joi, 27 iulie 2017

Poeme din zid de Ani Bradea, libertatea femeii "şaman"

Nu ştiu dacă a fost doar o simplă alegere editorială sau va fi avut o motivaţie intrinsecă textului, dar faptul că volumul Poeme din zid de Ani Bradea trebuie citit fără nici o informaţie despre autoare sau vreo introducere te aruncă imediat între versuri, fără nici o paraşută de salvare.
Îţi începi călătoria într-un râu de cuvinte organizate riguros şi distribuite în mod ordonat în 4 Cărţi, precedate de un titlu pentru fiecare segment, câteodată prezentate chiar şi cu câte un spaţiu pentru o inscripţie sapienţială.
Şi, totuşi, întreg acest ordin formal este o ramă pentru un poem care devine pe parcurs tot mai visceral. Te prinde şi te cuprinde depăşind pragul raţiunii, ajungând direct în zona cea mai ascunsă a emotivităţii noastre, a percepţiei sale cu întreaga fiinţă.
Îi sfătuiesc pe cititorii acestui volum, şi pe cei italieni în foarte buna traducere a lui Ştefan Damian, să citească fără întreruperi, dintr-odată, poemul, lăsând orice rezistenţă logică spre a se afunda în jocul înţelept de metafore, de aluziuni simbolice care istorisesc povestea unei iubiri negate, a unei îndepărtări, a unei dureri.
În ţările din Balcani există o legendă macabră care povesteşte despre femei zidite de vii în construcţiile care nu ştiu nimic despre elementul macabru care există în interiorul lor.
Aşa că încă din titlu înţelegem faptul că acele poeme sunt glasul  unei femei zidite de vii, care priveşte prin fisurile zidului care îi permit să continuie să respire.
De aceea câmpul semantic al privirii este foarte dur: ochi, privire, pupilă sunt termenii prezenţi cel mai adesea şi care descriu condiţia eului poetic de imobilitate fizică forţată dar, care, prin contrast, sunt de o mare vivacitate intelectuală, şi chiar vizuală, de reţinut.
Într-adevăr, multe poeme sunt povestirea unor amintiri mai ales personale, dar şi ale unei societăţi de apartenenţă îndepărtată în timp şi în obiceiuri, în contrast cu oroarea şi violenţa prezentului. Eul poetic nu este anonim, în unele poezii centrale se manifestă cu numele său adevărat, Ana, declarând, astfel, o identitate între scriitor şi operă, renunţând la paravanul obiectivităţii…: "zidul crescut la marginea nopţii / luceşte în lumina reflectoarelor. / mii de ochi răzbat sticlos prin crăpături, / de când Ana nu mai are lacrimi. / Ana are pietre.” (Cartea a doua, "Rătăcirile", X).
Astfel, noi, cititorii, suntem spectatori pasivi la ceea ce eul poetic Ana priveşte rând pe rând dinlăuntrul zidului şi al trecutului său, personal şi colectiv, a dragostei sale şi, totodată, a satului său. Iar spre sfârşitul volumului cititorul este chemat în mod direct în versuri, devine orator interior : “picăturile lovesc sonor / peretele vegetal al acestui macondo / ce se va închide, / cititorule, / imediat ce tu vei isprăvi poveştile din carte". (Poveşti din Submarginea, X).
Cititorul, înlăuntrul versurilor, împărtăşeşte rolul de destinatar al auto-confesiunilor-amintiri ale eului poetic, cu o altă dramatis-personae: călăul.
