Tăierea aripilor

         În 2012, la Editura Minerva din București, vede lumina tiparului romanul istoric Apter sub semnătura lui Serghie Bucur, cunoscut publicist prahovean, cu o neobosită activitate literară, dar care a debutat editorial abia în 1999, cu un volum de poeme. Această întârziere, dacă poate fi numită astfel, se datorează doar exigenței și asiduității cu care autorul se apleacă asupra subiectului de studiu, cercetările care preced scrierea captivându-l într-o asemenea măsură încât drumul parcurs devine prioritar. Așa s-a întâmplat și în cazul acestui roman, ideea scrierii sale încolțind în mintea autorului la sfârșitul anilor șaptezeci, cum aflăm din capitolul final intitulat Atelierul romanului.

         Să scrii un roman istoric în aceste vremuri e, cred eu, un gest de mare curaj, genul acesta e aproape dispărut și interesul mult diminuat. Dar citind cu atenție cartea lui Serghie Bucur constați că nu e tocmai un roman, ficțiunea se dorește a fi de fapt o reconstituire a adevărului istoric. Apter îi este dedicat în întregime lui Nicolae Bălcescu, personalitate marcantă a culturii românești și, cum bine se știe, eroul tragic al revoluției de la 1848. Alegerea personajului principal nu este însă deloc întâmplătoare. Un profesor de istoria artelor, aflând despre locul de naștere al autorului, îl provoacă la o discuție care va fi hotărâtoare pentru scrierea cărții: ”Știți, dumneavoastră, domnule elev, cine a tras pe-acolo, să se ascundă de poteră, în ajunul revoluției de la 1848? (...) Nicolae Bălcescu, domnul meu! Venind prin Codrii Vlăsiei, deghizat în țăran cu donițe și linguri, a fost primit pe ascuns, de dorobanții colonelului Banov, undeva, într-o odaie secretă a Conacului Mavros-Cantacuzino! De aici Bălcescu al nostru urma să ajungă la Telega, pe o cale cât mai ferită de ochii lumii, cu faimosul apel către căpitanul Cristofi, ascuns într-o țigară, și care spunea astfel: Scoală-te, dacă-ți iubești țara”.  Pornind de la acest discurs vor urma ani întregi de studiu și cercetare a documentelor istorice, a tuturor cărților găsite care abordează această temă, zeci de pagini scrise, citate și însemnări în caietele romanului care devine obsesie. Primele fragmente îi sunt citite în 1981 la Radio România Cultural, în emisiunea lui Radu Felix, în interpretarea actorului Ion Marinescu.

      Romanul este construit ca un puzzle, scenele se schimbă mereu, multitudinea de personaje învăluie la început cititorul pentru ca, pe măsură ce textul este parcurs, să se facă lumină și totul să capete sens. Evident perioada urmărită, din scurta viață a lui Nicolae Bălcescu, este cea legată de aceste așezări prahovene, unde ajunge prin bunăvoința boierului Mitita Filipescu, atras de societatea secretă organizată și condusă de către acesta. Idealurile acestei societăți: răsturnarea dominației otomane, desființarea privilegiilor feudale și instituirea unei republici democratice în care cetățenii să fie egali în fața legii, incită mintea înflăcărată a tânărului revoluționar, însă organizația este descoperită curând și membrii ei arestați. Unii dintre ei sunt trimiși la muncă silnică în ocnă, iar Bălcescu este condamnat la trei ani de închisoare la mănăstirea Mărgineni, așezare prahoveană în apropierea locului de baștină al autorului. Deasemenea existența Conacului Cantacuzinilor de la Călinești, azi sanatoriu pentru alienați mintal, clădire care l-a adăpostit și ascuns pe Nicolae Bălcescu, sau a Palatului Micul Trianon de la Florești, aparținând aceleași familii nobiliare, care din păcate azi mai păstrează doar câteva ziduri în ruină, au fost puncte strategice pe marginea cărora Serghie Bucur și-a fondat cercetarea. Studierea arhivelor, a tuturor înscrisurilor care i-au căzut în mână de-a lungul anilor, a făcut din această muncă de Sisif un țel, dacă nu obsedant cu siguranță primordial. Citim în același jurnal al romanului: ” 5 ianuarie 1982/marți (...) Fără să-i văd(vreodată) fața, cred că l-am visat pe Nicolae Bălcescu toată noaptea...”

         Construită, așa cum spuneam, ca un puzzle, acțiunea se mută în spațiu dar și în timp. Scenele de salon se succed și se intercalează cu cele de stradă, de alcov, din închisoare, de la întâlnirile conspirative la discuțiile politice, filozofice sau la secvențele de viață culturală. Cadrele alternează cinematografic, situându-se când în București, Mărgineni, Câmpina, sau mult mai departe la Viena, Paris, Londra. Montarea pieselor într-un întreg nu urmărește neaparat succesiunea cronologică, iar descrierile, portretele personajelor, dialogurile, transformă scrierea documentară într-un text literar. Spuneam că acțiunea se mută și în timp, foarte mult în timp am putea spune, în unele capitole autorul revine chiar în actualitate, cele două lumi, perioada istorică și cea a zilelor noastre se întrepătrund fără ca acest fapt să creeze dezarmonii. Cu toată infuzia de figuri și tipologii, care uneori acoperă imaginea personalității centrale a cărții, nu Nicolae Bălcescu este personajul principal. Sau nu sub acest nume, ci sub un altul, mult mai important, care se identifică însă cu tragicul personaj dar îl și depășește, asimilându-l, trecând dincolo de existența sa pământeană. E mai mult decât o figură emblematică, mai mult decât o personalitate, e un ideal. Este vorba despre revoluția în sine, marele personaj al romanului Apter. 

        Serghie Bucur este însă, înainte de a fi prozator, ziarist, fondator al unor publicații, artist plastic, poet. Și cititorul nu poate trece indiferent, fără să identifice și să se bucure de poezia din acest volum. Am să dau și eu câteva exemple, citând: ”Clopotele satului bat în dungă. Se scămoșează norii jos de tot, loviți de dangăte. Valuri de fluturi îngroașă aerul, stârnesc pulberea ulițelor și brusc săgetează spre cer. Sau: ”Respira însuflețit de o presimțire înfricoșătoare, ca și cum drumul dintr-un cimitir i-ar fi trecut prin inimă – singurul loc unde, în el, viața se gândea la ziua de mâine.”

        Apter nu e doar un roman istoric, sau un document deloc de neglijat pentru cei dornici să aprofundeze istoria locului, și nu numai, Apter e exemplul, dovada creației desăvârșită prin jertfă. Anii în care cartea s-a scris, perioada de documentare, care s-a intercalat cu cea a scrisului, textul căpătând sens și profunzime pe măsura informațiilor istorice apărute, dar și revenirea, nu de puține ori, asupra celor deja scrise, reprezintă tot atâtea sacrificii făcute de autorul ei.

        Fără îndoială, până în acest moment, Apter, este cartea de referință a scriitorului Serghie Bucur. O carte ce aparține unui gen literar deloc facil, cu atât mai valoroasă cu cât în literatura contemporană puțini se mai încumetă să pășească pe drumul sinuos, al cercetării amănunțite în primul rând, și abia apoi al scrierii propriu-zise. E o penurie a acestui gen de scriere în literatura noastră și asta nu poate decât să ne îngrijoreze. Avem nevoie de scrierile istorice, avem nevoie să nu uităm și să transmitem mai departe informații despre cine suntem și de unde venim. Sau, cum spunea marele Iorga: ”Un popor care nu își cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinții”.

Text publicat în Revista de cultură Tribuna nr. 293, Cluj Napoca, 16-30 noiembrie 2014

Viața mea ca manipulare

Așa s-ar fi putut numi cartea Anei Blandiana, apărută la Editura Humanitas, în 2013, care marchează trecerea prin miezul unor dificile perioade istorice și prin timpul subiectiv al autoarei. Cu prilejul unei  prezentări făcute volumului, în primăvara acestui an, la Cluj, Ana Blandiana afirma, întărind cele spuse în scris, că nu este vorba despre o carte de memorii, iar noțiunea de fals este valabilă în măsura în care nu e un tratat, ci doar o scriere caleidoscopică, manipularea fiind liantul bucăților, al poveștilor risipite aleatoriu în volum. Aceasta nu este o carte de memorii, chiar dacă uneori poate să lase această impresie. (…) Nu fac parte dintre scriitorii care se gândesc dinainte de a debuta la momentul în care vor ajunge să-și scrie memoriile, trudind pe parcursul întregii vieți ca secretari conștiincioși ai propriei deveniri sau ca arhivari ai gloriei ce va să vină. (…) Problema mea era să aflu unde greșeam, din moment ce tot ce făceam pentru a schimba ceva în jurul meu era în zadar. Sau poate că greșeala era chiar încăpățânarea de a încerca să schimb?

Dar dacă nu este un tratat, cartea aceasta ar putea fi considerată un ghid, unul de supraviețuire. Nu îndreptat spre viitor, nu pentru folosul unor experiențe ce ar putea să vină, ci unul orientat înspre trecut, esențial, obligatoriu de citit, pentru înțelegerea corectă a unei istorii  peste care patina timpului nu s-a așezat și rănile sunt proaspete.  Încă din copilărie autoarea a fost pusă în situația de a conștientiza acțiunile manipulatoare ale sistemului dictatorial care guverna societatea românească în acea perioadă, luând contact cu realitatea crudă a unei vieți în care libertatea era atent controlată. Prima amintire se referă la arestarea tatălui, preot acuzat de deținerea unei arme, strecurată în casă de către securitate cu prilejul unei percheziții.  Totul s-a întâmplat pe fondul absenței acestuia din încăpere, după ce l-au obligat cu un motiv oarecare să iasă, dar profitând și de absența ei, o fetița de 5 sau 6 ani, cu toate că părintele său o rugase,  printr-un gest, să rămână. Suferința simțită mai târziu, când mama a făcut-o să înțeleagă manevra prin care s-a putut comite acuzarea, dar și cea de după moartea tatălui, realizând că acesta știuse de poeziile ei publicate sub pseudonim și era extrem de mândru, precum și dezamăgirea provocată de un coleg, care s-a dezis de propriul tată arestat, pentru a-și putea publica fără restricție creațiile literare, o determină pe tânăra poetă de atunci să se maturizeze forțat, să se îndepărteze de generația ei, conștientizând dimensiunea  flagelului social. Mă simțeam ca o rană căreia i s-a smuls cu sălbăticie bandajul, și am decis să rămân așa – spune autoarea referindu-se la acel moment de cotitură al existenței sale.    

