Motto: „O, femeie, mare este credința ta; facă-ți-se cum voiești.” Matei 15:28
„Nu m-am rugat niciodată, absolut
niciodată să mă vindec. Dar m-am rugat la Dumnezeu să mă lase puțin mai mult
lângă copiii mei.” Este mărturia tulburătoare a poetei Florica Bațu-Ichim,
autoare a numeroase volume de versuri, dar și a două volume de proză confesivă,
scrise după aflarea cumplitului diagnostic, pe care i l-au pus medicii din Kitchener,
Ontario, Canada, și anume: leucemie. La
porțile disperării, începutul speranței…, Editura Arhidiecezana Cluj, 1996, este cartea în care, într-un mod
răscolitor, cutremurător de sincer și fără lamentații (deloc de condamnat
într-o asemenea situație), își discută experiența sa de bolnavă de cancer. Da,
își discută cu foaia de hârtie trăirile, spaimele, speranțele, pentru că nu
există nimeni altcineva în jurul său, cu care să poată vorbi despre cumplita
experiență. „Îmi doresc, uneori, să existe cineva cu care să pot discuta despre
cancer. Dar nu e nimeni căruia să-i spun tot ce gândesc: Mitrel nu poate
suporta, copiii sunt prea fragezi, iar prietenii…Când încerc, uneori, să
dezvălui o parte din gând, prietenii au lacrimi în ochi.”
Florica Bațu-Ichim s-a născut la
București, în anul 1945, într-o familie de aromâni. A urmat cursurile liceului Gheorghe Șincai și a absolvit Academia de științe economice în 1968.
S-a căsătorit, în 1974, cu preotul și poetul Dumitru Ichim, împreună cu care
s-a stabilit apoi în Canada. A debutat literar în 1970, cu o plachetă de
versuri (publicată ca urmare a câștigării unui premiu la un prestigios concurs
de poezie) a cărei prefață este scrisă de Ion Caraion. Au urmat apoi alte
volume de poezie, a fost inclusă în mai multe antologii și a colaborat cu
reviste literare din România și din străinătate (Canada, Statele Unite ale
Americii, Germania, etc.). A făcut înregistrări pentru Ecrivains Roumains de Ontario, casetă audio realizată cu sprijinul
Guvernului din Ontario și a fost, în perioada 1975-1985, directorul adjunct al
emisiunii bilunare Romanian Kaleidoscope,
transmisă de canalul GRC-TV. A condus cenaclul literar Muntele Măslinilor (înființat împreună cu soțul său, Dumitru Ichim)
din Kitchener, locul în care a trăit treizeci și șase de ani, alături de soț și
de cei șase copii ai lor. S-a înscris la cursuri postuniversitare, în domeniul
specializării din România, în anul 1986, la Toronto, dar a fost nevoită să
abandoneze studiile un an mai târziu, în preajma Crăciunului, când a fost
diagnosticată cu leucemie. Erau născuți, la acel moment, toți cei șase copii ai
familiei, cel mai mic având doar vârsta de zece luni. Odată cu vestea cumplită,
medicii îi cer să îndepărteze copilul de la sân, deoarece speranța de viață, în
cazul său, era foarte scăzută, și era imperios necesar să intre într-un program
de tratamente extrem de dure. Începe o lungă și traumatizantă perioadă,
descrisă cu lux de amănunte în volum, în care existența Floricăi Bațu-Ichim se
împarte între eforturile disperate de a păstra aparențele unei normalități în
viața copiilor săi, lupta pentru rezistența fizică și morală la tratamentele
agresive și vizitele regulate la spital, dar și rugăciunile zilnice în care ea
nu cere să se vindece de cumplita boală, implorând doar un timp cât mai lung
alături de copiii săi. Rezultatul, dincolo de eforturile supra-umane la care a
fost supusă, este o viață câștigată în mijlocul familiei sale, o viață care a
însemnat creșterea și educarea copiilor până când aceștia au început și au
urmat cariere universitare, cel mai mic dintre ei, cel care avea doar zece luni
la stabilirea teribilului diagnostic, trecuse deja de douăzeci de ani în
septembrie 2010, atunci când poeta s-a stins în același oraș în care s-a
stabilit, împreună cu soțul, în Canada, cu peste trei decenii și jumătate în
urmă.