O modalitate de a se adresa vocaţional călăului închide fiecare poem, aşa încât noi, cititorii poemului, ne gândim de la început la acest personaj ca la acela care a închis-o în mod material în zid pe Ana, femeia, dar, apoi, rând pe rând, când se trece  la citirea versurilor ne dăm seama că acel călău este iubitul, bărbatul care a iubit-o pe Ana, pentru ca apoi să dispară.
Cel de al zecelea poem din Cartea a treia, (Despărţirea) este dedicat în mod explicit "Ţie, călăule, cu dragoste!", şi aici este amintit cu cruzime sindromul Stockolmului care îl uneşte pe prizonier cu cel care îl închide printr-un raport pervers de iubire şi ură.
Poemul nr. 4 din Cartea a patra şi ultima, Poveşti din Submarginea ilustrează identitatea dintre călău şi iubitul a cărui depărtare a zidit-o, fizic, într-un zid al durerii, pe însăşi Ana, eul poetic: "de când dădusem cunoscutul pe necunoscut, / şi-l aşteptam să se întoarcă viu din tranşee. / el a venit / şi mi-a adus în dar / toate războaiele lumii... // Addenda: / în orice carte există un timp pentru pace. / şi acel timp se face pat pentru dragoste. / acolo ajunge păcatul să-şi culce oasele, / primenite în cuvinte. / În cartea mea, / călăule, / sunt doar aşternuturi de spini! / Acum n-ar trebui să te mai mire / dârele ce se scurg printre file."
Cine nu ar trebui, oare, să fie uluit? Călăul sau cititorul? Desigur că, aproape de sfârşitul acestui splendid şi teribil poem, noi, cititorii, avem mai clar mozaicul de metafore şi imagini vizionare: o femeie, rănită în iubire, zidită vie în aşteptare, îşi aşteaptă călăul, paznicul său şi îşi aduce aminte de vremea întâlnirilor lor, a libertăţii.
Acest al doilea câmp semantic, foarte bogat, este cel construit în jurul cuvintelor tren, şine, linii ferate, gară: eterna temă a călătoriei: “….înţelegi că visele tale încap toate / în cufărul cu care te-ai întors din armată. / cenuşa viselor ei deja oblojeşte / câmpul tăiat de trenul de noapte. ” (Cartea a treia, VIII): "Ţipă un tren de noapte (…) / Ca şi cum, / iubindu-mă cu tine, / între marginile biletului dus-întors, / aş putea schimba rânduiala; / ca şi cum / dragostea, declarată cu disperare pe un peron, / ţine de cald în toate iernile / de dincolo de gări”. (Cartea a treia, III).
Poezia Anei Bradea porneşte cu un mix stilistic într-adevăr original şi foarte acut: realismul imaginilor şi al povestirilor, chiar dur şi crud se întâlneşte cu imaginaţia suprareastă a unor figuri alegorice care personifică însăşi istoria poeziei.
Astfel, legată de tema călătoriei care se opune în mod oximoronic staticităţii femeii prizonieră în zid, este metafora Îngerului, prezentă şi prin metonimia "aripilor", care îşi găseşte completarea prin figura la fel de cuprinzătoare a vrăjitoarei.
Magia este una dintre caracteristicile "femeii şaman" din Poemul liminar şi, împreună cu ea, şarpele, figura-simbol care se regăseşte de multe ori în versuri. Şarpele, nu în accepţiunea creştină de perdiţie diabolică, ci ca animal lunar, sapienţial, în mâinile zeiţei "stăpână a şerpilor" regăsită în peşterile din Creta, aparţinând civilizaţiei minoice mediteraneene străvechi: "Ascunsă în trupul şarpelui, / străbat muntele. / tu ai rămas, / din nou, / dincolo.” (Cartea a III-a, Rătăcirile, X).