Dacă deosebirea dintre Istoria cu majuscule și o telenovela oarecare nici nu e chiar atât de mare: doar că numai pe una dintre ele o scrie Dumnezeu, deosebirea dintre adolescenta care trăiește istoria și tinerii de azi, care nu știu nimic despre ea, e imensă. Aflată într-un periplu prin școli și licee spre a le vorbi elevilor despre Memorialul Sighet, Ana Blandiana descrie cu amărăciune șocul avut în momentul în care observă cât de puțin se știe și se învață despre  perioada comunistă, și cât de diminuat este interesul tinerilor pentru istoria recentă. Deoarece o repovestire ar scădea efectul asupra cititorului mă voi rezuma să citez întocmai: O anumită confuzie plutind în aer a provocat însă un hiatus al comunicării care m-a împiedicat să continui. ”Cine știe ce este o mineriadă?”, am întrebat la rândul meu, șocată de propria mea bănuială. După o tăcere, mai mult nedumerită decât jenată, după ce, din ce în ce mai uluită, am încercat să-i ajut spunându-le că este vorba de o creație lingvistică românească denumind un moment al istoriei noastre recente, două degete șovăitoare s-au ridicat și o fetiță mi-a spus, pe un ton mai curând interogativ, că ar putea fi vorba de o formă de luptă a minerilor care, în semn de protest, se închid în mină cerând salarii mai mari. (…) Șocată de incident, am pus aceeași întrebare, de alte trei sau patru ori, în următoarele zile, unor tineri sub 20 de ani, cu același efect. De altfel, nu mă îndoiesc, că dacă mineriadele sunt forme de luptă ale minerilor pentru o viață mai bună, Securitatea trebuie să fie, în percepția lor, o firmă de protecție și pază…

Așa cum arătam încă de la început, povestirile nu urmează o ordine cronologică, ceea ce, pe de o parte, le conferă independență, ele pot fi citite separat, dar trădează și o scriere neunitară în timp, o dovadă că au fost scrise în momente diferite. Raționamentul pentru care ele au căpătat această înșiruire este cu siguranță în concordanță cu sentimentele stârnite de amintirea lor  în sufletul celei care le-a trait. Este o carte despre care autoarea spune: Aceasta este prima dintre cărțile mele pe care am scris-o fără bucurie, chiar cu un anumit resentiment născut din obligația de a o scrie,  având nevoie așadar de scrierea ei ca de un remediu, o terapie fără de care rănile vechi, și mai noi, nu se pot închide. Nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl dețin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva. Și descoperă, pentru că autoarea nu se sfiește să dea nume, în unele cazuri, sau să facă trimiteri destul de exacte în altele, către personaje pe care le numește răspunzătoare de evoluția evenimentelor și care încă ne sunt contemporane.  Dar, în același timp, cartea este terenul pe care se întâlnesc și se confruntă obsesii, idealuri, concepții despre lume, viață, moarte, artă, literatură și politică.

Una dintre obsesiile majore, ale artistului în general, ale scriitorului în acest caz, este cea a trecerii timpului. Spaima de pierdere a timpului golește timpul într-un mod dramatic de orice conținut. De teamă că va trece, nu reușesc să fac nimic altceva decât să încerc să-l folosesc cât mai complet. Iar emoția, graba și zgârcenia că în tot acest timp el se risipește nefolosit în întregime fac să-mi tremure mâinile, incapabile să-l rețină și să-l împiedice să mi se scurgă printre degete. Fragmente care să exprime esența citatului anterior se regăsesc pe tot parcursul cărții, raportându-se nu doar la propria persoană ci și la cei pentru a căror operă scriitoarea nutrește o admirație aparte. Iată un caz elocvent, referirea la vizita făcută, împreună cu soțul său, în America, lui Mircea Eliade: Acum, când am cu aproximație vârsta pe care o avea atunci Eliade, când îmi pare rău de fiecare minut pe care îl pierd altfel decât scriind, mărinimia lui de a programa o zi întreagă pentru a cunoaște doi scriitori tineri veniți de acasă, îmi apare profund tulburătoare, aproape nefirească. Legată de această spaimă, izvorâtă din conștientizarea mult prea scurtei perioade rezervate creației, este și dorința, exprimată atât de tranșant, de izolare, de retragere în asceză pentru a se dedica exclusiv scrisului. Toată viața nu mi-am dorit decât să fiu singură, spune scriitoarea și îmi amintesc că o dorință similară am găsit la Jeni Acterian, în jurnalul său, și, cu siguranță, se regăsește și la alți scriitori și artiști, actul creației cerând imperios disponibilitate absolută și sacrificiu personal. Dar ceea ce legitimează ideea că obsesia trecerii timpului e prioritară în acest volum, este ultima povestire, Orologiul fără ore, text încărcat de poezie, o metaforă completă și complexă prin care, dacă mai era nevoie, Ana Blandiana își justifică obsesia. Cele trei orologii, alese pentru a exemplifica mesajul, sunt, fiecare în parte, motiv de meditație și aprofundare a, poate, celei mai mari teme existențiale, efemeritatea noastră ca indivizi. Primul este orologiul din cimitirul evreiesc din Praga. (…) arătătoarele nu se mișcă înainte, ci înapoi, ele nu încearcă să măsoare viitorul, ci trecutul. Ceasornicul este acolo nu pentru a măsura viața, ci moartea. (…) Acele care merg îndărăt, nu se mișcă în afara ta, ci te antrenează, fără să te întrebe, în incredibila lor mișcare, te târăsc înapoi într-o moarte despre care nici nu știi dacă este a ta. Cel de-al doilea este orologiul fără arătătoare dintr-un celebru film al lui Ingmar Bergman. (…) În mod evident, timpul continua să existe – orele sunt acolo – dar rămâne fără întrebuințare, băltit inexplicabil. (…) Eram pierduți tocmai pentru că nu înțelegeam ce putea fi ”în afara lui”, așa cum nu poți înțelege cu adevărat ce este vidul. Cel de-al treilea tip de ceasornic, ieșit din propria sa definiție, l-am inventat eu. Am făcut-o aproape fără să-mi dau seama, cu mulți ani în urmă, scriind un poem în care era vorba despre un ceas căruia orele i-au căzut de mult, dar ale cărui arătătoare continua să se învârtească arătând ceva care nu se vede. Pare să fie, acum îmi dau seama, inversul situației din filmul lui Bergman: nu suntem în afara timpului, ci, dimpotrivă, suntem vânturați fără oprire în miezul lui agitat, nesănătos. (…) Timpul trece cu o asemenea viteză, încât mătură orele de pe cadrane, spulberă măsurile, refuză să se lase împărțit, refuză să semnifice, pe când arătătoarele se învârt disperate, nemaiștiind unde să se oprească pentru a arăta sfârșitul lumii.

Din nevoia de a răspunde acestei idei fixe, de a nu risipi timpul, de a-l folosi în întreaga lui dimensiune, s-a născut povestea fustei ”Europa Liberă”, o altă interpretare a mitului Penelopei, adaptată de data aceasta, simbolizând întoarcerea, refacerea, nu a unei legături, ci a unei eliberări, încă necunoscute.  La sfârșitul anilor 80, în perioada în care, ca orice român închis în stațiul său devenit din ce în ce mai puțin privat, asculta împreună cu soțul, cu urechea lipită de un aparat de radio, emisiunile transmise din lumea liberă, Ana Blandiana are ideea de a umple timpul, petrecut astfel, cu ceva, cu o acțiune care să implice totuși un act creator, și începe să-și croșeteze o fustă. Doar că, deși fusta depășise de mult dimensiunile dorite, lucrul nu a fost întrerupt, trecând dincolo de semnificația uzuală a obiectului în sine, devenind un simbol al mult așteptatului deznodământ. Am continuat să croșetez ascultând desfășurarea evenimentelor, fusta a devenit maxi, apoi în timp ce se desfășura al 14-lea congres, iar la Berlin cădea Zidul, ajunsesem cu andrelele până la pământ. (…) Când, în sfârșit, am ieșit cu toții în stradă, n-o încheiasem încă și-mi amintesc și acum sentimental cu care – atunci, când am reușit să revenim acasă pe sub gloanțele care șuierau în jurul Radiodifuziunii, în vecinătatea căreia locuim – am smuls andrelele de pe ochiuri și am deșirat râzâd vreo jumătate de metru de împletitură, pentru ca fusta ”Europa Liberă” să devină o fustă utilă, bună de purtat. 

Timpul ca obsesie, timpul ca metaforă dar și  timpul ca temnicer, ipostază prezentată în povestirea Cătușa, unde ceasul, purtat în permanență, capătă semnificații surprinzătoare: ..domnul Bănulescu m-a întrebat de ce port ceas la mână. La început am crezut că glumește și i-am răspuns și eu în glumă: ”Ca să știu pe ce vreme trăiesc”. ”Dar de ce vrei să știi?”, a continuat el, iar eu mi-am dat seama că vorbește serios și n-am știut ce să răspund, atât mi se păreau de evidente motivele pentru care purtarea ceasului era obligatore. Apoi el mi-a povestit că n-a avut niciodată în viață un ceas și că, în momentul în care și-ar cumpăra unul, ar considera că a încetat să fie un om liber.

Ana Blandiana nu se dezminte ca poetă nici în acest volum de proză, unele povestiri sunt adevărate poeme, dealtfel eu am văzut poezia peste tot, de aceea, iată, tot ce am scris până acum vorbește despre felul în care am perceput eu acest Fals tratat de manipulare, care ar putea să difere foarte mult de ceea ce ar considera altcineva ca fiind esența  întregii scrieri. Zidul, Modelele, Fostele aripi, sunt, în accepțiunea mea, exemple cu care îmi justific afirmația. Și nu mă pot opri să nu citez, îndemnând la lectura cărții în ansamblu, singurul sens pe care-l pot da textului meu:  Dar lumea nu este o ispită, ci o amenințare continuă de care sunt singură vinovată. Este ca și cum m-aș fi așezat în zidul pe care m-am apucat să-l zidesc singură în jurul meu (…) și, deodată, când zidul era aproape gata și, în orice caz, eu nu mai puteam să mă smulg din el, am simțit că nu mai sunt atât de sigură că zidul folosește sau va folosi la ceva, că poate totul n-a fost decât o concluzie greșită, o formă de exaltare sau chiar o prostie, și că tot ce-mi mai rămâne de făcut, în puținul timp care îmi mai rămăsese, era să povestesc cum s-a întâmplat (…) Pentru asta trebuia însă să-mi pot elibera cel puțin  o mână, cea cu care scriu, să am puterea de a face acest efort care, dealtfel, s-ar putea să dărâme o parte din zid… Este exemplul unui text poem în primul rând datorită imaginii, pentru că poezia operează cu  imagini, dar și pentru că înlăuntrul lui își face loc un alt mit, cel al sacrificiului pentru creație, dar inversat și de data asta (ca în cazul Penelopei). Pentru că jertfa nu constă în zidirea unei ființe vii pentru durabilitatea operei, ci eliberarea din zid, pentru desăvârșirea ei.

Manipulările la care a fost supusă autoarea, bună parte dintre ele, poartă pecetea întunecaților ani de dictatură comunistă, prin care a trecut plătind cu multe umilințe condiția de fiică a unui fost deținut politic, care s-a încăpățânat să-și păstreze demnitatea și să nu se abată de la principiile morale ce i-au fost sădite prin educație, în familie. Sunt multe povestiri care ilustrează această perioadă, lipsurile și suferințele nu doar personale ci ale unui neam întreg. Dar textele din care răzbate cea mai mare durere, sunt cele care fac referire la rănile sufletești apărute după decembrie '89. Sentimentul zădărniciei, al pierderii unui timp prețios (iată, iar această obsesie!) în detrimentul scrisului, implicându-se în acțiuni sociale menite a schimba pentru totdeauna cursul istoriei (vezi rolul major avut în crearea Alianței civice și refuzul de a primi funcții și demnități publice, prin care n-a reușit decât să-și atragă mai multă antipatie, și chiar ură uneori, gestul său punând în pericol imaginea noilor oameni politici și a încercării lor de a-și ascunde adevăratele interese), lasă un pregnant gust amar nu doar autoarei. Despre mult visata libertate, despre noii săi reprezentanți, cu luciditate și precizie de bisturiu, o lăsăm pe Ana Blandiana să se pronunțe, cât despre ziua de mâine, cine mai știe…Mă jenez să spun despre libertate lucruri pe care pe vremuri riscam pentru a le spune; Democrația este un lucru minunat atâta vreme cât nu devine o formă de lingușire a celor care  votează; După ce o viață întreagă am disprețuit  oportunismele, mi-e greu să respect deodată oportunitățile; Cei ce se pregătesc să candideze nu învață ce să facă după ce vor fi aleși, ci cum să vorbească și ce să facă pentru a fi aleși, victoria în alegeri devenind, din mijloc, scop în sine.