Pentru prefața ediției din 1996 a
volumului (aflu că La porțile disperării,
începutul speranței… a fost reeditată la Editura Cathisma din București, în 2017, colecția Antiparenting, îngrijită
de Savatie Baștovoi, eu sunt însă posesoarea unui exemplar din prima ediție,
prin darul făcut de preotul și poetul Dumitru Ichim, cu prilejul vizitei pe
care am făcut-o, alături de ceilalți membri ai delegației Revistei Tribuna, la începutul lunii iulie, anul acesta, în
Canada), Valeriu Anania scria: „Despre carte, deocamdată, nu mai trebuie scris,
căci ea se cere mai întâi citită. De la primele pagini, ea se recomandă
singură. Jurnal? Confesiune? Poem? O carte frumoasă și adevărată, cum nu se
scriu multe în dulcele grai românesc”. Nu știu cât, sau dacă s-a scris despre
carte, de la această primă ediție încoace, dar cu siguranță Valeriu Anania are
dreptate: cartea este, în același timp, jurnal, confesiune și poem. Printre
paginile confesive, dureros de raționale, își fac loc destule imagini văzute
prin ochi de poet, filtrate printr-o trăire artistică de o sensibilitate
aparte, cum este acel episod al tăierii copacului, un „arțar bătrân”, cu o
„rană pe verticalul tulpinii”, considerat de primărie periculos, existând
riscul ca vânturile canadiene să-l rupă și, în cădere, să rănească pe cineva.
„Au tăiat întâi partea de sus: visele, speranțele, cerul și încercarea de a
ajunge la cer. …Ca la un bolnav de cancer. Avem aceeași boală…(…) În brațele
copacului întreg coboară, întâi, întunericul, apoi vin stelele să se joace
printre frunzele lui. Și el își trimite crengile sus, căutând înspre cer, ca
speranțele soțului meu…”
În general însă, povestea este scrisă
fără înflorituri stilistice. Textul simplu (dar nu simplist!), curat,
nepropunându-și niciun fel de „inginerie prozodică” (așa cum bine punctează și
prefațatorul), ci numai redarea cât mai fidelă a cumplitei experiențe, a
schimbărilor pe care aceasta le provoacă, mai ales în plan spiritual, este valoros
(și) din punct de vedere literar. Felul în care sunt alternate secvențele
cotidiene cu amintiri din trecut (de genul celei în care, încercând să salveze
pe cineva de la înec, din apele Mării Negre, autoarea ajunge în pericol de a-și
găsi moartea în valuri, zdrobindu-și genunchii de stânci pentru a scăpa), sau,
din loc în loc, cu profunde reflecții asupra existenței, precum: „…ce fericiți
mor/ cei ce nu știu că mor…”, trădează, fără niciun dubiu, un îndelungat
exercițiu al scrisului. Timpul petrecut cu copiii, micile lor năzbâtii, sau
alte observații din traiul cotidian comun, toate sunt redate într-un stil
fermecător, chiar cu umor. Un umor care, din pricina tragediei în mijlocul
căreia se situează, iese și mai mult în evidență, dar nu deranjant, din contră,
delicat, vindecător, ca un balsam de pus pe rană. „Uneori aștern pe hârtie
lucruri mai triste. Asta nu înseamnă că douăzeci și patru de ore din douăzeci
și patru mă gândesc doar la cancer. De obicei întrebările mele au răspunsuri
puțin mai palpabile: - Care ai pus, mă, sub perna luˈ taică-tu broasca aia
râioasă?”; „Cel mai frumos compliment pe care l-am primit în viața mea a fost
acum vreo zece ani, de la Tom: - O, mamă, ce frumoasă ești: parcă ai fi o macara!
La vârsta lui, colosul acela era simbolul frumuseții pământene…”; „Cardinalul, cum îi spun canadienii, e o
pasăre mică, roșie și foarte frumoasă. Am avut și noi una, în curte. Acum n-o
mai avem: acum avem o pisică…” De departe, jocul copiilor cu cele mai
sfâșietoare implicații, declanșat de către mamă la recomandarea pediatrului,
este jocul de-a înmormântarea(!), pentru ca iminentul eveniment să nu-i găsească
nepregătiți. „Trebuie să vadă o înmormântare! Am reținut cuvintele doctorului
și am căutat ocazia. Prima dată am înmormântat un fluture (…) copiii au spus că
a fost foarte frumos și chiar au presărat floricele sălbatice pe mormântul
sărmanului fluturaș. A doua oară am înmormântat un bondar. (…) Nu mai știu cum
a fost. Îmi amintesc doar că un alt bondar zbura în cercuri în jurul bondarului
mort, parcă vrând să-l trezească. Fără să vreau, m-am gândit la soțul meu, la
copii. (…) A treia oară am înmormântat o pasăre. (…) Am înmormântat-o cu pompă,
deși pe mine începuse să mă plictisească. (…) Să termin mai repede, am zis ceva
ca un discurs, încheind: - …și nu te vom uita niciodată! – Mincinoșilor! a
strigat Gloria. – De ce ne faci mincinoși? am întrebat-o nedumerită. – Așa
i-ați spus și bondarului și uite ce ați făcut! – Ce am făcut? – Ați semănat
cartofi!”
