Esențe epice

Nicolae Iliescu

Masca și oglinda

Cluj Napoca, Editura Tribuna, 2014

            Motto: „Ce să faci în acest vacarm de singurătate?”

            Pentru bogata sa opera literară, Nicolae Iliescu, cunoscut prozator, eseist și publicist român,  a fost decorat de către Președintele României în 2004 cu Ordinul Pentru Merit în grad de Cavaler. Această distincție nu a făcut însă decât să încununeze o serie de premii și recunoașteri ale talentului său, cel mai important fiind, de departe, Premiul pentru proză „Ion Creangă”, acordat de Academia Română în anul 1991.

            A publicat, de-a lungul anilor, numeroase volume de autor, volume în colaborare și este prezent în câteva antologii de referință. În 2014, Nicolae Iliescu a ales să încredințeze Editurii Tribuna Masca și Oglinda, sau oprește-te, alege și treci ne'ntârziat – Romanț în trei acte, cu cinci viteze, șapte scene și treizeci și trei de capricci. Desigur, în primul rând atrage atenția aici titlul, cu totul și cu totul neobișnuit. Dar chiar avertizat fiind cu privire la umorul autorului, cititorul este oricum luat prin surprindere, provocat să țină pasul cu bogăția de informații, scene, personaje, alternate cu o viteză mereu crescândă (doar e vorba despre cinci viteze, după cum aflăm din titlu), pe parcursul celor trei acte, adică trei capitole, cuprinzând, împreună, treizeci și trei de subcapitole, sau, citând din nou titlul, treizeci și trei de capricci.

          Construcția de tip puzzle a textului este evidentă din chiar primele pagini. Autorul ne lămurește oricum, destul de repede, afirmând că: „Îmi propun să scriu aici o carte-puzzle sau lego(…)”. Decupajele din cotidian, mutate în alte întreguri și obligate să funcționeze așa, aceste „cioburi de realitate”, cum le numește Daniel Octavian Bejan, pe coperta a patra a volumului, nu sunt, totuși, cele mai interesante caracteristici ale construcției literare. În ciuda acestui haos (intenționat, desigur, și bine controlat), a acestui amalgam de informații, ca într-un poem dadaist, rezultatul se constituie într-un tot unitar, extrem de bine închegat. Aș putea spune că volumul capătă chiar o formă rotundă (cu toate asperitățile și vârfurile ascuțite ale celor  treizeci și trei de capricci), tocmai datorită felului în care el a fost gândit: ca o structură circulară care se închide la final. Dacă în prima parte - „actul întâi” - autorul scoate dintre cioburi și scutură de praf nostalgice amintiri din anii copilăriei, și asta doar pentru că „Te trezești cu noaptea-n cap și vezi, înțelegi, realizezi că nu ai făcut mai nimic, nici pentru tine, nici pentru alții” – în ultimul capitol - „actul trei” - revine în același punct, deoarece „Se trăiește într-un timp circular, dar și creator.” Mai mult, amintirea dureroasă a mamei, a morții ei, este obsesiv reluată și identic redată la începutul și la sfârșitul volumului: „Te uiți la pisici, cum se caută, se amușinează, miaună și desenează trasee prin casă, în fiecare dimineață prin aceleași colțișoare și cotloane. Așa mi se întâmplă și mie și cred că și lui taică-meu, trăiești cu impresia că mai există, vorbești cu ea, cu mama, ai impresia că trebuie să vină de jos, de la pâine sau că trebuie s-o scoți din spital, după operația aia cumplită de col femural. Un imbecil de doctoraș îți spusese atunci, când tu nu vreai s-o mai chinuiești după fractură, ‹‹opereaz-o că tot e pa!››. Și-ai operat-o și a fost un succes, o anestezistă moldoveancă din Basarabia te avertizase că pericolul este de ‹‹cinci pe o scară de unu la cinci››, chirurgul, care era o femeie, te liniștise că nu lucrează cu aia. Apoi, după șase luni, congestia ACV, cum se zice la manual.” Se recurge la această insistență de a reanima o suferință, nevindecabilă de altfel, la această „practică” de a rupe mereu pojghița unei răni, de a-i opri cicatrizarea, pentru că: „După ce dispare mama parcă dispare jumătate din copilărie. Îți vine să rememorezi totul, să revezi, să cauți fotografii, obiecte, oameni cu care să împarți amintirile, să revezi locurile pe unde ai trecut de mână cu mama ta, să refaci trasee, drumuri, poteci, întâmplări. Îți vine să-ți refaci prieteniile, să-ți revezi viața și să ți-o înțelegi altfel, să ți-o primenești, să ți-o schimbi.” 