Încercând să închei aceste rânduri, revin, aproape fără voie, răsfoind cartea în alegerea unui idei de final, la obsesia autoarei, din care, iată, mă împrumut și eu, realizând că devine și obsesia mea, cartea aceasta fiind ea însăși un instrument de manipulare pentru cititorul său. Societatea de consum este o societate unde sunt de toate, cu excepția timpului în care să te poți bucura de ele. O temă de gândire peste care nu poți trece indiferent, îndemnând la reflecție nu doar artiștii, creatorii în general, ci pe toți cei care își conștientizează condiția de muritori, cu timpul limitat pentru a construi și lăsa în urmă …o urmă.

                                                                                                   Ani Bradea

O zi de leac

      Pe 14 septembrie e Înălţarea Sfintei Cruci, cea mai veche dintre sărbătorile ortodoxe. Despre istoricul sărbătorii circulă mai multe variante, de la o bătălie a împăratului Constantin împotriva lui Maxenţiu, un persecutor al creştinilor (307-312), la înălţarea pe muntele Golgotei a crucii pe care a fost răstignit Isus, la un 14 septembrie 335. Însă nu despre însemnătatea, din punct de vedere al doctrinei creştine, vreau să pomenesc eu aici, ci despre  tradiţiile şi obicieiurile acestei zile, pe care le-am trăit în copilărie şi pe care mă străduiesc să nu le pierd.

      Sunt convinsă că nu doar eu ci oricine a avut privilegiul să trăiască în preajma bunicilor ar spune acelaşi lucru: că sunt cele mai minunate fiinţe de pe pământ, cele mai ocrotitoare şi că pe cele mai importante lucruri de la ei le-am aflat. Eu am crescut în preajma a două bunici, niciun bunic din păcate, iar cea pentru care am aproape un cult a plecat de lângă mine acum mai bine de douăzeci de ani. Sunt atât de numeroase amintirile mele legate de ea, învăluite într-o magie ce se recreează de fiecare dată când gândul meu o cheamă (şi asta se întâmplă destul de des), încât cred că n-ar fi rău să le scriu undeva, pentru că „şi uitarea, e scrisă-n legile-omeneşti”, vorba poetului. Asta adăugat la ceea ce se spune, că noi ne moştenim spiritual şi chiar genetic bunicii şi nu părinţii, ar constitui până la urmă o datorie.

      Ziua crucii a avut întotdeauna o importanţă aparte, plină de mister, pe care bunica l-a întreţinut an de an, şi care a rămas intact pentru mine până-n ziua de azi. Era sfârşitul vacanţei de vară, nu-mi amintesc de zile de 14 septembrie cu ploaie, de fiecare dată un soare blând îşi curgea razele cu moliciunea mierii pe sticla ferestrei şi, sărbătoare fiind, plecam cu bunica să colindăm câmpiile şi livezile. Adunam plante de leac, fiindcă ea spunea că toate plantele culese şi puse la uscat în această zi au proprietăţi magice. Dar nu numai plantele ci şi fructele toamnei, mere, prune, uscate şi puse în podul casei erau păstrate cu sfinţenie pentru afecţiuni neprevăzute. De ziua crucii bunica alegea un dovleac mare şi sănătos, pe care îl tăia în felii nu prea subţiri şi-l punea deasemenea în pod. Acesta avea mai multe roluri şi cea mai mare importanță între toate plantele, fructele şi legumele culese. Dacă se întâmpla ca peste iarnă, sau până la următoarea sărbătoare a crucii, cineva din familie să sufere din cauza unei arsuri, de pildă, bunica se urca în pod, lua câteva felii uscate de dovleac şi le înmuia în apă, apoi le aplica direct peste rană, după care înfăşura locul cu un bandaj. Suferinţa înceta în scurtă vreme şi partea afectată se vindeca repede! Deasemenea seminţele sale, consumate ca atare, calmau nevralgiile. Dovleacul însă mai avea o utilitate. Pus în podul casei el apăra locuinţa de trăznete, scop în care era ajutat şi de crenguţele de tei, cu care ne împodobeam casa şi poarta la Rusalii şi care după ce se uscau se păstrau din acelaşi motiv, protejau casa de nenorociri. Pentru mine participarea la culesul din ziua crucii, aşezatul plantelor la uscat, cu mare grijă, bunica se comporta ceremonios tot timpul, era un fel de ritual şi mă simţeam extrem de importantă că sunt făcută părtaşă, pentru că nimeni altcineva din familie nu o însoţea pe bunica în acea zi. Parcă o văd aievea, înaltă, zveltă, frumoasă (bunica mea a fost o femeie frumoasă până la cei şaptezeşi şi şase de ani ai săi când a plecat...), aplecată asupra unei plante, luminoasă, surâzătoare, mângâind frunzele şi soptind ceva ce doar ea ştia, eu nu am reuşit să înţeleg niciodată şi nici nu am întrebat-o, din păcate. Acum aş întreba-o şi multe altele aş vrea să ştiu, dar ea nu-mi mai poate răspunde, pentru că ea e un înger.

        Odată cu ziua crucii înceta şi  frica mea teribilă de şerpi. Bunica spunea că în această zi toate târâtoarele intră în pământ până primăvara, aşa că nu mai exista pericolul de a le întâlni pe fâneţele cosite, unde, uneori, de sub talpa încălţării ţâşnea pe neaşteptate o şopârlă. Primăvara, în postul Paştelui, era interzis să pomenim de şerpi, pentru că, zicea ea, de câte ori vei pomeni un şarpe de atâtea ori vei întâlni unul în timpul verii. Mă temeam foarte tare de avertizarea asta, până într-atât încât îmi imaginam că şi gândul nerostit poate fi o încălcare a interdicţiei.    

         Azi a fost 14 septembrie, ziua crucii, soarele copilăriei mele s-a ascuns și a stat să plouă încă de dimineață, dar asta nu m-a împiedicat să trăiesc această zi așa cum știu, cum am învățat că se cuvine, de când am început să pricep ce e pe lumea asta. Și voi continua să colind de fiecare dată pe 14 septembrie câmpiile şi dealurile în căutarea plantelor de leac, pe care le voi usca şi le voi păstra cu mare grijă încă un an, pentru că magia trebuie reinventată, iar şi iar...

Heraldici șterse

     L-am cunoscut pe Vasile Negrean într-o fierbinte zi de 4 august 2011, tocmai împlinise vârstă de 90 de ani. Am stat de vorbă în cămăruța sa, după ce m-a primit curtenitor, sărutându-mi mâna și întrebându-mă cu ce îmi poate fi de folos. Îmbrăcat frumos, cu o cămaşă albă cu guler scrobit (nepoata sa îmi spunea că se pregătise special pentru vizita mea) şi pantaloni de pâslă, uşor bufanţi în partea de sus şi mulaţi pe glezne, de un verde milităresc, amintind de moda unor vremuri necunoscute mie, dar cu atât mai misterioase, m-a impresionat cu sprinteneala minții şi m-a cucerit cu poveştile, relatate cu atâta exactitate, scoase prompt dintr-o memorie ordonată, ca o enciclopedie. Crâmpei de istorie vie, baciu Lica, aşa-i spun apropiaţii, mi-a dăruit, în răcoarea odăii sale de pământ(casa fiindu-i construită din paiantă, un amestec de pământ şi paie, care ne-a ocrotit de vipia de afară), un soi de călătorie în timp.

     Când i-am spus că doresc să scriu o carte despre familia nobiliară, care a trăit în sat şi al cărei conac încă există, a zâmbit, spunându-mi că amintirile legate de perioada aceea sunt mult mai vii decât cele de săptămâna trecută. Mi-a mărturisit că a mai discutat și cu alţii, printre care profesorul Ciuclea, cel care a scris monografia satului,  apoi s-a așezat pe povestit, cronologic, începând din copilărie, ca și cum ar fi știut că așa îmi doream și eu să-l rog să-și amintească. Fascinant personaj, fascinantă mintea și memoria sa, îmi enumera la un moment dat toate statele Europei, cu număr de populație şi capitale, cum învățase în școala primară. Și-mi spunea că nu înțelege ce învață copiii din ziua de azi la școală:

    Eu stau la poartă doamnă, că oricum nu mai pot nimic să lucrez la vârsta asta, și vin copiii de la școală, și-i întreb de una, de alta, din geografie, din istorie, dar nu știu deloc sa-mi răspundă, așa că mă întreb ce-i învață oare acolo, că nu știu de niciunele!

.....................................................................................................................................

    Călătorului, care străbate drumul județean BH 108 I, din direcția localității Aștileu spre Vadu Crișului, prima localitate ce-i apare în cale, după ce lasă pe partea dreaptă a direcției de mers silueta înnegrită de fum a unei fabrici de cărămidă, este satul Butan. Aflat în componența comunei Măgești, Butanul este atestat documentar la 1552, cu denumirea maghiară de Rekosd[1]. Denumirea care va fi însă regăsită ulterior în hărțile topografice, extrasele de carte funciară sau registrele de stare civilă, este aceea de Rikosd. Scriitorul de limbă maghiară Dukrét Géza, în lucrarea ”Épitett örökségünk Bihar Megyébén” (p.125), spune despre localitatea Butan că este situată în stânga Crișului Repede, de-a lungul căii ferate și că ar fi fost pădure regală pe timpuri. Dukrét Géza confirmă ca primă atestare documentară a acestei localități anul 1552, dar denumirea ar fi fost aceea de Rekasdh. Mai târziu, la 1692, devine Rékosd iar la 1851 numele localității se menționează a fi Rikosd. Același autor precizează că, denumirea localității în limba maghiară provine din cuvântul de origine slavă reka și înseamnă râu. Locuitorii satului sunt cu preponderență români de religie ortodoxă, biserica lor a fost ridicată în anul 1877 dar dat fiind atestarea documentară se spune că satul a avut o biserică mult mai veche, aflată undeva pe deal în apropierea cimitirului[2].

       Coborând o panta domoală, drumul județean se odihnește puțin, pentru ca mai apoi să-și reia traseul șerpuitor prin inima satelor pe care le străbate. Acolo, la locul de popas, ieșind din șirul caselor aliniate la stradă, la capătul unor alei ce au îngropat sub ele urmele copitelor cailor și ale roților de trăsură, se înalță semeț și mândru fostul conac al familiei Juricskay. Azi sediu de școală, clădirea se remarcă prin stilul arhitectural deosebit, prin acea eleganță și frumusețe pe care tendințele moderne nu au putut-o estompa. A fost renovată în câteva rânduri, dar fie n-au știut, fie n-au vrut să țină seama de arhitectură, cei ce au contribuit la renovări au mutilat chipul unei frumoase clădiri despre care Dukrét Géza[3] spunea că aparține stilului eclectic. Fațada principală, care cuprindea peronul pentru trăsuri, a fost zidită adăugându-i-se ușă și ferestre de o altă formă și construcție decât restul clădirii, din dorința, probabilă, de a adăuga un spațiu interior în plus. Forma superior-concavă a ferestrelor originale amintește de arhitectura barocă, mai exact de stilul baroc transilvănean, dezvoltat în sec. XVIII – XIX, ca urmare a integrării Principatului Transilvaniei în Imperiul Austriac. Acest design al ferestrelor mai poate fi văzut la Castelul de vănătoare Zichy de la Poiana Florilor, sau la Palatul Bánffy din Cluj, clădire care în prezent adăpostește Muzeul de artă al oraşului.

....................................................................................................................................

       Interlocutorul meu, privește cu coada ochiului cutia cu pișcoturi pe care i-am adus-o în dar. Se bucură de dulciuri la fel ca un copil, îmi spusese nepoata sa la telefon, când am stabilit întâlnirea. Îl îndemn să-mi povestestească despre conac și despre imaginea de altădată a proprietății. 

