bucură de dulciuri la fel ca un copil, îmi spusese nepoata sa la telefon, când am stabilit întâlnirea. Îl îndemn să-mi povestestească despre conac și despre imaginea de altădată a proprietății. 

        Înainte de al doilea război mondial, își începe sfătos povestea, proprietatea de la Butan era înfloritoare. Conacul, parcul și împrejurimile erau superbe, frumos îngrijite. În curtea largă, precum și în grădină, existau alei pentru plimbare, străjuite de o parte și de alta de trandafiri. Toată proprietatea era îngrădită cu gard viu și mărginită de nuci. Livada cuprindea toate tipurile de pomi fructiferi, iar sus pe deal era o minunată plantație de brazi. La circa 100 de metri de conac, într-un spațiu situat între două văi, a existat un gorun falnic, foarte bătrân, cu o tulpină ce nu putea fi cuprinsă de mai multe persoane, sub care familia avea amenajat spaţiu de odihnă, la umbră, cu masă și locuri de șezut. Sistemul de iluminat al parcului și al conacului era unul modern, cu gaz, adus de la Viena. Camerele erau mari, somptuoase, coridoarele spațioase și scările monumentale, din piatră cioplită, executate de meșteri italieni.  La cimitirul familiei, amplasat sub o coastă de deal împădurită, se ajungea printr-o alee deasemenea mărginită de trandafiri. Azi, traversezi canalul hidro (construit în anii '50), urci panta ușor abruptă a dealului din apropiere și descoperi câteva pietre funerare, purtând inscripții ale numelor, celor ce-și dorm somnul de veci în „temeteul domnului”(toponim local însemnând cimitirul domnului, în sensul de al stăpânului). Multe dintre aceste pietre sunt rupte, altele scrijelite. Locul unde e amplasat cimitirul oferă o panoramă superbă a localității, până departe, spre malurile Crișului Repede și dincolo de ele.

     Obosit, baciu Lica face o pauză, cu mișcări tremurânde soarbe o înghițitură din cana lui albastră, probabil licoarea e un ceai amar fiindcă se strâmbă puțin, apoi privirea îi alunecă pe fereastra de la stradă, dar nu privește afară pur și simplu, ci undeva mult mai departe. Se lasă o tăcere și eu nu îndrăznesc să o tulbur.

     Eu nu i-am cunoscut pe toți, înnoadă el povestea întorcându-se brusc spre mine, doar pe ultimul l-am știut bine, pe Domnișorul. I se spunea așa pentru că era feciorul Domnului, al celui care a adunat toată averea, dar și pentru că s-a căsătorit târziu, a fost multă vreme flăcău tomnatec. Era un bărbat frumos, foarte elegant și cu mult succes la femei. Avea multe iubite în sat și în  împrejurimi. Înainte de căsătorie locuia la conac, dar după aceea s-a mutat la casa cealaltă din Butan, unde a rămas până la moartea sa. Pleca mereu să-și inspecteze pământurile, călare pe un cal alb, de fapt o iapă foarte frumoasă pe care o folosea doar la călărie și pe care nu o putea încăleca nimeni altcineva. Era iubit de săteni, dacă avea de lucru convoca imediat oamenii la clacă, îi plătea şi-i trata foarte bine cu mâncare și băutură. O astfel de activitate se termina de obicei cu o petrecere pentru că Domnișorul așa se simțea bine. Dacă vreun țăran, care fusese la lucru, mergea a doua zi să-i ceară o căruță de lemne, acesta îi dădea o pereche de boi să meargă în pădure să-și aducă lemne. Era pasionat de vânătoare, veneau des oaspeți la conac cu ocazia vânătorilor organizate. Se împușcau de regulă iepuri, iar gonacii erau oameni din sat. Întreținea relații de prietenie cu familii nobiliare din zonă. A avut niște prieteni care veneau în vizită pe motocicletă, evenimentul constituind o premieră în localitate, deliciul sătenilor care ieșeau pe la porți.