Familia (și aici se includ atât
dragostea de mamă cât și iubirea de soție), educația copiilor, poezia, cărțile
care umplu casa și așa neîncăpătoare pentru toate cele opt suflete care trăiesc
în ea, sunt valori care nu o părăsesc nicio clipă pe autoarea acestui volum, în
ciuda gravei probleme existențiale cu care se confruntă. Dar cea mai de preț dintre
toate bogățiile sufletului său, aceea care nu doar că nu o părăsește, nu se
împuținează, și, din contră, sporește, cu cât suferința se dovedește a fi mai
mare, este credința. Datorită ei, boala este privită ca prilej de înțelegere a
tainei vieții, ca mijlocitoare a apropierii de Dumnezeu. „Mulțumesc, Doamne,
pentru razele soarelui, mulțumesc, Doamne, pentru iarbă, furnici, pentru
copilul acesta care mă trage de păr, pentru cățelul care se sperie când aude
clopotul bătând, mulțumesc, Doamne, pentru hârtia asta pe care scriu, pentru
creionul cu care scriu, pentru mâna care poate să miște, pentru trupul meu care
încă trăiește. …Și-ți mulțumesc, Doamne, pentru boala asta a mea, care m-a
apropiat, atâta, de Tine…” Chiar dacă nu e ușor de ajuns la o înțelegere atât
de profundă a sensului vieții, cum cu sinceritate recunoaște („Cancerul poate
fi un drum spre Dumnezeu. Greu să faci afirmația asta și mult mai greu s-o
înțelegi”), teama cea mai mare (și nu frica de moarte, pe care a învins-o
grație pelerinajului la Medjugordje, despre care spune:„…dacă nu am fi fost la
Medjugordje cred că nici eu, nici Mitrel, nici copiii nu am fi rămas cu mintea
întreagă”) rămâne aceea că: „O să vină o zi când voi fi atât de bolnavă, încât
n-o să mai pot nici măcar să mă rog. De aceasta mă tem cel mai mult.” Și
continuă: „Ce fericiți sunt cei ce se mai pot, încă, ruga.”
Aici, în acest punct al analizei mele,
îmi amintesc cum, în mașină fiind, pe drumul de întoarcere la Câmpul românesc, dintr-o excursie pe
care gazdele noastre ne-o oferiseră în cadrul Săptămânii culturale, pentru care noi, cei de la Tribuna, am fost invitați în Canada,
povestea de viață a Părintelui Ichim m-a impresionat până la lacrimi. Lupta cu
boala soției, problemele financiare, dificultățile de a păstra familia
întreagă, în condițiile în care sistemul de asistență socială canadian era cu
ochii pe felul în care-și îngrijeau copiii, pe condițiile pe care le puteau
oferi acestora, fiind oricând gata să-i despartă pe copii de părinții lor, apoi
moartea soției și problemele sale de sănătate, toate acestea mi s-au părut a fi
imposibil de suportat, o cruce prea grea pe umerii omului cu o constituție
fizică firavă, care, paradoxal, zâmbea tot timpul, tuturor, cu un licăr jucăuș
în priviri, răspândind în juru-i o lumină și o bucurie incredibile. Vorbind
despre toate tragediile trăite, de pe scaunul din dreapta șoferului, răsucit
doar pe jumătate înspre noi, cei de pe bancheta din spate, care-l ascultam
vădit impresionați, Părintele privea undeva departe, mult mai departe decât ne
puteam imagina, dincolo de mașina aceea, dincolo de orașul acela, dincolo de
lumea aceasta…, privea și se adresa unor fantasme pe care doar el le putea
vedea, în timp ce-și mângâia barba cu gesturi mecanice, de care nu părea să fie
conștient. Cum ați putut, Părinte, am întrebat cu plânsul în gât, cum ați putut
suporta toate acestea? Cu credință, a răspuns zâmbind, dar continuând să
privească, absent, prin lucruri și prin oameni.
Cred
că Părintele a știut de ce mi-a dăruit cartea scrisă de soția sa în anii aceia
de cumplită „zodie a cancerului”, cum și eu știu că această carte, fără
întâlnirea cu poetul și preotul Dumitru Ichim, ar fi însemnat o experiență
incompletă, o jumătate de întreg. La porțile disperării, începutul speranței… este
o carte despre care mai sunt multe de spus. Sau poate că nu e nimic de spus,
povestea trebuie doar citită, și nu de către cei bolnavi, cei sănătoși sunt
ținta! O lecție de viață pe care autoarea a primit-o și, tălmăcită, o dăruiește
cui vrea să o primească, oricui are urechi să o audă și ochi să o citească. De
aceea cred că cel mai bun mod de încheia acest text este următorul citat:
„Autobuzul de Hamilton. O portugheză intră în vorbă cu mine. Din una în alta,
întreabă: - Câți copii ai? – Șase. – Și toți sunt sănătoși? – Da. – Copilul meu
e bolnav, are cancer la mațe. Și atunci mi-am dat seama cât sunt de fericită:
am șase copii și toți sunt sănătoși:
alții au doar unu și acela bolnav…”
Tribuna nr. 384/1-15 septembrie 2018