        Înainte de al doilea război mondial, își începe sfătos povestea, proprietatea de la Butan era înfloritoare. Conacul, parcul și împrejurimile erau superbe, frumos îngrijite. În curtea largă, precum și în grădină, existau alei pentru plimbare, străjuite de o parte și de alta de trandafiri. Toată proprietatea era îngrădită cu gard viu și mărginită de nuci. Livada cuprindea toate tipurile de pomi fructiferi, iar sus pe deal era o minunată plantație de brazi. La circa 100 de metri de conac, într-un spațiu situat între două văi, a existat un gorun falnic, foarte bătrân, cu o tulpină ce nu putea fi cuprinsă de mai multe persoane, sub care familia avea amenajat spaţiu de odihnă, la umbră, cu masă și locuri de șezut. Sistemul de iluminat al parcului și al conacului era unul modern, cu gaz, adus de la Viena. Camerele erau mari, somptuoase, coridoarele spațioase și scările monumentale, din piatră cioplită, executate de meșteri italieni.  La cimitirul familiei, amplasat sub o coastă de deal împădurită, se ajungea printr-o alee deasemenea mărginită de trandafiri. Azi, traversezi canalul hidro (construit în anii '50), urci panta ușor abruptă a dealului din apropiere și descoperi câteva pietre funerare, purtând inscripții ale numelor, celor ce-și dorm somnul de veci în „temeteul domnului”(toponim local însemnând cimitirul domnului, în sensul de al stăpânului). Multe dintre aceste pietre sunt rupte, altele scrijelite. Locul unde e amplasat cimitirul oferă o panoramă superbă a localității, până departe, spre malurile Crișului Repede și dincolo de ele.

     Obosit, baciu Lica face o pauză, cu mișcări tremurânde soarbe o înghițitură din cana lui albastră, probabil licoarea e un ceai amar fiindcă se strâmbă puțin, apoi privirea îi alunecă pe fereastra de la stradă, dar nu privește afară pur și simplu, ci undeva mult mai departe. Se lasă o tăcere și eu nu îndrăznesc să o tulbur.

     Eu nu i-am cunoscut pe toți, înnoadă el povestea întorcându-se brusc spre mine, doar pe ultimul l-am știut bine, pe Domnișorul. I se spunea așa pentru că era feciorul Domnului, al celui care a adunat toată averea, dar și pentru că s-a căsătorit târziu, a fost multă vreme flăcău tomnatec. Era un bărbat frumos, foarte elegant și cu mult succes la femei. Avea multe iubite în sat și în  împrejurimi. Înainte de căsătorie locuia la conac, dar după aceea s-a mutat la casa cealaltă din Butan, unde a rămas până la moartea sa. Pleca mereu să-și inspecteze pământurile, călare pe un cal alb, de fapt o iapă foarte frumoasă pe care o folosea doar la călărie și pe care nu o putea încăleca nimeni altcineva. Era iubit de săteni, dacă avea de lucru convoca imediat oamenii la clacă, îi plătea şi-i trata foarte bine cu mâncare și băutură. O astfel de activitate se termina de obicei cu o petrecere pentru că Domnișorul așa se simțea bine. Dacă vreun țăran, care fusese la lucru, mergea a doua zi să-i ceară o căruță de lemne, acesta îi dădea o pereche de boi să meargă în pădure să-și aducă lemne. Era pasionat de vânătoare, veneau des oaspeți la conac cu ocazia vânătorilor organizate. Se împușcau de regulă iepuri, iar gonacii erau oameni din sat. Întreținea relații de prietenie cu familii nobiliare din zonă. A avut niște prieteni care veneau în vizită pe motocicletă, evenimentul constituind o premieră în localitate, deliciul sătenilor care ieșeau pe la porți.

     În toamna anului 1940 în conacul familiei Juricskay s-a instalat o companie de grăniceri unguri. Tot în această perioadă Domnișorul a început să vândă din pământul familiei. Prima dată a vândut pentru un frate al său, care făcuse niște datorii la Budapesta. Când au venit rușii, românii l-au ascuns, împreună cu toată familia și așa a scăpat. Ei căutau mai ales kulak (chiaburi-boieri) și hazaika, adică femei. După prima expropriere Domnișorul a continuat să vândă pământ, a avut un presentiment al vremurilor ce au urmat. Vindea pământul la cine se nimerea și la cine îi dădea banii mai repede. Bârfitorii satului începuseră să-l vorbească de rău, că vindea toată averea moștenită de la părinții săi. Reforma agrară, marea expropriere din 1945, l-a deposedat de tot ce-i mai rămăsese. Momentul a avut un impact major asupra psihicului, Domnișorul a suferit un șoc, care l-a făcut să cadă iremediabil în patima alcoolului. Oamenii erau bucuroși că au primit pământ, unora nici nu le venea să creadă. Au tăiat brazii și copacii ornamentali, au scos din rădăcini toți pomii fructiferi și vița de vie, au desființat aleile și au început să-și are parcelele. Ca o prevestire a vremurilor ce aveau să vină Domnișorul le-a spus: nu vă bucurați că astăzi ia pământul de la noi, că va veni vremea ca mâine, când o să-l ia și de la voi! În vremea asta foștii servitori ai familiei au devenit activiști de partid, au primit funcții în partidul comunist, iar Domnișorul a fost trimis la ”reeducare”, pe șantierul canalului hidro, care atunci se construia. A căzut bolnav la pat, într-o cămăruță din casa în care trăise cu familia sa și care avea acum alt proprietar, cerând mereu să i se aducă băutură. De fapt numai atunci când bea alcool devenea coerent, în rest halucinațiile unei lumi, în care doar mintea sa mai trăia, îi bântuiau existența. Scene de vânătoare, activitate pe care o iubise atât de mult, îi înfierbântau imaginația și trupul chinuit de boală și agonie.  S-a stins într-un sfârșit de primăvară, la 29 mai 1967, lăsând o lume care nu mai semăna deloc cu aceea în care venise el, în urmă cu mai bine de șaizeci și cinci de ani. A fost înmormântat în cimitirul familiei.

      Da, l-am cunoscut bine, săracul, nu a avut parte de o viață îndelungată și nici așa plină de bine, ca a altora din neamul său, mi-a fost milă de el, chiar dacă tata a avut câteva conflicte cu el la naționalizare. Tata a fost birău, spune baciu Lica, ridicând mândru privirea, și, nemaiputându-se abține, apucă de pe masă cutia cu pișcoturi, rupându-i ambalajul cu gesturi febrile.

---

[1] Coriolan Suciu, Istoric al localităților din Transilvania, p. 115

[2] I.N.Ciuclea, Măgești 500 ani, ed. Treira Oradea, 2007, p. 31

[3] Dukrét Géza, Épitett örökségünk Bihar megyében, ed. Europrint, Oradea, 2009,p. 125

Feminitatea – moduri de întrebuințare

           Prospect de femeie, editura Herg Benet 2014, este cartea de debut a Anei Barton, o prozatoare care nu scrie deloc ca o debutantă, ea însăși declarând că se îndeletnicește cu scrisul de douăzeci de ani, venind din zona publicisticii, activitate ce a contribuit la concizia și percutanța stitlului său literar.

            Volumul cuprinde șaizeci și opt de texte (recunosc le-am numărat de două ori, prima dată îmi ieșise cu unul în plus și chiar m-am luminat de revelația descoperirii unei ”perversități” a mesajului, trecută neobservată de ceilalți, care au mai scris pe ici pe colo despre carte, dar am descoperit repede că unul dintre titluri se lăfăia relaxat pe două rânduri punctate),  texte pe care cu greu le poți asocia unui anume gen literar. Ele diferă unele de altele, găsim aici de toate pentru toate gusturile și așteptările, de la adevărate poeme în proză până la povestiri de viață cotidiană, scene fruste, redate cu un umor acut, persiflant, ego-ficțiuni, sau relatarea unor amintiri dintr-o fericită copilărie. Toate sunt scrise ”stenografic”, fără înflorituri stilistice care să îndulcească prea mult, cititorul experimentând efectul unei lecturi proaspete, revigorante, ca o bomboană mentolată ce induce senzația de răcorire.  Spun induce, pentru că în spatele unei ”durități” de exprimare voite se întrezăresc o sensibilitate nu îndeajuns disimulată a autoarei și o feminitate debordantă, pe care nici titlurile de genul: Curvă bătrână; Te iubesc, luate-ar dracu'! sau Gospodină-n pat, doamnă-n bucătărie...nu le pot anihila. Ana Barton scrie precum pășește, cum respiră, în ritmul alert al vieții de zi cu zi, în ritmul cardiac al unui oraș în care trăiește și pe care-l trăiește. Stilul ei e cât se poate de direct, tranșant, dureros de tranșant pe alocuri. Spune lucrurilor pe nume, are o grabă cu care te poartă mereu spre următorul text, de parcă n-ar avea suficient timp pentru explicații, lăsându-te pe tine, cititorul poticnit, să te mai lămurești și singur. Asta mai ales în cazul fragmentelor metaforice, care te prind și te învălmășesc în misterul mesajului lor, atât cât să te dezmeticești abia în povestirea simplă și plină de umor care urmează. Găsim, în aceste cazuri, exprimări poetice semnificative: Mai miros și acum a sălbăticiune odihnindu-se împotriva adierii și mai topesc în nări aerul câmpului de ciuperci fermecate de apropierea uciderii; Există oameni cu care mângâi păsări sau Din ea mai ieșeau uneori, și nu arareori, niște vrăbii mai mici decât alea obișnuite, mici cât niște nedumeriri. Dar le alunga mereu cu pietre, de parcă ar fi fost nevoie de atâta violență.

            Prezența sentimentalității e însă parcimonioasă, și totuși în cantitate suficientă, ca sarea și piperul în mâncare, precum în Piper negru, măcinat, unul dintre textele-poem.  În Prospect de femeie  (care dă și titlul cărții), sau în Gospodină-n pat, doamnă-n bucătărie, autoarea amestecă, în doze egale, umor, (auto)ironie și profunzime a mesajului conținut, pentru a ilustra condiția femeii moderne, a eforturilor pe care aceasta e nevoită să le facă, spre a rezista presiunilor unei societăți mereu competitive în ceea ce o privește. Iată o mică mostră în fragmentele ce urmează: Data revizuirii prospectului: zilnic, îndeobște dimineața, când ea are porniri criminale la adresa oglinzii, a cărei fidelitate cu noaptea-n cap nu folosește nimănui. Dar nimănui. (Prospect de femeie); Nu te trezești dimineața căscând. Te-ntinzi cum ai văzut în filemele romantice, îți reprimi elegant căscatul, faci două-trei-patru mișcări de anghilă, vezi să n-o confunzi cu anaconda, dai deoparte cearșaful, că tu nu pui plapumă pe tine nici moartă!, și te ridici în capul oaselor. De pe marginea patului, în timp ce-ți înghiți un cârcel proptit taman acu' în laba piciorului stâng, te-ntorci spre el și sufli de trei ori, ca-n povești. ( Gospodină-n pat, doamnă-n bucătărie...)  Dar povestirea care lasă oarecum fără respirație cititorul, aruncându-l, fără să fie atenționat (după ce parcursese delicatețea textului cu titlul Mai ții minte, Javier?), în vâltoarea unei exprimări efervescente și lipsite de inhibiții, trădând însă un acut simț al observației pe care autoarea îl exploatează din plin, este Femeia cu chiloții pe fluierul piciorului. Precizia cu care desenează scena, aproape cinematografic, epurează textul de orice urmă de vulgaritate, dându-i aspectul unei coregrafii pure. Mi-am amintit, citind această povestire, despre mărturisirea Anei Barton, văzută undeva pe o pagină web, posibil transcriere a unor cuvinte rostite cu prilejul vreunei lansări: Am trei caiete, unul acasă, unul la birou şi unu-n geantă, pe care le scot câteodată aproape compulsiv pentru a nota, ilizibil, fără excepţie, câte o trecere de glonţ neîncărnat prin cap. Cu siguranță așa se explică redarea cu lux de amănunte a unor scene și gesturi ca cele ce urmează: Femeia mergea. Pas vioi, dar nu aprig, mișcări ferme, însă delicate, capul parcă purtat de ușoara pală de vânt. Parc-am văzut și-un obraz surâs, dar nu bag mâna-n foc fiindcă ne despărțea o zebra generoasă, de bulevard central. Recunosc, auzeam toată percuția din ”Titan”. (…) Vedeam molecule prin arcul de aer de peste boulevard, nu alta. Și, în secundele-n care-mi așteptam eu verdele semaforial la stâlp, făcându-mă statuie de mirare, nu de sare, precum, în vechimi, femeia lui Lot, iar femeia mea de vizavi continua să meargă, văd că-i alunecă oarece, glisare fină și unduitoare, pe fluierul piciorului drept. Ceva roșu, moale, firav. Ea, neoprindu-se din mers, nemodificându-și unghiul de înclinare a capului, imperturbată carevasăzică, ridică, punând în gest o grație de Plisețkaia, piciorul nepândit de griji ori de lene până în dreptul tomberonului pe lângă care trecea în clipa aia și lasă molcom să se scurgă în burta lui chiloții mici, din ațe roșii. (…) Acolo am văzut eu feminitatea în ipostaza supremă a prezenței ei de spirit. Și aici vedem noi, cititorii, senzualitatea unei imagini, în toată spledoarea, profunzimea și adâncimea descrierii ei!