     În toamna anului 1940 în conacul familiei Juricskay s-a instalat o companie de grăniceri unguri. Tot în această perioadă Domnișorul a început să vândă din pământul familiei. Prima dată a vândut pentru un frate al său, care făcuse niște datorii la Budapesta. Când au venit rușii, românii l-au ascuns, împreună cu toată familia și așa a scăpat. Ei căutau mai ales kulak (chiaburi-boieri) și hazaika, adică femei. După prima expropriere Domnișorul a continuat să vândă pământ, a avut un presentiment al vremurilor ce au urmat. Vindea pământul la cine se nimerea și la cine îi dădea banii mai repede. Bârfitorii satului începuseră să-l vorbească de rău, că vindea toată averea moștenită de la părinții săi. Reforma agrară, marea expropriere din 1945, l-a deposedat de tot ce-i mai rămăsese. Momentul a avut un impact major asupra psihicului, Domnișorul a suferit un șoc, care l-a făcut să cadă iremediabil în patima alcoolului. Oamenii erau bucuroși că au primit pământ, unora nici nu le venea să creadă. Au tăiat brazii și copacii ornamentali, au scos din rădăcini toți pomii fructiferi și vița de vie, au desființat aleile și au început să-și are parcelele. Ca o prevestire a vremurilor ce aveau să vină Domnișorul le-a spus: nu vă bucurați că astăzi ia pământul de la noi, că va veni vremea ca mâine, când o să-l ia și de la voi! În vremea asta foștii servitori ai familiei au devenit activiști de partid, au primit funcții în partidul comunist, iar Domnișorul a fost trimis la ”reeducare”, pe șantierul canalului hidro, care atunci se construia. A căzut bolnav la pat, într-o cămăruță din casa în care trăise cu familia sa și care avea acum alt proprietar, cerând mereu să i se aducă băutură. De fapt numai atunci când bea alcool devenea coerent, în rest halucinațiile unei lumi, în care doar mintea sa mai trăia, îi bântuiau existența. Scene de vânătoare, activitate pe care o iubise atât de mult, îi înfierbântau imaginația și trupul chinuit de boală și agonie.  S-a stins într-un sfârșit de primăvară, la 29 mai 1967, lăsând o lume care nu mai semăna deloc cu aceea în care venise el, în urmă cu mai bine de șaizeci și cinci de ani. A fost înmormântat în cimitirul familiei.

      Da, l-am cunoscut bine, săracul, nu a avut parte de o viață îndelungată și nici așa plină de bine, ca a altora din neamul său, mi-a fost milă de el, chiar dacă tata a avut câteva conflicte cu el la naționalizare. Tata a fost birău, spune baciu Lica, ridicând mândru privirea, și, nemaiputându-se abține, apucă de pe masă cutia cu pișcoturi, rupându-i ambalajul cu gesturi febrile.

---

[1] Coriolan Suciu, Istoric al localităților din Transilvania, p. 115

[2] I.N.Ciuclea, Măgești 500 ani, ed. Treira Oradea, 2007, p. 31

[3] Dukrét Géza, Épitett örökségünk Bihar megyében, ed. Europrint, Oradea, 2009,p. 125

Feminitatea – moduri de întrebuințare

           Prospect de femeie, editura Herg Benet 2014, este cartea de debut a Anei Barton, o prozatoare care nu scrie deloc ca o debutantă, ea însăși declarând că se îndeletnicește cu scrisul de douăzeci de ani, venind din zona publicisticii, activitate ce a contribuit la concizia și percutanța stitlului său literar.