Drept concluzie pentru aceste "Poeme din zid" de Ani Bradea aripile Îngerului vor fi mijlocul simbolic prin intermediul cărora femeia zidită îşi va regăsi libertatea, departe de sclavia iubirii, departe de călăul ei: “ Aștept să se deschidă o ușă în zidul fără fisură/ și nu-mi mai este teamă/femeia,/ veșnic rătăcită între păcat și inocență,/ va trece dincolo ușoară,/ ca aripa de înger. (…)”.(Poemul dimineții)

Neria De Giovanni (Presidente Association Internationale Critiques Litteraires)
Traducere din italiană de Ștefan Damian

Text apărut în Revista de cultura Tribuna, nr. 357, 16-31 iulie 2017


marți, 4 iulie 2017

Recipiente cu memorie


          Arhanghelul de sticlă, romanul apărut în 2011 la Editura DACIA XXI, din Cluj-Napoca, citit de mine abia la începutul acestei veri, mi-a revelat o surpriză extrem de plăcută. Îl cunoșteam, într-o anumită măsură, pe poetul Ștefan Damian, de asemenea pe traducătorul Ștefan Damian, admirabil mesager al literaturii române în Italia, și al celei italiene în România. Știam că opera sa adună, pe lângă numeroasele volume de critică și istorie literară, traduceri, poezie, și multe cărți de proză, romane și povestiri. Doar că mie acestea îmi erau încă necunoscute. Arhanghelul de sticlă mi-a întregit imaginea despre personalitatea culturală a ilustrului profesor clujean, un scriitor complex, și, potrivit acestui roman, un antropolog, un păstrător și un tezaurizator de istorie vie, trăită. Pentru că, parcurgând cartea, trecând prin toate poveștile, care par, la un moment dat, disparate, nu ai cum să nu înțelegi că personajul Claudiu, liantul, firul care leagă istoria și istorisirile într-un tot devenit întreg, se substituie de fapt autorului.
Claudiu nu-și conservă amintirile în formol, sau, o formulare și mai uzitată, în chihlimbar. El, împreună cu dispărutul Sergiu, captează suflete în sticluțe de penicilină și le păstrează pe grinda casei, unde vor rămâne peste vremuri, mult mai departe de vârsta copilăriei, singura „vinovată” pentru o idee atât de nebunească. În fond  e o metaforă superbă pentru prețiozitatea amintirilor, păstrate, ca orice lucru valoros, sub forma concentrată, în recipiente mici.  „Nu mai știa de unde le venise ideea. Probabil totul pornise de la Sergiu, ca de obicei (...) Într-o iarnă (...) li se întâmplase să asiste la agonia unei bătrâne din vecini. (...) Chiar în clipa în care ea răsufla pentru ultima dată Sergiu îi puse sticluța la gură și îi închise spiritul în ea, arătându-i-l mândru lui Claudiu. (...) Nici după ce trecuseră mai mulți ani și se obișnuise să vadă lumea prin alte prisme, mai mult sau mai puțin adecvate modului său de a fi, nu putuse uita spiritele captive din sticluțele de pe grinda principală a casei.” Sigur, putem interpreta ideea aceasta ca fiind modalitatea de a salva niște suflete-povești, ținute în captivitate doar pentru a fi eliberate cândva, de a le trece peste timp, sau prin timp, și, astfel, de a le da posibilitatea să trăiască din nou. Ceea ce se și întâmplă, evident ca amintiri păstrate și scrise într-o carte. Sau o putem considera ca fiind o trimitere la povestea orientală a duhului captiv în lampă. Oricum am gândi, Arhanghelul de sticlă este plin de astfel de povești, de un realism alegoric. De fapt, romanul este suma unor povești cu substrat alegoric, în care personajele nu au o identitate psihologică, chiar dacă poartă nume și sunt localizate în spațiu și timp. Ele sunt în realitate niște simboluri, folosite de autor pentru a comunica teme și preocupări majore, precum teorii ale timpului, călătoria sufletului spre lumea de dincolo. În acest sens, morala poveștii luntrașului Aron, cel ce nu voia să i se adreseze cineva cu numele adevărat, deoarece la un moment dat îi fusese stâlcit în Caron!, și așa îi rămăsese porecla, este mai mult decât evidentă. Chiar personajul, în mod direct, dezvăluie intenția autorului: „Mi-a spus, odată, învățătoarea că a mai fost unul ca mine, dar el îi ducea numai dincolo, nu-i mai aducea niciodată înapoi, aștepta să se întâmple minunea care până acum nu s-a văzut, cu toate că am auzit despre ea, și, anume, să învie din nou. Eu îi duc și îi aduc și cei care se întorc rămân așa cum au fost, cu bunele și relele lor, dacă nu reușesc să învețe ceva de la cei între care se duc.”
Sau ar mai fi povestea lui Sese, bâlbâitul. El și-a pus în cap să construiască ceasuri care să meargă invers, pentru a scăpa oamenii de povara trecerii timpului. Căzând în depresie, pentru că invenția lui a eșuat, a sfârșit ca nebun al satului, personaj arhaic prezent în viața așezărilor dintotdeauna, prin care Dumnezeu trimite oamenilor profeții. De aceeași factură e și povestea lui Nedov, inventatorul unui car cu două oiști, una la un capăt și alta la celălalt, rămas însă nemișcat atunci când au fost înhămați caii la el și trăgeau în direcții diferite. O viziune metaforică asupra vieții, după cum spune chiar personajul: „carul ăsta nu merge nici înainte, nici înapoi! Oricât s-ar sforța cineva să ne tragă în față, totdeauna este cineva care să ne tragă îndărăt! Da, chiar și așa, seamănă cu viața. Și-i bine: că rămânem tot călare pe ea și ne găsim aici bucuria și rostul.”