            În genere proza Anei Barton e una a cotidianului, spiritul de observație și capacitatea analitică dându-i autoarei posibilitatea de a reda scene dintre cele mai banale; datorită preciziei de bisturiu cu care incizează realitatea, limbajul capătă funcția unui fel de personaj în sine, care circulă de la un text la altul. Un lucru e cert, lirismul nu face parte dintre uneltele sale de exprimare preferate, nici măcar atunci când se adresează bărbatului iubit. Cu atât mai puțin atunci când povestește despre ființe dragi, dintr-un trecut pe care-l condimentează cu umor, din abundență, în ciuda temei alese, ca în povestirea Glonțoaica, unde amintirea unui priveghi la care a participat împreună cu bunicul e ilustrativă:  M-a intrigat indiferența ei. M-am uitat în jur, ăștia vorbeau unii cu alții. Nimeni nu era atent la mine. Așa că am pus un picior în cutie și m-am lăsat ușurel înăuntru, aducând, fără vreun zgomot, și celălalt picior. Doamna asta nici  nu m-a simțit. (…) Și ca orice om trudit, am dat să mă odihnesc. Și m-a luat somnul pe Glonțoaica. M-am trezit îngrozită, din cauza unui țipăt ca din gură de șarpe: ”Floricăăăăăăăăă, fata e pă mort!” Bunicul meu m-a extras blând din cutie, m-a luat în brațe și am plecat acasă. Nu m-a întrebat nimic pe drum. Mi-a spus doar atât: ”Să nu cumva să-i spui lu' măta mare, că ne ia dracu' pe-amândoi.”

            Temele abordate în volumul Prospect de femeie sunt dintre cele mai diverse, dar fie că ne oprim asupra textelor mai apăsat metaforice, asupra unor întâmplări cotidiene, sau asupra unor povești de demult, cu parfum inimitabil, nu o putem acuza pe autoare, nici într-un caz, de folosirea unui limbaj vetust. Ba din contra, prospețimea scrierii, modul direct, tăios și în același timp savuros în care aceasta spune lucrurilor pe nume, concură la o lărgire a ariei de adresanți. Asta nu înseamnă că  vorbim despre simplitate în ceea ce privește mesajul. Cititorul Anei Barton este în primul rând unul educat, rafinat, capabil de a simți subtilitățile ascunse în text și posesor al unui dezvoltat simț al umorului. Iar prozatoarea se anunță a fi o reprezentantă de success a noului val de scriitoare, care nu se sfiesc să se arate puternice, îndrăznețe, culte, dar și erotice, plăpânde și chiar vulnerabile atunci când redarea simțirii o cere. Textele sale sunt adevărate radiografii ale unui suflet de femeie, cu toate încercările și trăirile ce se produc în interior. Se înghit fără a fi mestecate. Aflăm că există, totuși, Precauții: deși umblă vorba prin talcioc de multă vreme că substanța e imposibil de înțeles vreodată, vă avertizez că aici nu suntem la vreo serbare cognitivă. Deci, curaj! Dar nu și derivatele lui. Ne liniștim, până la urmă, aflând despre Supradozare: nu este posibilă. În final mai trebuie să ținem cont doar de Avertisment: temerile, spaimele sau angoasele sunt complet interzise pe toată durata tratamentului.  

Cuibul liniștit

          Balcic Micul paradis al României Mari, cartea cunoscutului istoric Lucian Boia, apărută la editura Humanitas la începutul anului 2014, s-a vândut încă înainte de lansarea ei pe piață, prin precomenzi la librăriile online. Nu știu dacă interesul cititorului român pentru istorie este adevăratul motiv al succesului, sau, mai degrabă, mitul unui tărâm plin de mister, o Mecca a pictorilor și nu numai, mit readus la viață după 1989, din care s-au născut numeroase povești și legende, valorificate azi de către vecinii noștri de peste Dunăre în ghiduri turistice ”condimentate” cu povești din budoarul reginei Maria. Totul, remarcabil de neadevărat – ne asigură autorul. Limbajul textului nu este unul sec, specific scrierilor cu caracter istoric, ba din contră abordarea e una oarecum artistică, unind cele douăzeci de capitole, care tratează fiecare o temă distinctă, într-un tot unitar. Intenția autorului e declinată încă din Cuvânt înainte: Subiectul acestei cărți este Balcicul: Balcicul în perioada lui românească, din 1913 până în 1940. Un Balcic real și imaginar totodată: așa cum l-au văzut, așa cum l-au vrut românii: un colț altfel pe harta României, un fel de paradis, un loc, poate, al unor noi începuturi. (...) În cea mai mare parte, ceea ce urmează e însă rodul investigației proprii, prioritate având fondurile de arhivă puțin sau deloc cercetate până acum. Pentru mine, în acest moment, aventura se încheie. Nu-mi rămâne decât să-l las pe cititor să-și spună cuvântul.

          Lectura este așadar una foarte accesibilă, iar datele istorice deloc cosmetizate: Nu Balcic visau românii atunci când s-au înverșunat să anexeze Cadrilaterul. Simțeau doar că trebuie să dobândeacă ceva. (...) Argumente de tot felul, însă, evident, nici un argument etnic în favoarea românilor(...) Cadrilaterul n-a fost pentru români o experiență prea fericită. Cert este că a întreținut o tensiune permanentă între România și Bulgaria. (...) Una peste alta, Cadrilaterul a adus românilor mai multe griji decât motive de satisfacție. Cu o excepție: o unică și splendidă excepție. Un dar neașteptat: Balcicul. Începând de aici, de la această ultimă afirmație, autorul ne poartă printr-o poveste, într-adevăr argumentată cu date istorice și demografice. Dar în mare parte aceasta este construită mai puțin din perspectiva unui cercetător obiectiv (chiar dacă apelează insistent la fondurile de arhivă), cât mai ales din aceea a artiștilor, care au lăsat posterității tablouri și însemnări valoroase despre un loc fermecător, a cărui irezistibilă atracție l-a transformat într-un mit, numit Balcic, Coasta de Argint, sau Nissa a României.

          Primii care au ajuns aici au fost pictorii, până atunci marea fiind o temă aproape absentă în pictura românească. Oferta vizuală pentru artiști era una neașteptată: ...Balcic, orașul înconjurat de stânci albicioase, dar și de creste împădurite, brăzdate de văi adânci, coborând vertiginos spre albastrul mării. Pentru ei a contat mai puțin lipsa infrastructurii și a condițiilor de locuit precare: Străzile și piețele sunt pline de gropi. Iluminatul, cu lămpi de petrol, dă o lumină cam chioară. Noaptea, ”cu oareșicare greutate își găsește omul casa, din cauza întunericului (...) Orașul e lipsit cu totul de lumină...la fiecare pas oamenii se împiedică de bolovani și gropi.” (”Doleanțele orașului Balcic”, în Ecoul, 10 ianuarie 1915)

          Dacă Balcicul este fiul artiștilor, așa cum Egiptul este fiul Nilului, este firesc să ocupe prim planul această prezentare a istoriei sale, prin ochii celor care i-au construit ființa spirituală și chiar cea arhitecturală și turistică. Pictorii, din fericire, nu se lăsau intimidați de gropi. Prea erau îmbătați de culorile și exotismul locului. Ei sunt, de fapt, cei care au creat sau au recreat Balcicul, l-au transfigurat în asemenea măsură încât ne e greu să mai distingem între realitate și imaginar; oare privim Balcicul cu ochii noștri sau îl vedem cu ochii lor? Cu toate resursele naturale de care dispunea, pentru dezvoltarea sa din punct de vedere turistic, Coasta de Argint (primul care a folosit această denumire a fost, aflăm în capitolul al doilea Românii și marea, geologul Gheorghe Murgoci la 1913, impresionat de strălucirea stâncilor calcaroase și lansând implicit o sfidare la adresa faimoasei Coaste de Azur) nu a trezit multă vreme interes pentru posibilii vizitatori și ”sezoniști”, și asta în special din cauza dificultăților de acces și a dezvoltării insuficiente a localității: Pentru turism, Balcicul era, într-adevăr, splendid dăruit, atât prin pitorescul lui natural, cât și printr-un pitoresc uman, nu mai puțin bătător la ochi. În totul, era diferit, era altfel. Dar pe cât era de dăruit, pe atât era de lipsit de toate cele. Nu exista cale ferată, iar drumurile de acces promiteau de la bun început o călătorie cu peripeții. Străzile nepavate ofereau cu generozitate gropi, praf sau noroi, în funcție de starea vremii. Nici canalizare, nici apă curentă, nici lumină electrică. Pentru unii – cu suflet de artist – neînsemnate impedimente, pentru alții, poate, ceva mai supărătoare.

           Printre pictorii care au ”invadat” Balcicul, unii construindu-și mai târziu case, alții venind doar vara, în sezon, făcând din acest loc o temă frecventă în pictura românească, sunt amintiți: Alexandru Satmary, Cecilia Cuțescu-Storck, cu soțul său sculptorul Frederick Storck, Samuel Mutzner, Iosif Iser, Gheorghe Petrașcu, Ion Teodorescu-Sion, Jean Al. Steriadi, Ștefan Dumitrescu, sau Paul Miracovici. Dar sunt și pictori care au „refuzat” Balcicul, dintre care, cel mai sceptic dintre sceptici, Nicolae Tonitza, căruia autorul îi rezervă un capitol întreg intitulat Convertirea lui Tonitza: Ani de-a rândul, Tonitza se încăpățânase să nu ajungă la Balcic. Îi stârnise un sentiment de respingere tocmai pictura Balcicului. I se părea fără interes și repetitivă. În interpretarea lui, cam simplificatoare, Iser crease aici un tip uman, iar Dărăscu, peisajul; după ei nu vedea decât epigoni, cu nesfârșite variațiuni pe aceeași temă. Aflăm, astfel, că pictorul a întreprins o călătorie pe Coasta de Argint ca un omagiu adus unui prieten dispărut, dar a căzut repede sub vraja locului, cum el însusși se confesează într-o scrisoare datată 5 august 1933 (N. Tonitza, Corespondență,1906-1939, editura Meridiane, București, 1978): În sfârșit, am parvenit să văd și eu Balcicul. Mi-l închipuiam, după tablourile pictorilor noștri, cu totul altfel. Între cum a fost pictat până acum și ceea ce este el în realitate e o enormă diferență. E mult mai fin, mult mai tandru, mult mai irizat. Nu e decorativ și mai ales nu e deloc brutal. E fantastic.(...) Deocamdată, ceea ce mă plictisește aici este afluența de sezoniști care aduc o notă de nesimțire și frivolitate în decorul acesta de basm, aproape religios... Dealtfel marele pictor își va atinge aici apogeul artistic, perioada petrecută la Balcic, încumetându-se chiar să rămână peste iarna, constituie etapa cea mai înaltă a creației lui Tonitza.

