Aşa-mi
scria Adrian Suciu, cu titlu de autograf, pe prima pagină a cărţii sale Un roman de rahat, apărută în 2013, la Editura Tritonic. Am constatat de fapt, după ce am
parcurs aproape în întregime textul, că afirmaţia aparţine
personajului său Coleaşcă, rostită
într-un moment de „revelaţie”, de înţelegere fulgurantă a mecanismului prin care
adjectivul descurcăreţ devine un
substantiv de sine stătător în limbajul politico-social dâmboviţean. Dar să nu anticipăm.
În fond, această carte nu e un roman, sau, oricum, nu e
ceea ce se înţelege, din punct de vedere literar, prin genul respectiv, iar titlul,
fără îndoială, e ales de autor cu intenţie şi din culpă asumată. Dar, dincolo de exprimările
voit şocante presărate în text, din cele optsprezece capitole ce constituie
structura cărţii răzbat teme sociale grave ilustrând o societate aflată într-o
interminabilă perioadă de tranziţie. Avem de-a face aşadar cu o proză
cotidiană, în sensul cel mai propriu cu putinţă, de un realism
frust, ilustrată cu tipologii umane extrem de elocvente în ciuda
avertismentului din Disclaimer, prin care autorul se adresează
cititorului său: ...orice asemănare, sub orice formă, cu realitatea
trecută, prezentă sau viitoare, în privinţa împrejurărilor sau
personajelor, este complet întâmplătoare şi neintenţionată. Dacă ne-am referi doar la personajul Coleaşcă, el leagă o serie
de povestiri conferind în special celei de a doua jumătăţi a cărţii unitate, şi tot am avea
sub ochii noştri modelul tipic de funcţionar al statului român post-decembrist, atât de
bine redat încât am fi tentaţi la un moment dat să ne întrebăm, să dezvoltăm
curiozităţi de genul: care, de unde, cine se ascunde în spatele personajului?
Atenţionaţi de autor nu ne aventurăm totuşi.
Dincolo de povestirile ce evocă momente de referinţă în istoria
noastră recentă, cu am ar fi integrarea României în Uniunea Europeană, marea
privatizare de la începutul anilor 90, sau vizita baronesei Emma Nicholson la
Bucureşti, scrieri situate la graniţa dintre umor şi persiflare, răzbat
pe alocuri adevărate drame umane, din texte de o profunzime a mesajului pe care
autorul pare a o ascunde voit, pentru a nu i se bănui implicarea, alunecarea
în sensibilitate. Un exemplu în acest sens e cuprins în primul capitol al cărţii
intitulat Patul conjugal. Fragmentul la care mă refer nu e şi cel care dă
titlul capitolului. Şi pentru că doar un citat poate aduce suficiente argumente în favoarea
celor afirmate mai sus, mă voi mulţumi să transcriu: Şi totuşi, bunica
pare supărată. Bună, e vreun bai? Da, am un năcaz, ţie-ţi pot spune,
că tu ai şcoală multă şi pricepi. Se uită la mine cu o privire galbenă şi îşi ignoră
suveran condiţia de absolventă de două clase primare. Îmi oferă o replică în care am regăsit,
ulterior, sintetizată, toată literatura Hortensiei Papadat-Bengescu, a Angelei
Marinescu şi Ruxandrei Cesereanu la un loc. Ba chiar şi-un pic de Marta
Petreu. Zice: N-am somn, mă scol noaptea şi nu mai pot durmi. Şăd în pat, mă
uit la bună-tu ş-aşe-mi pare că-i un străin! Cititorul interesat,
şi
sper eu provocat, va înţelege desigur, fără alte completări, ce am dorit să reliefez.
Poetul Adrian Suciu nu se dezminte nici îmbrăcând haina
prozatorului. Într-o scriere care se vrea cât mai brută, fără a se lăsa
cioplită de barda mijloacelor stilistice, regăsim totuşi, presărate,
exprimări metaforice: ...cele mai mari depozite de amintiri sînt gropile de
gunoi ale oraşelor sau În fiecare zi de odihnă, din
toate oraşele României (...) un şir nesfîrşit de vehicule se
scurge în afară prin toate ieşirile, precum zerul prin toate găurile
strecurătorii. Ba chiar întregi paragrafe lirice,
pentru care autorul se ceartă imediat ce le-a terminat de scris, tot din dorinţa de a reteza
în faşă o interpretare prea poetizată a unor fapte şi întâmplări din
imediata şi tranşanta realitate cotidiană: E încântător să-ţi trăieşti viaţa, aşteptîndu-te
să ai o surpriză în fiecare clipă. Să fii cu simţurile treze, la
pîndă, să te uiţi cu atenţie la fiecare om, la fiecare cîine, la fiecare copac. Să crezi că
fericirea îţi poate exploda în faţă oricînd. Sîntem atît de naivi cînd credem că
bucuria e ceva complicat şi atipic! Te rog eu, cititorule, deschide-ţi mintea şi vei vedea
cît e de uşor să fii fericit!
Nu trebuie să cădem însă în ispita de a crede că această
carte e una eminamente lirică, cu accente de dramă socială romanţată pe
alocuri, nici pe departe. Scurtele povestiri, în marea lor majoritate, sunt
directe, tăioase, caracteristici întărite printr-un limbaj suficient de dur, uneori,
încât citatele respective, chiar dacă se parcurg de către cititor zâmbind, sunt
mai indicate a fi căutate în context, decât să fie scoase de acolo pentru a
ilustra o recenzie.
Dar, chiar conchizând precum celebrul, de-acum, personaj
Coleaşcă, viaţa e doar o scurtă distracţie înaintea
morţii, Un roman de rahat nu e o
carte menită să distreze, nu e un text sau, mai bine spus, o culegere de texte
ironice, subtile, nici un tratat de analiză socială sau politică, ci câte puţin din toate
acestea şi altele pe care cititorul le va descoperi în plus. Nu întâmplător
volumul poartă trei motouri, din tot atâţia autori, situaţi, ca orientare, în
puncte diferite unul de altul, precum unghiurile ascuţite ale aceluiaşi triunghi:
Iov, Mateiu I. Caragiale şi Franz Kafka. Un motiv în plus pentru a incita la lectură.
