marți, 22 septembrie 2015

Altă Ană și zidurile ei


Călătorind dinspre Sighișoara spre Brașov, printre dealuri și coline de o frumusețe uluitoare, după ce lași în urmă Pădurea Spânzuraților, ți se așterne în cale, la picioarele Dealului Uriașilor, localitatea Saschiz.  În centru e biserica evanghelică, monument arhitectural inclus în patrimoniul UNESCO, iar în dreapta, pe coama dealului, stă de strajă o cetate. Sau, mai bine zis, ce a mai rămas din ea. Aflată într-o stare alarmantă de degradare, este uimitor totuși cum ruinele au păstrat forma amplasării ei originale. Se numește Cetate Țărănească pentru că a fost construită, pe locul unei foste fortificații romane, după cum se spune, de către locuitorii a șapte sate, ca loc de refugiu din calea năvălitorilor, într-o poziție strategică ce-i permitea supravegherea drumului ce lega Rupea de Sighișoara. Puține informații despre cetate pot fi găsite pe internet, sau în pliantul oferit de către Centrul de informare turistică din localitate. Cât despre existența unui studiu în limba română nici nu poate fi vorba, și nici de vreo traducere nu am auzit, chiar dacă se spune că într-o vreme Scaunul Sighișoarei a fost în această cetate și nu în Cetatea Sighișoarei, iar locuitorii au fost scutiți de serviciul militar pentru a contribui la ridicarea ei. Însă, ca în jurul oricărui loc încărcat de magia trecutului, se ivesc la tot pasul povești și legende dintre cele mai fascinante.
        De la turnul impozant, cu răni grave săpate în trupul său, copie a celebrului înaintaș de la Sighișoara, strada largă și pietruită coboară, tăind șirul de case dispuse în semicerc, pentru a se prăvăli apoi într-un râu cu albia adânc îngropată și murdară. Un miros greu, pestilențial se propagă în jur, cu siguranță efectul reziduurilor de tot felul aruncate direct în apă, sau în hățișurile vegetației de pe mal. Are un nume predestinat dealtfel, se cheamă Pârâul Scroafei. Un pod vechi de lemn acoperit, construcție întâlnită mai frecvent prin părțile Maramureșului, e pregătit parcă, de la o clipă la alta, să cadă în hău, atât de strâmbat și rupt de șale este, chiar dacă bârnele par, totuși, încă solide. Alături stă o roată mare fixată cu un stâlp, pe jumătate putrezit și acoperit cu mușchi, de unul dintre picioarele bătrânului pod. Nu știu la ce va fi servit angrenajul, probabil sunt reminiscențele unei mori, deși apa nu are cine știe ce debit, sau poate (cu gândul rămasă la Maramureș) a unei vâltori, unde se spălau rufele odinioară, strămoșul mașinii de spălat de astăzi. În sfârșit, trec podul nu fără oarecare teamă.  
          Habar nu am dacă drumul care continuă dincolo de pod duce la cetate, nu există niciun indiciu în acest sens. E imposibil, în miezul zilei când soarele arde nemilos iar curțile și străduțele sunt pustii, să întreb pe cineva. Parcă o vrajă adormise orice suflare din satul împietrit. La răscruce aleg drumeagul din dreapta, pare direcția bună, judecând după amplasamentul ruinelor. Calc pe un covor moale și pufos de praf, în care piciorul se îngroapă stârnind norișori. Simt soarele mușcându-mi din piele și apăsându-mă aproape dureros pe creșted, doar ochelarii fumurii îmi mai induc falsa senzație de răcoare. Și sticla cu apă, care se transformă, pe măsură ce urc dealul, în ceai. La un moment dat apar primii drumeți. Coboară. Îmi confirmă că drumul, care devine tot mai neprietenos, în vreme ce imaginea panoramică a localității e tot mai spectaculoasă, e cel bun, duce la cetate. Las în urmă ultimii copaci, cu umbrele adevărate oaze, de-acum nu mai există niciun ascunziș din calea arșiței, doar arbuști, spini, pietre și urcuș tot mai abrupt. Din fericire pe această porțiune sunt presărate câteva băncuțe improvizate. Odihna pe care mi-o oferă și apropierea de ziduri sunt argumente suficiente să nu abandonez, deși îmi simt uscate și coardele vocale de sete. Păstrez însă ultimele picături de apă, calde, pentru destinație.