         A nu se înțelege cumva că în tonul citatelor de mai sus curge întreg epicul volumului. Nici pe departe! Între ele se amestecă amețitor, ca într-o centrifugă, scene, personaje, epistole, anunțuri din gazete de epocă, reclame din zilele noastre, chiar și rețeta unui „tort la metru”, aparent fără nicio legătură între ele. Scenele nu se sudează unele de altele, par desprinse din altele și regrupate, iar personajele nu interacționează. Avem, de fapt, un insectar de personaje, prinse fiecare, separat, în „ace” de către autor, sugerând singurătatea individului în societatea contemporană. Viața de adult în nebunia cotidianului înghite individul într-o mare de întâmplări și situații. E un fel de mișcare browniană a personajelor, care se lovesc unele de altele, dar nu interacționează niciodată. Ele sunt singure, dar nu sunt izolate! Și asta pentru că se află mereu într-o aglomerare, mediul urban în care trăiesc este întotdeauna suprapopulat, cu toate acestea sunt la fel de stinghere ca și cum ar trăi în pustiu. „Luiza turna în pahare, Viorel fuma țigară de la țigară, Cati ședea tolănită pe canapea și o mângâia pe Lucreția, cocker femelă, cafenie și spaniolă, Roxana pufnea, Cristina își cumpărase mobilă, Emil își vânduse mașina pe douăjdemii de parai, Cornel trebuia să plece să scoată tirul din vamă, Monica vorbea despre cizme, Oana se depărta de ei și se apropia de bucătărie, de unde ieșea Dan cu o tavă plină cu sandviciuri cu icre negre și roșii, Stelică era gelos pe Cristi, care golea conținutul unei sticle de John Jameson and Son. Gabi se uita pe fereastra ce da în curte, Alexandra se uita la desene animate, Viorica se uita în poșetă, Mariana râdea și-și refăcea fardul, Eugen tocmai venise din ‹‹State›› și povestea că acolo nici pe stradă n-ai voie să fumezi, Vasile se uita chiorâș la gazdă, Hava Clorofila Abrudescu, care ieșea pe terasă.” „Ce să faci în acest vacarm de singurătate?”- se întreabă retoric autorul. Să scrii, ar fi răspunsul, să construiești o oglindă în care să se reflecte imaginea, subiectivă, desigur, a unei lumi, a unui timp al tău, cu toate observațiile și sentimentele pe care ți le-a dăruit. Pentru asta e nevoie ca informația să fie compactată, esențializată, exact așa cum face Nicolae Iliescu în cazul de față, adunând totul în concentrate epice, care trebuie decodificate, dezarhivate de cititor, pentru a se putea bucura pe deplin de ele. Eliminându-se legăturile, rămâne esența. Prin comparație, putem imagina o frază din care s-au eliminat prepozițiile și conjuncțiile. Rezultatul: un text criptat, cu accesibilitate limitată, dar perfect încadrabil într-o formă atent gândită de autor.

          Avem de-a face, așadar, cu o inginerie textuală foarte bine concepută. Lucrând asupra textului, autorul modifică realitatea. Hipertrofierea realului ne duce cu gândul la o abordare de tip bulgakovian, sesizabilă, mai ales, în prima parte a volumului: „Casa era așezată pe-un vârf de deal, pietros, ce îmbrățișa peisajul ca o cămașă de finet. De ce finet? Fiindcă dealul era destul de amabil, nu era nicidecum abrupt și astfel urca dinspre nord, nord-vest chiar călare pe o  cămilă. Sau cal. Sau asin. Oricum, nu era niciunul necesar căci nu creștea așa ceva în apropierea destul de rustică. Deși suntem la oraș. Oraș mare, important, aflat de latura cealaltă a șoselei. Cum care șosea? Aia care începea din spatele casei cocoțate pe deal, șosea în pantă, dinspre golf, asfaltată și iluminată pe dedesubt. (...) Orașul se întrerupe și apar fortificațiile, luminate pe la colțuri cu becuri galbene, dincolo de ele se întind bezmetic plantațiile bărboase și cimitirele, șinele de aerotren și benzile rulante de asfalt, străzile care fac un fel de buclă, de fundiță, un ghem de beton peste ocean. Strada, la acea oră, adastă sau mai bine zis șade, stă letargic în rugina unei veri sfârșite, dar calde. Profund calde. Și puțin înecăcioase. (...) Nae Dorineanu și Bebe Dinițoiu se întâlnesc, de fapt se întâlniseră la Luca Omescu-Diomede, cam între patru, patru și un sfert și patru și jumătate după-amiază. Că acum e déjà cinci. După-amiaza de sâmbătă, că e și sâmbătă. Nu prea au ce discuta, se uită la un film prost, beau un vin prost, din pastile și râd. Strepezit. Strada, la acea oră, adastă sau mai bine zis șade, stă letargic în rugina unei veri sfârșite, dar calde. Profund calde. Și puțin înecăcioase. Parcă am mai spus-o, da? (...) Luca stătea aproape de intersecția cu bulevardul pe rotile din partea de Nord, într-un bloc și apartament circular de cinci camere semicomandate, stil vagon (...) un bloc de-ăla de peste o sută de etaje și de peste zece mii de apartamente și capsule, cum erau cele din zona golfului.”