          Al doilea factor esențial în crearea Balcicului a fost Regina Maria. Ea a venit mai târziu și nu s-a lăsat cucerită de la prima vizită:  I-a plăcut Balcicul, dar așa cum îi plăceau multe locuri, n-a avut vreo tresărire specială. N-a fost dragoste la prima vedere. In Maria, regina României, Țara mea, ediția a III-a, Sibiu, 1919, carte din care autorul citează, găsim impresiile acestei prime călătorii: Balcicul este un târgușor pitoresc despre care ai zice că se rostogolește în valuri. În grupe murdare căsuțele lui turcești se cațără pe povârnișuri repezi, ca și cum ele ar sta să lunece pe încetul, atrase de apele de dedesubt. (...) Numai o dată am fost acolo, dar am o amintire vie a înfățișării lui neobișnuite, a mulțimii îngrămădite de fețe de toate spețele, a locuințelor ei mărunte, încântător suite una în capul celeilalte, așa încât păreau că numai cu greutate stau sprijinite pe niște coaste atât de răpezi și rupte. Cu toate acestea, din chiar însemnările sale, răzbate clar faptul că o scânteie s-a aprins încă de la această primă vizită, din care s-a născut mai apoi sentimentul de dragoste copleșitoare, ce avea să o lege pentru totdeauna de locul în care a dorit să-și lase inima la propriu. Odată cu cea de-a doua vizită a reginei s-a declanșat interesul său deosebit pentru această zonă, și începe perioada cu adevărat definitorie pentru ceea ce înțelegem azi prin Balcic. Lucian Boia punctează importanța interesului regal, și a susținerii pentru dezvoltarea și promovarea Coastei de Argint, în patru capitole ale cărții: Tenha Juvah; Scurtă cronică a ”Cuibului liniștit”(care include și o serie de fotografii de epocă); Primarul și regina, precum și Dispariția reginei, unde citim despre despărțirea Mariei de Balcic, de fapt despre moartea sa, căci doar ea a putut-o îndepărta de ”iubitul Tenha Juvah” cum și-a numit ea ”cuibul liniștit” în turcește. Pe parcursul acestor capitole sunt descrise atât achiziționarea terenurilor care au dus la domeniul de mai târziu, cât și detaliile privind construcția vilei, dar și implicarea efectivă în viața comunității și a problemelor ei, relația sa cu administrația locală, apropierea în special de unul dintre primari, George Fotino, în mandatul căruia Balcicul a cunoscut cea mai importantă dezvoltare.  

           Cu toate că regina era o protectoare a artelor, ea însăși picta și scria, cel care a insistat ca ea să revină la Balcic, tocmai pentru că spera într-o apropiere și o susținere din partea ei pentru breaslă, a fost Alexandru Satmary. În această carte istoricul Lucian Boia dezminte părerea încetățenită potrivit căreia regina ar fi fost binefăcătoarea absolută a pictorilor și creatoarea coloniei artistice de la Balcic: La Balcic, regina se vede în mai multe rânduri cu Satmary (...)dar, mai curând decât pictor, acesta era pentru ea un prieten. (...) Și Cecilia Cuțescu-Storck e mai degrabă o vecină; regina nu pare să o aprecieze în mod deosebit ca pictoriță. (...) Regina nu pare să fi fost prea interesată de cum evoluează pictura românească pe coordonatele Balcicului. Ea și colonia artistică rămân entități separate.

          Capitolele rezervate reginei abundă în informații privind apropiații, prieteni și cunoștințe, care i-au fost alături în perioadele petrecute la Balcic, pictori, scriitori, oficiali locali sau oameni simpli, ca acea bătrână turcoaică Șefica aflată în slujba ei, pentru care Maria a avut o afecțiune deosebită: Se înțelegeau de minune, nu prin vorbe – Șefica știind doar turcește, limbă pe care regina n-o cunoștea -, ci din priviri și prin gesturi (de fapt, înțelegerea perfectă, dincolo de cuvinte!).  Dar există o prietenă specială a reginei, amintită de către istoricul Lucian Boia: Dintre prietenele care o vizitează la Balcic, cea mai apropiată, cea mai iubită, este, fără nici un dubiu, Cella Delavrancea, fiica scriitorului și pianistă reputată (mat târziu și scriitoare). Aceasta o aduce, într-o vizită făcută reginei la Balcic în 5 octombrie 1932, pe sora sa, arhitecta Henrieta Delavrancea Gibory, care va construi aici numeroase vile, Maria descoperind în ea un aliat în lupta pentru păstrarea specificului oriental al localității. Ea se pronunța frecvent și insistent împotriva afectării armoniei locului, prin construcții impunătoare și nepotrivite:  Voi, toți cei ce iubiți Coasta de Argint – lansase ea chemarea -, nu distrugeți atmosfera orientală care îi este marele farmec. Îmbunătățirile rău înțelese sunt mult mai rele decât dacă nu le faci deloc! Ele ar ruina frumusețea rustică și simplă a locului. Multe dintre casele Henrietei au rezistat vremurilor vitrege, chiar dacă nu a existat nici cel mai mic interes de a fi protejate și păstrate după cedarea de către români a Cadrilaterului. În finalul scrierii autorul face o trecere în revistă a acestora, dar și a gradului avansat de degradare a unora dintre ele, cum ar fi majestuoasa vilă Cuțescu-Storck.

          Istoria e până la urmă o poveste, sau mai bine zis suma poveștilor dintr-o poveste, fiecare având epilogul său. Cel al Balcicului e unul trist pentru români. Dacă despre perioada lui interbelică, despre rolul determinant pe care Maria, regina României, l-a avut în crearea și dezvoltarea sa, am putut citi frecvent în ultima perioadă, istoricul Lucian Boia vine să ne dezvăluie și partea mai puțin luminoasă a istorisirii. Mai exact, aflăm ce s-a întâmplat după ce inima binefăcătoarei sale a ajuns în capela Stella Maris, dar și după ce românii au pierdut Coasta de Argint. Azi, cu toate că Balcicul nu ne mai aparține, istoria, într-un fel, oferă compensațiile ei: Regina Maria se bucură de toate onorurile...de onoruri ”turistice” îndeosebi. A redevenit patroana locurilor. (...) Se petrece un fel de ”recuperare” românească. (...) Se aude din nou vorbindu-se românește, fenomen explicabil, fiindcă cei mai mulți dintre vizitatori sunt români. (...) Pe când Balcicul era românesc, mulți bulgari nu vorbeau românește. Nu-i nimic, învață acum. Cel puțin cei care lucrează în hoteluri, restaurante și magazine cu ”suvenire”. Dar cu toate acestea se pare că noi n-am învățat nimic de la ei, și chiar dacă litoralul nostru e unul mult mai bătrân decât al lor, cel puțin din punct de vedere al serviciilor turistice oferite, ne-au depășit de multă vreme. Pentru că, parafrazându-l pe Emanoil Bucuța, deși suntem un popor de mare, marea ne este încă străină.

          Balcic Micul paradis al României Mari oferă nu doar o radiografie istorică, pertinentă, a unor perioade de timp în care acest teritoriu a marcat existența noastra națională, cât, mai ales, reînvie o legendă. Una care face din Balcic, în sensul larg al temei, un brand bine vandut. Paradoxal vândut tot românilor, cei care l-au inventat, dar ambalat acum în poleiala unor legende născocite meșteșugit pentru ghidurile turistice. Dacă e bine sau nu să ne cumpărăm propria istorie cosmetizată, de la dughenele care vând bilete la intrarea pe fostul domeniu al reginei, sau de la firmele de turism, ori hoteluri, aflăm de la autor în concluzia finală asupra scrierii sale: Istorie, legendă, cine mai știe unde e adevărul? De fapt, translația spre legendă e un semn bun, un simptom de vitalitate. Rămâne cu noi doar acea parte a trecutului susceptibilă să stârnească imaginația. Balcicul este Balcic tocmai fiindcă peste Balcicul real, și transfigurându-l, s-a așezat un Balcic imaginar.

La margine de imperiu

            Sissi, volumul semnat Pavel Șușară, apărut în 2013 la Editura Tracus Arte, este, înainte de toate, un obiect de artă în sine. Prezentat în condiții deosebite, calitate superioară a formei și a suportului grafic, prima senzație pe care o are cititorul, în timp ce-i mângâie coperțile, îi atinge ceremonios paginile, sau îi inspiră pregnantul miros al cernelurilor, este aceea a unei plăcute voluptăți, izvorâtă din bucuria, din încântarea de a ține în mâini un album prețios, un album de artă. Apoi, dacă citim informațiile de pe pagina a doua, înțelegem că volumul este expresia materială a unui proiect cultural, o construcție plastic-literară în tandem: artistul vizual Mircea Bochiș și Pavel Șușară, autorul textului. Dacă vorbim de voluptate înainte de a citi e doar pentru a sublinia impactul asupra cititorului, dealtfel această senzație, a ”plăcerii textului”, ne urmărește pe tot parcursul poemului ”fluviu”, așteptările autorului fiind pe deplin confirmate. Cu prilejul uneia dintre lansările făcute, Pavel Șușară spunea: Este o carte pe care am scris-o cu o enormă voluptate. Dacă această voluptate nu a fost transmisă cititorului, atunci înseamnă că ea a fost consumată ca atâtea alte voluptăți.

           Între coperțile elegante, purtând pe clape fotografiile celor două personaje implicate în corespondență (pe prima fotografia în ținută militară de epocă a lui: Pavel Șușară, cetățean al Imperiului și expeditor, iar pe a doua: Elisabeta Amalia Eugenia de Wittelsbach (SISSI) Împărăteasă, Regină și destinatar), e închisă, și pentru totdeauna neexpediată, o scrisoare de dragoste. Una adresată celei pe care autorul o recunoaște ca fiind mai mult decât o iubire livrescă, o obsesie, o imagine seducătoare ce l-a urmărit din copilărie, un personaj captivant, un mit, țesut cu precădere la marginea fostului imperiu austro-ungar, de unde și el își extrage sevele imaginației creatoare. Deși a fost scrisă abia în 1998, toamna, după prima mea vizită la Viena, această scrisoare pentru Sissi mi-a răscolit, încă din copilărie, simțurile, mintea și imaginația. Venită în comunitatea grănicerească a Văii Almajului, așezată frumos în memoria bătrânilor soldați ai Imperiului, așa cum frumos erau așezate, în valize ponosite, bietele suveniruri culese de pe drumurile străinătății, legenda lui Sissi a devenit, cumva, un inalterabil patrimoniu local, impregînd, cu duhul ei misterios, deopotrivă sentimentul ei identitar și inepuizabila generozitate a fanteziei, spune Pavel Șușară în Un colofon?, adăugat la finalul cărții. Cu toate acestea, considerăm că nu întâmplător scrisoarea nu e imaginată doar în nume propriu. În chiar debutul cărții, după formula încântătoare a scrisorilor din secolul trecut: Iubita mea Sissi,/ află despre mine că sînt bine și sănătos, care sănătate o doresc și Luminăției Tale, aflăm că se adaugă, în calitate de semnatare ale mesajelor, încă patru personaje: ...am venit mai întîi să te văd, apoi să-ți aduc niște mesaje de la Adriana Babeți, Livius Ciocîrlie, Cornel Ungureanu și Daniel Vighi, dar, mai ales, am venit să te previn asupra pericolelor de moarte care te pîndesc la fiecare pas. Dacă la ultima parte a afirmației ne vom referi, cum face și autorul dealtfel, în finalul scrierii, prezența celor patru scriitori bănățeni este cel puțin interesantă. Doi dintre ei, Adriana Babeți și Cornel Ungureanu sunt coordonatori ai activității grupului de studii comparate central europene A treia Europă, dar și membri fondatori ai fundației cu același nume de la Timișoara, fundație care, în colaborare cu Editura Polirom, a publicat un ciclu de seminare, cuprinzând transcrierea unor discuții cu specialiști în problemele Europei Centrale. Ori, acest construct mental care ignoră geopolitica se referă la arealul fostului imperiu habsburgic. Așadar idealului feminin i se adaugă și un ideal istoric, conceptul de a treia Europă reintrând în actualitate, după dizolvarea imperiului, din dorința fostelor țări comuniste de a revendica în această zonă un specific regional, capabil să le îndepărteze de estul sovietic.