            Volumul cuprinde șaizeci și opt de texte (recunosc le-am numărat de două ori, prima dată îmi ieșise cu unul în plus și chiar m-am luminat de revelația descoperirii unei ”perversități” a mesajului, trecută neobservată de ceilalți, care au mai scris pe ici pe colo despre carte, dar am descoperit repede că unul dintre titluri se lăfăia relaxat pe două rânduri punctate),  texte pe care cu greu le poți asocia unui anume gen literar. Ele diferă unele de altele, găsim aici de toate pentru toate gusturile și așteptările, de la adevărate poeme în proză până la povestiri de viață cotidiană, scene fruste, redate cu un umor acut, persiflant, ego-ficțiuni, sau relatarea unor amintiri dintr-o fericită copilărie. Toate sunt scrise ”stenografic”, fără înflorituri stilistice care să îndulcească prea mult, cititorul experimentând efectul unei lecturi proaspete, revigorante, ca o bomboană mentolată ce induce senzația de răcorire.  Spun induce, pentru că în spatele unei ”durități” de exprimare voite se întrezăresc o sensibilitate nu îndeajuns disimulată a autoarei și o feminitate debordantă, pe care nici titlurile de genul: Curvă bătrână; Te iubesc, luate-ar dracu'! sau Gospodină-n pat, doamnă-n bucătărie...nu le pot anihila. Ana Barton scrie precum pășește, cum respiră, în ritmul alert al vieții de zi cu zi, în ritmul cardiac al unui oraș în care trăiește și pe care-l trăiește. Stilul ei e cât se poate de direct, tranșant, dureros de tranșant pe alocuri. Spune lucrurilor pe nume, are o grabă cu care te poartă mereu spre următorul text, de parcă n-ar avea suficient timp pentru explicații, lăsându-te pe tine, cititorul poticnit, să te mai lămurești și singur. Asta mai ales în cazul fragmentelor metaforice, care te prind și te învălmășesc în misterul mesajului lor, atât cât să te dezmeticești abia în povestirea simplă și plină de umor care urmează. Găsim, în aceste cazuri, exprimări poetice semnificative: Mai miros și acum a sălbăticiune odihnindu-se împotriva adierii și mai topesc în nări aerul câmpului de ciuperci fermecate de apropierea uciderii; Există oameni cu care mângâi păsări sau Din ea mai ieșeau uneori, și nu arareori, niște vrăbii mai mici decât alea obișnuite, mici cât niște nedumeriri. Dar le alunga mereu cu pietre, de parcă ar fi fost nevoie de atâta violență.

            Prezența sentimentalității e însă parcimonioasă, și totuși în cantitate suficientă, ca sarea și piperul în mâncare, precum în Piper negru, măcinat, unul dintre textele-poem.  În Prospect de femeie  (care dă și titlul cărții), sau în Gospodină-n pat, doamnă-n bucătărie, autoarea amestecă, în doze egale, umor, (auto)ironie și profunzime a mesajului conținut, pentru a ilustra condiția femeii moderne, a eforturilor pe care aceasta e nevoită să le facă, spre a rezista presiunilor unei societăți mereu competitive în ceea ce o privește. Iată o mică mostră în fragmentele ce urmează: Data revizuirii prospectului: zilnic, îndeobște dimineața, când ea are porniri criminale la adresa oglinzii, a cărei fidelitate cu noaptea-n cap nu folosește nimănui. Dar nimănui. (Prospect de femeie); Nu te trezești dimineața căscând. Te-ntinzi cum ai văzut în filemele romantice, îți reprimi elegant căscatul, faci două-trei-patru mișcări de anghilă, vezi să n-o confunzi cu anaconda, dai deoparte cearșaful, că tu nu pui plapumă pe tine nici moartă!, și te ridici în capul oaselor. De pe marginea patului, în timp ce-ți înghiți un cârcel proptit taman acu' în laba piciorului stâng, te-ntorci spre el și sufli de trei ori, ca-n povești. ( Gospodină-n pat, doamnă-n bucătărie...)  Dar povestirea care lasă oarecum fără respirație cititorul, aruncându-l, fără să fie atenționat (după ce parcursese delicatețea textului cu titlul Mai ții minte, Javier?), în vâltoarea unei exprimări efervescente și lipsite de inhibiții, trădând însă un acut simț al observației pe care autoarea îl exploatează din plin, este Femeia cu chiloții pe fluierul piciorului. Precizia cu care desenează scena, aproape cinematografic, epurează textul de orice urmă de vulgaritate, dându-i aspectul unei coregrafii pure. Mi-am amintit, citind această povestire, despre mărturisirea Anei Barton, văzută undeva pe o pagină web, posibil transcriere a unor cuvinte rostite cu prilejul vreunei lansări: Am trei caiete, unul acasă, unul la birou şi unu-n geantă, pe care le scot câteodată aproape compulsiv pentru a nota, ilizibil, fără excepţie, câte o trecere de glonţ neîncărnat prin cap. Cu siguranță așa se explică redarea cu lux de amănunte a unor scene și gesturi ca cele ce urmează: Femeia mergea. Pas vioi, dar nu aprig, mișcări ferme, însă delicate, capul parcă purtat de ușoara pală de vânt. Parc-am văzut și-un obraz surâs, dar nu bag mâna-n foc fiindcă ne despărțea o zebra generoasă, de bulevard central. Recunosc, auzeam toată percuția din ”Titan”. (…) Vedeam molecule prin arcul de aer de peste boulevard, nu alta. Și, în secundele-n care-mi așteptam eu verdele semaforial la stâlp, făcându-mă statuie de mirare, nu de sare, precum, în vechimi, femeia lui Lot, iar femeia mea de vizavi continua să meargă, văd că-i alunecă oarece, glisare fină și unduitoare, pe fluierul piciorului drept. Ceva roșu, moale, firav. Ea, neoprindu-se din mers, nemodificându-și unghiul de înclinare a capului, imperturbată carevasăzică, ridică, punând în gest o grație de Plisețkaia, piciorul nepândit de griji ori de lene până în dreptul tomberonului pe lângă care trecea în clipa aia și lasă molcom să se scurgă în burta lui chiloții mici, din ațe roșii. (…) Acolo am văzut eu feminitatea în ipostaza supremă a prezenței ei de spirit. Și aici vedem noi, cititorii, senzualitatea unei imagini, în toată spledoarea, profunzimea și adâncimea descrierii ei!