            Deloc de neglijat este și aspectul ludic al scriiturii. Argumentez doar printr-un scurt citat, cartea fiind extrem de ofertantă pentru a identifica mereu alte și alte capete de analiză. Practic, de oriunde ai porni, găsești conexiuni noi, sau modalități diferite de a aborda textul. „Luca Omescu-Diomede este liber-cugetător deși făcuse psihologia, făcuse psihologia e un fel de-a zice, o terminase prin corespondență, ca mai toată lumea din vremea lui, prin computer, căci în tinerețe nu stătuse degeaba, nu pierduse timpul, se ținuse de prostii, de mici învârteli, întrerupsese școala obligatorie într-a zecea, se apucase de zugrăvit, nu avea rău de înălțime, se lega cu o funie și lucra la etaj sau pe acoperiș, unde era nevoie, apoi se apucase de montat reclame, trecuse la cărți digitale, la început le vindea ca peste câtva timp să se preocupe de întocmirea lor, învățase să deseneze, să facă proiecte de case mobile sau, mai simplu, să le repare. (...) După o vreme îi dăduse prin cap să facă Dreptul, dar cum zicea, toți proștii sunt azi absolvenți de Drept, îl întrerupsese în anul doi și se înscrisese la sociologie și psihologie, apoi la medicină cultuală și culturală, precum și la arte plastice.”

         Cheia care descifrează întreaga construcție o găsim însă chiar în titlu. Masca și Oglinda simbolizează de fapt cele două modalități prin care autorul se raportează la realitate. Masca ascunde, iar oglinda reflectă! Nicolae Iliescu folosește, în egală măsură, textul ca mască și textul ca oglindă. Altfel spus, acoperă realitatea dezvăluind-o, sau o dezvăluie acoperind-o.  „Realitatea pe care Nic Iliescu refuză să o numească istorie, găsind, pentru ea, mai potrivit un alt nume: romanț” – după cum bine spune Daniel Octavian Bejan. Și iată cum am încheiat și eu această recenzie, circular, revenind la analiza titlului. Pentru că, orice am face, nu-i așa? – „Se trăiește într-un timp circular, dar și creator.”

                                                                          Text publicat în Tribuna, nr. 373/15-31 martie 2018

Povești de la marginea timpului

Otilia Țeposu

Drușca - Povești de la marginea pădurii

București, Editura Eikon, 2017

          S-a întâmplat să citesc poveștile Otiliei Țeposu, publicate inițial într-un  săptămânal al cărei redactor este, și reunite acum în volumul apărut la Editura Eikon în 2017, cu titlul Drușca – Povești de la marginea pădurii, exact în perioada în care sunt și eu interesată de salvarea unui timp arhaic, ale cărui cutume și tradiții sunt pe cale să dispară pentru totdeauna. Mă refer aici la perioada copilăriei, privită și analizată nu ca un spațiu biografic, care privește doar individul, ci și ca un timp definitiv pierdut pentru umanitate, un timp ieșit din timpul nostru.  