            În concordanță cu cele arătate mai sus, Sissi nu este doar un fluid poem de dragoste, de fapt nici nu se rezumă să existe înăuntrul unui anume gen literar, desființând, mai exact, granițele dintre specii și genuri literare, împletind în curgerea sa cel puțin trei mituri: cel al iubitei împărătese, mitul comorii și mitul supranaturalului. Ultimul e scos la lumină din poveștile copilăriei, auzite de la bunicul, unchiul, mama, sau alte ființe dragi, depozitare de trecut, care capătă calitatea de personaje fantastice în amintirile păstrate cu sfințenie. Privite însă cu umor și ușoară ironie din perspectiva prezentului, ce se păstrează pe tot parcursul scrierii, informațiile cotidiene amestecându-se cu raportările la adevărul istoric sau apelul la fantastic, la ireal. Însă cu toate progresele științei și în pofida scepticismului raționalist, a pozitivismului de multe ori abrutizat, să știi, Luminăția Ta, că în Împărăție încă se trăiește normal, adică după legile vechi ale miracolului și ale închipuirii și după nevoile imprescriptibile ale visului. Aceeași fină ironie, dar și o oarecare resemnare în fața schimbării vremurilor, nu și a năravurilor, le găsim în referirea la comorile rămase nedescoperite și al căror mister a înfierbântat imaginația atâtor generații de visători: Dar asta nu e totul, Luminăția Ta. Evident că după stîrpirea hoților de codru lucrurile s-au mai liniștit și viața merge acum înainte cu hoții ceilalți, cei obișnuiți, adaptați perfect la civilizație și la codurile obligatorii ale vieții comunitare. Cîteva lucruri au rămas, totuși, nelămurite: unde sunt comorile, banii, sculele, auriturile și argintăriile bisericești, mărgăritarele și alte pietre scumpe, în care parte a Împărăției au fost ele îngropate, ce semne s-au făcut deasupra gropii, în care nopți se spală în flăcări și cîte sunt jurate, păzite, blestemate, legate și pecetluite prin voința și cu puterea satanei. Tonul acid se păstrează și în relatarea despre cei pe care Sissi i-a iubit cel mai mult dintre toate neamurile ce alcătuiau imperiul, pentru a căror soartă a militat mereu, ungurii, strecurând subtile referiri la infracționalitatea de graniță: Cît îi privește pe unguri, ei sînt bine, au pornit frumos și se țin tare, vor să mute capitala la Pesta, însă Luminăția Ta cunoaște în amănunt aceste lucruri că doară este Regină a Ungariei, au deschis prăvălii luxoase, au tiparnițe bune, iar benzinăriile Mol sînt mai curajoase decît inginerii hotarnici ai Împărăției, și chiar acolo unde aceștia încă n-au ajuns cu inventarul și cartografierea, îți vine un miros îmbietor de benzină fină, scumpă și doldora de octani.

           Declarându-se îndrăgostit de Sissi, expeditorul scrisorii se substituie mai multor personaje cu influențe diferite în viața împărătesei: soldatului credincios de la periferia imperiului, junelui Richardt, pentru care aceasta ar fi nutrit o afecțiune și care ulterior s-a stins neașteptat, necunoscutului din Amsterdam, a cărui frumusețe ar fi săgetat inima delicatei împărătese în anul 1884 sau chiar ucigașului său, Luigi Lucheni. Oricare ar fi personajul, ”discursul îndrăgostit” împletește metaforele vremii în declarații de dragoste de un rafinament voit desuet: În clipa/asta e toamnă, Împărăteasa mea,/peste Alpi se adună nori alburii/și dinspre pusta Ungariei bat vînturi subțiri,/Poate le simți și tu,/atunci cînd ieși din vis și din melancolie,/pentru că, înainte să ajungă aici,/ele trebuie să treacă fîlfîind,/și prin părul tău, la/Viena. Se simte regretul pentru atmosfera demitizantă a lumii noastre, căderea în banal: Chipul tău frumos, de înger trecut pe la starea civilă, zîmbește pierdut la fiecare pas, pe afișe, pe albume, pe serviciile de porțelan și pe cupele de cristal, cînd singur, melancolic și misterios, cînd însoțit de privirile îngrijorate ale Împăratului, și mii de mîini îți mîngîie în fiecare clipă umerii goi și părul tău cel prăvălit în valuri peste ceafa pe care soarele n-a văzut-o nicicînd. Cuvintele intră în dialog cu ilustrațiile neconvenționale ale  artistului Mircea Bochis, care oferă la fiecare pagină o poveste paralelă cu cea a autorului.

          Finalul poemului vine în forță, ridicând tensiunea lirică a scrierii, prin avertismentul rostit de cel din urmă personaj căruia autorul i se substituie, respectiv asasinul Luigi Lucheni. El leagă astfel sfârșitul de început, mai exact de acel motiv al scrisorii pe care l-am pomenit deja într-un citat, ...dar, mai ales, am venit să te previn asupra pericolelor de moarte care te pîndesc la fiecare pas, închizând acțiunea într-un cerc și, astfel, sfârșitul poate deveni el însuși un alt început: nu veni la Geneva,/iar dacă, totuși, vii,/nu ieși din casă/pe 10 septembrie,/în ziua de sîmbătă,/iar dacă, totuși, ieși,/nu ieși la orele 14,40,/iar dacă, totuși, ieși,/eu voi fi acolo și ne vom întîlni amîndoi cu Istoria/și eu știu asta pentru că eu știu totul,/pentru că sînt blestemul, soarta, călăuza și asasinul/și rămîn supusul veșnic al/Luminăției Tale,/Luigi Lucheni.

            Sissi este o carte care poate fi interpretată în mai multe feluri, pentru că lasă deplină libertate cititorului său. Ea nu se supune canoanelor și regulilor închistate ale unui gen literar. Este o carte obiect de artă și un album retro, precum genul epistolar însuși, intenția autorului fiind discursul total, o ”foaie pentru minte, inimă și literatură”. Dar, mai ales, nu încetează a fi o emoționantă scrisoare de dragoste, închisă pentru totdeauna într-un plic elegant, timbrat și adresat, ce nu va ajunge niciodată la destinatarul său, dar care, în schimb, ne este oferită nouă, de către expeditorul, in aeternum cetățean al imperiului, Pavel Șușară. 

                                                                                                                                

            

”Cluj-Huedin sau Paris-Coulommiers e exact acelaşi lucru pe la șase dimineaţa.”

Interviu acordat de  François Bréda la începutul anului 2014

  

 A.B. : Încă de la a doua noastră întâlnire la Cluj, când am stat de vorbă într-o pauză a manifestărilor organizate de revista Tribuna sub genericul „zilele Slavici”, în decembrie 2013, am ştiut ce aş vrea să te întreb, cu toate că nu bănuiam, atunci, că vom face un interviu împreună. Povestea pe care mi-ai spus-o, mai exact finalul acelei poveşti, m-a provocat, mi-a stârnit curiozitatea de a afla mai multe. Asta fără să pomenesc de numele tău franţuzit, de legătura cu Franţa, lucruri aflate cu ocazia primei noastre întâlniri. Mai târziu, ajunsă acasă şi citind despre tine, am hotărât care va fi celălalt domeniu de interes. Este vorba despre profesia ta de acum, despre domeniul pe care-l predai la universitate, un domeniu vitregit de interes, aflat oarecum într-un con de umbră, ca o soră vitregă a celorlalte arte. Ai înţeles deja că mă refer la teatru.

            Aşadar Franţa şi teatrul, iată temele pe care aş dori să le abordăm şi pentru început vreau să te întreb cum ai ajuns în Franţa, într-o perioadă în care ieşirile peste graniţă erau foarte dificile, dacă nu imposibile? Şi în continuarea acestei întrebări, care au fost primele tale legături acolo şi ce s-a întâmplat de fapt, cum de ai rămas atât de multă vreme și, mai ales, de ce te-ai întors?  

            F.B.:   M-am căsătorit la Cluj, în 1983, cu soţia mea, născută şi crescută în regiunea Anjou din Franţa. Ne-am cunoscut în 1979 cînd dânsa vizita România într-o călătorie turistică. Aveam aceeaşi vîrstă, ne-am plăcut, am corespondat, m-a vizitat de multe ori, i-am arătat frumuseţile ţării, am fost la munte şi la mare, la sate şi în oraşe. Am aşteptat trei ani pînă am primit acordul de căsătorie. În aprilie 1984, am stabilit domiciliul nostru la Angers. Soţia mea m-a aşteptat la Gare de l'Est care, fiind construită de acelaşi Saligny, este identică cu cea din Bucureşti. Soseam cu acelaşi tren internaţional care, la epocă, trecea şi la Cluj şi pe care îl vedeam la ora saşe în fiecare dimineaţa, ani de zile, când făceam naveta între Cluj şi Huedin, ca tânăr profesor. Din octombrie 1984, am predat în învăţămîntul privat şi public francez. Lucram în condiţii destul de dure: timp de aproape un deceniu, mă trezeam la patru dimineaţa şi ajungeam acasă la zece seara din cauza navetei şi a orarelor, în Franţa cursurile şcolare zilnice se termină la şase seara şi încep de la opt dimineaţa. Practic îţi petreci ziua nu cu familia, ci cu elevii. Ajungi acasă, faci un duş şi după cinci minute adormi la televizor şi în zori, în întuneric, începi deja să faci acelaşi lucru ca şi ieri. Timpul trece repede, nici nu-ţi dai seama că au trecut cîţiva ani. E drept, acest ritm e plătit destul de bine, ai un salariu decent care creşte substanţial an de an prin vechime, dar, pur şi simplu, n-ai cînd şi cum să te bucuri de sursele tale financiare. Aşa că ai bani sau n-ai, e cam acelaşi lucru. Îţi cumperi cîte o baghetă de doi franci în fugă, o mesteci rapid, deşi ai mai multe zeci de mii de franci. Banul nu se transformă automat într-o friptură şi nici într-un pulover, iar timp pentru a ţi le cumpăra nu ai. Aşa că umbli în acelaşi pulover cinci ani, deşi contul bancar este arhi-plin. Acestea sunt paradoxurile bunăstării relative. M-am obişnuit cu acest stil de viaţă, dar aveam timp foarte limitat pentru o activitate literară sau filologică. Fiecare zi, de la patru la cinci dimineaţa, scriam câte o paginuţă la teza mea de doctorat. După aceea, fugeam la metrou să ajung la aceeaşi Gare de l'Est la care am sosit de la Cluj, cu ani în urmă. De la Gare de l'Est luam diferitele trenuri regionale pentru a fi la şcolile unde am fost repartizat. Cluj-Huedin sau Paris-Coulommiers e exact acelaşi lucru pe la șase dimineaţa.