            În genere proza Anei Barton e una a cotidianului, spiritul de observație și capacitatea analitică dându-i autoarei posibilitatea de a reda scene dintre cele mai banale; datorită preciziei de bisturiu cu care incizează realitatea, limbajul capătă funcția unui fel de personaj în sine, care circulă de la un text la altul. Un lucru e cert, lirismul nu face parte dintre uneltele sale de exprimare preferate, nici măcar atunci când se adresează bărbatului iubit. Cu atât mai puțin atunci când povestește despre ființe dragi, dintr-un trecut pe care-l condimentează cu umor, din abundență, în ciuda temei alese, ca în povestirea Glonțoaica, unde amintirea unui priveghi la care a participat împreună cu bunicul e ilustrativă:  M-a intrigat indiferența ei. M-am uitat în jur, ăștia vorbeau unii cu alții. Nimeni nu era atent la mine. Așa că am pus un picior în cutie și m-am lăsat ușurel înăuntru, aducând, fără vreun zgomot, și celălalt picior. Doamna asta nici  nu m-a simțit. (…) Și ca orice om trudit, am dat să mă odihnesc. Și m-a luat somnul pe Glonțoaica. M-am trezit îngrozită, din cauza unui țipăt ca din gură de șarpe: ”Floricăăăăăăăăă, fata e pă mort!” Bunicul meu m-a extras blând din cutie, m-a luat în brațe și am plecat acasă. Nu m-a întrebat nimic pe drum. Mi-a spus doar atât: ”Să nu cumva să-i spui lu' măta mare, că ne ia dracu' pe-amândoi.”

            Temele abordate în volumul Prospect de femeie sunt dintre cele mai diverse, dar fie că ne oprim asupra textelor mai apăsat metaforice, asupra unor întâmplări cotidiene, sau asupra unor povești de demult, cu parfum inimitabil, nu o putem acuza pe autoare, nici într-un caz, de folosirea unui limbaj vetust. Ba din contra, prospețimea scrierii, modul direct, tăios și în același timp savuros în care aceasta spune lucrurilor pe nume, concură la o lărgire a ariei de adresanți. Asta nu înseamnă că  vorbim despre simplitate în ceea ce privește mesajul. Cititorul Anei Barton este în primul rând unul educat, rafinat, capabil de a simți subtilitățile ascunse în text și posesor al unui dezvoltat simț al umorului. Iar prozatoarea se anunță a fi o reprezentantă de success a noului val de scriitoare, care nu se sfiesc să se arate puternice, îndrăznețe, culte, dar și erotice, plăpânde și chiar vulnerabile atunci când redarea simțirii o cere. Textele sale sunt adevărate radiografii ale unui suflet de femeie, cu toate încercările și trăirile ce se produc în interior. Se înghit fără a fi mestecate. Aflăm că există, totuși, Precauții: deși umblă vorba prin talcioc de multă vreme că substanța e imposibil de înțeles vreodată, vă avertizez că aici nu suntem la vreo serbare cognitivă. Deci, curaj! Dar nu și derivatele lui. Ne liniștim, până la urmă, aflând despre Supradozare: nu este posibilă. În final mai trebuie să ținem cont doar de Avertisment: temerile, spaimele sau angoasele sunt complet interzise pe toată durata tratamentului.