            Pentru că eu asta consider că face autoarea celor peste nouăzeci de povestiri, care are extraordinara capacitate de a privi în urmă, de pe poziția de adult trecut prin marile încercări ale vieții, cu candoarea copilului care a fost. Mai exact, Otilia Țeposu nu povestește ca un scriitor cu experiență, nici măcar nu povestește ca o persoană matură care-și amintește cu nostalgie de anii copilăriei. Otilia Țeposu povestește ca Tili (prescurtarea de alint a prenumelui său), observă și judecă tot ceea ce i se întâmplă, lumea din jur, universul ei format din  casa bunicii și pădurea din apropiere, prin ochii, mintea și sentimentele copilului din celălalt timp, unul fantastic și plin de taine, încă. O văd pe autoarea acestui fermecător volum, undeva la granița dintre cele două timpuri:  cel grăbit, al nostru, rostogolindu-se și rostogolindu-ne cu o viteză amețitoare, și cel trecut, cel așezat, pe care unii au avut privilegiul de a-l trăi și pot să și-l amintească. Poveștile de la marginea pădurii sunt relicve salvate, aduse din acel timp trecut, ca importante elemente de legătură în istoria existenței noastre pe aceste meleaguri, dar mult mai importante în plan personal, pentru aceea care povestește. Îmi vine în minte acum o altă comparație, pe care am făcut-o în cazul unei cărți despre care am scris, și care are o temă asemănătoare.[1] Numeam atunci amintirile salvate recipiente cu memorie. Otilia Țeposu reușește prin întoarcerea sa în timp (un fel de teleportare într-o lume în care s-a simțit ocrotită, o lume mult mai sigură decât aceea în care trăiește acum) să umple destule flacoane cu memorie, care, odată aduse în timpul nostru, să-i fie hrană de suflet, suficientă pentru a o ajuta să  suporte mai ușor greutățile existenței.  

            Contrar unei prime păreri, superficiale, pe care cititorul ar fi tentat să și-o exprime atunci când ține pentru prima data în mână această carte, ea nu oferă o lectură veselă, ușoară. O tristețe profundă, bine mascată însă de scriitura delicată, răzbate printre rânduri, de la primul până la ultimul text. În urmă cu mai mulți ani, referindu-se la câteva povești publicate în reviste, incluse apoi în acest volum, Constanța Buzea scria: Există o puritate dorită de noi toți, indiferent de vârsta pe care o avem, o bunătate intuită demult, dar care parcă nu ni s-a întâmplat până la capăt niciodată. Există cuvinte curate și harul de a povesti al acestei triste doamne. Despre tristețea acestei doamne, vorbesc toate poveștile ei. Este gândul cu care am închis ultima filă a cărții. Și ce poate devoala mai bine această trăire, permanentă, dacă nu prezența îngerilor. În toată literatura lumii, ca și în artă de asemenea, prezența îngerilor este acolo unde există suferință. În credința creștină, invocăm păzitorii celești, despre care nu știm aproape nimic, în situații grele, critice. Totuși, după Cartea lui Enoh, sfinții și cei drepți au proteguitorii lor. Fiecare credincios este însoțit de un înger, va spune Sfântul Vasile; acest înger îi călăuzește viața, fiindu-i în același timp educator și ocrotitor.[2] Tili, cu trupul ei de copil, imprimă îngeri pe zăpadă, cu care umple grădina și marginea uliței, pentru a se înconjura de dragoste, pentru a se simți ocrotită în lumea ei, lipsită, înțelegem, de cele mai multe ori, de prezența tatălui. Buna, personajul central cărții, care leagă poveștile între ele, este însăși personificarea păzitorului. Pentru o vreme! După plecarea ei, urmată, mai târziu, de pierderea altor persoane dragi, cercul pare a se închide tot mai mult. Îngerul personal devine tot mai neputincios. Astăzi a nins pentru întâia oară. Ar trebui să fiu în sărbătoare. Fulgii, care coboară ca niște fluturi mari, ar trebui să mă ajute. Și chiar mă ajută o vreme, și parcă-mi vine să mă înalț ca altădată, să zbor peste pădure și peste timp, să simt ocrotitoare grija cuiva pentru mine, să simt deasupra mea niște aripi moi, diafane, cu două pene zburlite la capăt, de care mi-e atât de dor. Și vreau să mă ridic, și mă forțez să mă înalț printre fulgii care zboară în jurul meu, dar nu mă pot urca mai sus de copacii în care-au rămas agățate stingher stelele de altădată. Mă uit din nou în jurul meu. Afară ninge pentru întâia oară și văd printre fulgii purtați de vânt că în loc de aripi moi și diafane, Îngerului meu i-au crescut două cârji. (p.171)