            După ce ajungi la şcoală, eşti opt ore între patru pereţi cu o rotaţie de treizeci de elevi noi pe oră. Această condiţie sine qua non a vocaţiei profesorale o cunosţi deja de acasă, numai că acolo stai doar patru ore pe zi între patru pereţi. De la o vreme ţi se conturează în cap întrebarea hamletiană: să vorbeşti zilnic opt ore între patru pereţi goi, asta-i Franţa ? ...  Nu, vei răspunde, asta nu-i Franţa, ăsta-i capitalismul. Din fericire pentru cei care lucrează, dreptul muncii e respectat cu rigoare datorită sindicalismului viguros: şedinţele, de exemplu, sunt plătite (din această cauză ori nu sunt de loc şedinţe la şcoli, ori, din contră, sunt prea multe, pentru rotunjirea salariilor), participarea la corectarea lucrărilor de bacalaureat sau alte examene este generos plătită pe bucată, adică eşti remunerat în funcţie de cantitatea numerică a lucrărilor corectate, cheltuielile navetei sunt rambursate în unele şcoli. Dar, luat în ansamblu, în ciuda acestor drepturi achiziţionate, profesoratul este mai mult o muncă fizică şi fiind pe teren douăsprezece ore pe zi, profesorul navetist este un fel de miner cultural.  De altfel, societatea de consum are o opinie foarte critică vizavi de activitatea culturală în genere, aceasta din urmă fiind considerată a fi o extravaganţă a anumitori persoane deviante, mutante, care nu produc, ci, din contră, aruncă banii în vînt. 

A.B.:  Din prezentarea, foarte sugestivă, pe care o faci sistemului de învăţământ francez, în special condiţiei profesorului de acolo, înţeleg măcar unul dintre motivele pentru care ai dorit să te întorci. Dar vreau să te rog să  fii puţin mai generos cu perioada aceea şi să-mi vorbeşti despre contactele culturale stabilite, despre personalităţile cu care ai discutat sau corespondat în anii trăiţi în Franţa. Ştiu că ai fost membru al asociaţiei culturale “Présence de Gabriel Marcel”, ce influenţă a avut acest statut asupra evoluţiei tale ulterioare?

F.B.: Cu Paul Ricoeur am băut cîte o cafea discutînd despre profunzimile hermeneuticii literare ale lui Gabriel Marcel, cu cercetătorul ştiinţelor spirituale, Robert Amadou ne-am reamintit cu bucurie  (şi, evident, urmînd puritatea stilului ciceronian, adică în latină clasică ...) de primele versuri din Eneida hipnotică a lui Vergilius, cu romancierul Claude Aveline am petrecut o zi de reminiscenţe literare pe o insulă din Atlantic unde trăia scriitorul cu soţia lui într-un ermitaj rousseau-ian, cu Mgr Lustiger ne-am cunoscut cu ocaziile reuniunilor periodice din cadrul asociaţiei Présence de Gabriel Marcel a cărei preşedenţie era asigurată de şeful Bisericii franceze, el însuşi un discipol al lui Gabriel Marcel, cu descendentul lui Auguste Comte, filozoful André Comte-Sponville, la epocă încă amîndoi tineri, am discutat despre Critica raţiunii practice a lui Kant, despre Lucreţiu, Democrit şi hedonism, cu benedictinul Joël Courreau am străbătut unele labirinturi de-a dreptul arhitecturale ale gîndirii scolastice din Evul Mediu. Profesorul Paul Drochon de la Universitatea Catolică din Angers m-a apropiat de eseistica lui Unamuno. Cu profesorul Georges Cesbron, directorul Departamentului de Literatură Franceză şi Comparată de la Universitatea din Angers, ne-am aventurat în literatura secolului XX, în poezia lui Czeszlaw Milosz şi în estetica lui Georg Lukács. Am corespondat cu Samuel Beckett despre critica literară a lui Gabriel Marcel. Strălucitul hermeneut Xavier Tilliette mi-a revelat anumite dimensiuni mediumnice ale sublimărilor artistice. La editura Plon de la Paris am lucrat zile întregi la biroul lui Gabriel Marcel, birou care a fost păstrat intact cu sfinţenie şi cu toate manuscrisele sale lăsate în lucru. Cu fiica lui Gabriel Marcel, Anne Marcel, ne-am întîlnit de mai multe ori acasă, în casa familială a filosofului. Ascultînd cîte o sonată interpretată de fiica sa care e pianistă, cercetătoarea Jeanne Parain-Vial mi-a dat multe repere valoroase pentru desluşirea criticii literare şi dramatice ale lui Gabriel Marcel.

A.B.: Ai închis o lume într-un singur răspuns, și ce lume! Dar ai preferat să te întorci în România, în anul 1990, practic imediat după revoluție. Să înteleg că, pe lângă duritatea condiției de profesor în Franța, despre care mi-ai vorbit, faptul că și la noi a căzut în sfârșit regimul comunist a înclinat balanța în favoarea hotărârii tale?  Te-ai mai fi gândit să revii în România în condiţiile existente înainte de 1989?

F.B.:  Revoluţia din România a fost transmisă pe viu, din toate unghiurile camerelor de filmat, pe toate canalele oficiale franceze, 24 ore din 24, timp de mai multe săptămîni. Aşa că mi-am văzut şi cîţiva prieteni clujeni cu tricolorul în jurul braţului sau al corpului: erau momente memorabile şi entuziasmante. Simţeam, şi nu m-am înşelat ulterior în această privinţă, că în acea perioadă ţara avea nevoie şi de mine în procesul său de reînnoire. Cu atît mai mult cu cît milioane de emigranţi porneau înspre visatele căsuţe de ciocolată ale Occidentului. Eu reveneam din somptuoasele festine cu stridii oceanice la mititeii mei neaoşi, cu muştar dulce sau cu hrean. Şi, mai în glumă, sau, mai pe scurt, aş zice că într-o ţară unde nu există mici, nu merită să trăieşti.

            A.B.:    Ești foarte diplomat, mă scoți repede din parfumurile franțuzești pentru a mă învălui în fumul mititeilor românești, așa că nu-mi rămâne decât să-ți propun să vorbim mai departe despre România și despre ceea ce faci tu în țara asta.

              Predai, la Facultatea de Teatru şi Televiziune din cadrul universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, noțiuni de dramaturgie, istoria și estetica teatrului (corectează-mă, te rog, dacă am greșit). De ce te-ai îndreptat spre acest domeniu? După filosofie și literatură de ce teatru?

F.B.:  Teatrul mi-a fost o veche iubire. La Deva veneau rar teatrele dramatice, în oraş aveam doar un teatru de estradă, aşa că n-aveam cum să-mi satisfac dorinţa teatrală decît citind piesele găsite în bibliotecile orășenești, de altfel, bine dotate, şi astfel, încă din clasa a IX-a, am citit aproape toate piesele lui Sartre, Pirandello, Camus, Brecht, Anouilh, Cehov. Dar şi Racine, Corneille, Shakespeare, precum şi Victor Hugo erau deja în meniul consumat. Operele dramatice le citeam în română, în maghiară sau în franceză. Marţea mă uitam la piesele date la televizor, iar în vacanţele şcolare, mergeam des la spectacolele Teatrului Naţional şi a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Mai tîrziu, în anii studenţiei clujene, îi admiram, pe cînd erau la începutul carierei lor, pe Anton Tauff, pe Dorel Vişan, pe Melania Ursu (căreia i-am şi elaborat cu migală poetico-scriitoricească o scrisoare naivă de dragoste, evident anonimă, dar pe care acum, după trei decenii, pot s-o recunosc ca pe o frumoasă nebunie de tinereţe ...). Am fost la mai multe spectacole fenomenale ale lui Aureliu Manea, al cărui asistent de regie la epocă, parcă, era Mihai Măniuţiu, dar în acest lucru nu mai sunt sigur, poate nu-mi amintesc bine, ar trebui să-l întreb pe Mihai. De altfel, şi din perspectiva familială aveam o conexiune pentru teatru: bunicul meu dinspre mamă, scriitorul Dr. Lajos Lévai, directorul Colegiului Reformat din Odorheiu Secuiesc, a fost profesorul de istorie şi geografie al marelui actor András Csíky, care astfel o cunoştea bine pe mama şi pe cele patru mătuşi ale mele, încă din anii copilăriei, iar tata era prieten încă din adolescenţă cu renumitul actor Gerő László.

            În Franţa, am avut abonament la Théâtre de le Ville et laThéâtre du Châtelet, unde am văzut regiile lui Lucian Pintilié, spectacole care se dădeau concomitent la cele două teatre, care se găseaau vizavi, în centrul Parisului. Pentru publicul parizian, Lucian Pintilie este un mare regizor francez, e drept, de origine română. În zilele de sîmbătă, lumea cea bună din Paris discuta regiile lui Pintilie. A fost foarte cotat, considerat foarte francez. De altfel, am admirat şi pe genialul Jean Marais şi pe congenialul Florin Piersic pe scenă: sunt uriaşi în toate sensurile cuvîntului. În practica teatrală franceză e interesant faptul că, dacă actorul face o gafă în text sau în joc, trebuie să repete tot pasajul respectiv, împreună cu toţi ceilalţi actori participanţi la scenă, deşi aceştia n-au făcut nicio greşeală. Am văzut spectacole unde, deoarece  unul dintre actori a avut un lapsus, scena a trebuit să fie rejucată şi de trei ori, pînă ce actorul respectiv reuşea să se corecteze, şi, într-un final, eforturile acestuia au fost răsplătite cu aplauze. Reacţia publicului francez e deosebit de vie: spectatorii fluieră strident sau aplaudă scurt în timpul reprezentaţiei exprimînd cu entuziasm dezacordul sau admiraţia lor. Monologul jucat perfect este imediat premiat cu aplauze, dar jocul nu se opreşte decît doar pentru trei secunde şi spectacolul continuă într-o mişcare ascensională. Practica spectacologică franceză se caracterizează prin rapiditatea interacţiunii dintre actor şi spectator.

           Nu sunt un om de teatru, ci doar un teatrolog.  Încerc să localizez punctele comune ale fiinţei (sau ale acestui fir existenţial care este fiirea) şi ale fenomenului teatral. În ultima mea carte de cercetare teatrologică (Oglinda Ochiului. Speculum Spectationis. Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010.), am prezentat unele aspecte spectacologice din gîndirea teo-teatrală a marelui teolog şi retor, Sfîntul Ioan Gură de Aur. Într-o ultimă analiză, pînă şi sufletul este un spectator.

A.B.:  Ai răspuns cuprinzător la întrebare, ba mai mult, ai făcut trecerea, facilitată de cartea ta, de la teatru la Sfântul Ioan Gură de Aur. ” Într-o ultimă analiză, pînă şi sufletul este un spectator.” Foarte interesantă afirmație, n-ai vrea să detaliezi puțin?

F.B.: Existenţa este o experienţă, o expediţie, o exploraţie, o aventură spectaculară de natură dramatică sau, mai pe scurt, existenţa nu e altceva decît o trăire teatrală. Demiurgul ontologic este Dramaturgul originilor. Piesa existenţială aşadar a fost, este şi va fi creată, scrisă, jucată, reprezentată şi regizată de dramaturgul tuturor dramaturgilor, adică de către acel Demiurg tragi-comediograf etern despre care ne povăţuieşte filosofia antică elenă, thanatologia egipteană sau, la rîndul lor, Misteriile antice. 

           În acest context,  existenţa este un exitus, o ieşire pe scenă, o autorevelaţie a divinităţii, un macro-performance cosmico-comic în care Spectatorul ideal este sufletul, oglinda divinităţii în care aceasta se contemplă într-o meditaţie estetică autoreflexivă. 
Iar această oglindă (cf. lat. speculum, oglindă) este scena spirituală a unui spectacol încărcat de  toate splendorile speranţei.

A.B.: Mulțumesc mult! Nu doar pentru acest răspuns, care exprimă ritmul ascendant al dialogului nostru, cât pentru toate intervențiile tale, pline de informații și detalii interesante. Ești un bun povestitor, drept pentru care misiunea mea a fost una ușoară și deosebit de agreabilă. Acum, pentru a încheia discuția, și raportându-mă la răspunsul precedent (care ar putea fi foarte bine punctul de plecare al unei alte dezbateri), am o ultimă întrebare:

           În piesa existențială, aflată acum în derulare, ce rol joacă, sau crede că va mai juca, François Bréda ?

F.B.: Nu sunt regizorul acestei piese, nu-i sunt decît a(u)ctorul. Aș fi onorat să pot juca rolul personajului mut.