Dar poate cea mai emoționantă, mai profundă e povestea arhanghelului, aceea care dă și titlul romanului. Un arhanghel de sticlă adus de apele Râului și spânzurat de o grindă într-o casă, unde rămâne martor al unei crime odioase, transformându-se apoi în răzbunător al bătrânului omorât. Casă în care sunt păstrate și sticluțele cu suflete captive, făcându-se astfel legătura cu povestea din copilăria lui Claudiu (personajul central, în jurul căruia se adună piesele de puzzle ale acestei cărți și se transformă într-o imagine coerentă, întreagă). Este, de altfel, și ultima secvență a narațiunii, unde un Claudiu matur intră în casa părăsită, din satul pustiit de o inundație devastatoare.  „Numai sus, dominând toată camera, atârnat cu un laț de grinda mare pe care rămăseseră flaconașele ce țineau spiritele captive, era un arhanghel de sticlă căruia îi lipsea aripa dreaptă.”
Liantul romanului, alături de Claudiu, e Râul, scris chiar așa, peste tot în carte, cu majusculă. Un personaj tăcut, dar foarte important, situat în miezul tuturor acțiunilor. Pe malurile sale se trăiește și se moare, se scrie istorie, de capriciile sau de generozitatea lui depinde existeța acestei așezări, de-a lungul unei perioade de timp destul de îndelungată. Înțelegem că începutul ar fi undeva în vremea celui de-al doilea doilea război mondial, urmat apoi de dificultățile trecerii la regimul comunist, totul adus în final până în zilele noastre. În unele cazuri, relatările ating chiar perioade mai îndepărtate. Este vorba așadar de o amplă frescă în timp a unei societăți rurale, o frescă la care Ștefan Damian lucrează cu minuțiozitate, pagină cu pagină, arătându-ne pe parcurs doar detalii, foarte expresive de altfel, devenită vizibilă, ca un tot unitar, doar după ce am trecut și de ultimul paragraf. Abia atunci imaginea de ansamblu ni se dezvăluie, spectaculoasă, dar și coerentă, legând între ele toate scenele, mici istorii de viață, și construind povestea vie a unei societăți aflată între mit și istorie, și care astfel se salvează. Pentru că, în final, nu se închide cercul! Fresca lui Ștefan Damian nu este un exponat de muzeu. Ea continuă să trăiască, în urma tuturor vicisitudinilor, prin cele două personaje continuatoare: Claudiu și Râul. Chiar dacă apele Râului au distrus pământuri și au pustiit case, chiar dacă în cimitir crucile s-au înmulțit, și pe trupul lui Claudiu de asemenea (e aici un mesaj de un dramatism aparte, Claudiu și Sergiu, copii fiind, consideră că ar trebui să-și scrijelească pe piele câte o cruce pentru fiecare strămoș al lor plecat în lumea de dincolo), chiar dacă iarba a înghițit mai multe morminte, și pe un Christ căzut de pe cruce, există cineva care a rămas în picioare, cineva care deține suficiente recipiente cu memorie pentru a asigura curgerea vieții în acel loc. Și mai există Râul, element al distrugerii și al creației în egală măsură, un semn promițător ca o ramură de măslin adusă de un porumbel după potop. „A doua zi, soarele își reluase locul pe cer ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Observă Râul. Curgea domol, făcând câteva curbe noi, necunoscute, creând prunduri, atingând maluri, sfârtecând bucăți de pământ, ducându-le la vale. Nu-i scăpaseră nici pomii sau copacii de pe margini, așa cum nu-i scăpase nici inima munților, smulsă de izvoare și dusă tot mai departe spre Apus, risipită cu aceeași dărnicie cu care se risipeau speranțele, anii și viețile, în nestăvilita rostogolire a timpului.”

Mă gândeam, întorcând ultima filă a romanului, că Arhanghelul de sticlă s-ar putea interpreta pe tot atâtea pagini câte are el. Pentru că fiecare poveste ascunde în spatele ei o alta, sau altele, cărți, mituri, credințe, eresuri, idei filosofice întredeschise doar de autor, ca niște porți grele în spatele cărora cititorul interesat și pasionat se poate pierde. Eu am scris aici despre câteva dintre ele, și nici nu cred că într-o recenzie ar trebui dezvăluit mai mult. Recomand Arhanghelul de sticlă celor cărora le este dor de o carte care, imediat ce este închisă, începe să încolțească în mintea cititorului său, rămânând acolo încă multă vreme. Și, ca să închei cu un citat, din punctul meu de vedere un vers reușit (cum altfel?, doar Ștefan Damian este și un foarte bun poet!), odată isprăvind acest roman, vă asigur că nu veți avea „fețele încruntate ca un cearceaf pe care s-a făcut dragoste într-un hotel de mâna a treia”. 

Text publicat în Revista de cultură Tribuna, nr. 356, 1 - 15 iulie 2017