            Dar nu doar despre copilărie ca univers ocrotitor, ca matrice, simbol al întoarcerii la starea anterioară, embrionară, după unele tradiții, vorbește cartea Otiliei Țeposu. Autoarea este, în primul rând, un tezaurizator care adună spre păstrare în acest volum cuvinte și obiceiuri extrem de valoroase pentru cultura noastră, dar care, datorită neutilizării lor în contemporaneitate, sunt în pericol de a fi uitate, pierdute pentru totdeauna. Cine mai știe acum (poate doar locuitorii unor sate din Maramureș, zonă unde s-au născut Poveștile, să știe) ce sunt și cum se prepară silvoizul, țidăra, păzâtura, riteșul, pangalăul, vărzarele, brânzarele, picioicarele, corasta, văcărăul, turtițele torcălite sau ceaiul popăsc? Cine mai poate identifica, în zilele noastre, ca detalii vestimentare, șurțul, jebul sau diftina? Și cine mai poate descoperi o apotecă într-un credenț, cu soluții pentru toate problemele, de la lipsa poftei de mâncare la leacuri pentru somn? În toată această bogată expunere a limbajului arhaic, ar putea fi nevoie, uneori, chiar de un dicționar, dacă poveștile nu ar fi atât de bine scrise, încât se înțeleg foarte bine referirile, iar explicațiile tehnice nu ar fi făcut altceva decât să strice din frumusețea stilului narativ.

            Dincolo de cuvintele curate, cum le numește Constanța Buzea în recipientele cu memorie mai sunt salvate obiceiuri și credințe ale satului transilvănean, unele chiar înfricoșătoare. Cum ar fi drușca mortului, o credință care nu știu dacă se mai păstrează, dar care, sub alte forme, continuă să fie un obicei practicat și în zilele noastre (tinerii care mor necăsătoriți sunt îngropați în costum de mire, respectiv în rochie de mireasă). Drușca este mireasa mortului care a murit neînsurat. Dacă mortul este un copil, atunci tot de aceeași vârstă i se alege o drușcă. Ea poartă coroniță pe cap, ca o mireasă, și însoțește sicriul pe tot parcursul ritualului de înmormântare. Drușca păzește să nu se stingă lumina care-l duce pe mort în ceea lume. Ea nu vorbește cât stă lângă el, poate doar să vadă și să asculte ce-a rămas după ce el a pornit la drum. Drușca nu poate merge cu el, dar e ca și cum ar rămâne aici, în locul lui, printre cireșii înfloriți unde s-au jucat de-a v-ați ascunselea. (…) Nu știu de ce m-au ales pe mine să fiu drușca lui Sâmnionuc, nu știu, dar atunci n-am putut să mănânc tăițeii cu lapte de la pomană. Nici atunci și nici în veacul veacului de atunci înainte, pentru că morții nu mai mănâncă. (p.70) Obiceiul, foarte vechi, îl găsim ca sursă inspirațională pentru balada Miorița, în cel mai frumos episod al său: alegoria moarte-nuntă. Să le spui curat că m-am însurat (…)Că la nunta mea a căzut o stea, spune ciobanul din cunoscuta baladă, și, probabil, nu întâmplător a ales Otilia Țeposu motto-ul cărții sale: Când omul va înțelege că cea mai mare țintă a sa trebuie să fie aceea de a alerga după o stea căzătoare și de a încerca să o prindă, când el va înțelege că viața i-a fost data din această cauză, atunci el va fi salvat. La sfârșit, el va prinde steaua. Dumnezeu râde, știind că steaua cade numai și numai dacă omul o urmărește și chiar vrea s-o prindă.(Nicolae Tesla)

            În opinia mea, cea mai puternică emoție pe care Drușca – Povești de la marginea pădurii o transmite cititorului este această sfâșietoare tristețe a femeii-copil. A femeii aflate în deplina maturitate a vieții sale, dar în sufletul căreia trăiește încă, neîntinat, copilul care a fost. A fetiței care constată, cu resemnare, că îngerul său e tot mai neputincios, că a îmbătrânit și, prin prisma acestei constatări, a acestei oglindiri, imaginea ei despre ea trebuie să se schimbe. Dar, mai ales, a femeii care a înțeles că întoarcerea, cu sufletul, la copilărie, la starea edenică, anterioară căderii în păcat, este și calea salvatoare. Pentru că: Adevărat vă zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.(Evanghelia după Matei 18.3)

---

[1] Ștefan Damian, „Arhanghelul de sticlă”, Editura Dacia XXI, 2011

[2] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Editura Artemis, București, 1993

Text publicat în Tribuna/372/1-15 martie 2018