         Ajung la poarta cetății după ce am parcurs un traseu scurt printre ruinele unui culoar, probabil distanța care exista între cele două porți, aceea care încă e în picioare fiind cea de-a doua. Cetatea are dispunere ovală și a creat în interior, odată cu lungul proces al degradării, o poieniță verde cu câțiva nuci umbroși în mijloc. Un morman de pietre situat aproape de intrare e singura dovadă că acolo a fost odată capela, despre care vorbește pliantul primit la Centrul de informare turistică. În stânga porții, la o oarecare depărtare de capelă, e un puț împrejmuit, vechea fântână despre care se spune că făcea legătura, printr-un tunel subteran, cu centrul localității. Denivelările solului din apropierea fântânii pot fi dovada existenței celor două heleșteie despre care vorbește același pliant. Tot acolo citesc despre o fecioară care, rămasă nemăritată, ar fi consimțit să fie zidită, astfel explicându-se durabilitatea construcției din secolul al XIV-lea până astăzi, când puține construcții de acest fel s-au mai păstrat. Și mai scrie acolo că spiritul nefericitei bântuie încă locurile și că, la plecare, trebuie să-i adresezi un salut, iar dacă vei asculta cu atenție vei auzi și răspunsul.
        Mitul jertfei zidirii e vechi și răspândit în sud-estul Europei, cu precădere ca motiv în folclor dar și în literatura cultă. La noi, am aflat din discuția cu un prieten, există o carte despre mitul Meșterului Manole, pe care mi-o doresc foarte mult dar care e greu de găsit, apărută prin anii '70 și semnată de Ion Taloș. Aici se pomenește atât despre vechimea cât și despre răspândirea mitului, cu mențiunea că în zona Balcanilor, și chiar în România, încă se mai practică un ritual asemănător. Doar că nu se mai jerfesc ființe vii ci, redus la nivel simbolic, obiceiul presupune zidirea umbrei. Măsurată cu o sfoară, sau cu un băț (cu consimțământul persoanei sau pur și simplu prin șiretlic), umbra proiectată pe pământ este astfel îngropată la temelia unei construcții noi. Scopul e același, casa va fi astfel protejată și i se va asigura durabilitatea. Dar soarta celui a cărui umbră a fost îngropată e, și în acest caz, pecetluită. În umbra zidului care crește, omul, rămas fără umbră, moare în scurt timp. Mi-aș dori o aplecare mai atentă asupra temei, dar fiindcă nu am suficiente informații la îndemână, și nici nu mi-am propus asta aici, mă întorc în povestea mea.
         Așezată sub coroana răcoroasă a unui nuc încă tânăr (vegetația nu e stăpână a locului de prea multă vreme), încerc să-mi imaginez cetatea trainică și forfotind de viață. Până prin anii 50 au trăit în localitate multe familii de sași și au avut grijă de cetatea lor. Apoi au plecat pe rând, dincolo de graniță sau dincolo de granițele acestei lumi. A fost începutul sfârșitului! În anii care au urmat zidurile cetății s-au mutat pur și simplu în gardurile și în pereții acareturilor celor din sat. Întinsă pe pajiște (cineva cosise iarba și, descompus în căldura zilei, mirosul e înnebunitor) privesc cerul printre frunzele nucului. Pădurea din apropiere e mută, niciun zgomot, nicio adiere. Cetatea a stat multă vreme ascunsă, protejată de pădure. Abia la începutul anilor 2000 s-a defrișat zona din față, care dă spre localitate, fiind acum vizibilă și de pe drumul național. În celelate trei părți însă a rămas împresurată de copaci. Mă gândesc la fata din zid, pur și simplu am impresia că știu și locul unde piatra i-a strivit carnea tânără. Privesc peretele din dreapta porții principale ca și cum ea ar fi acolo și brusc mă trezesc promițându-i că voi scrie despre ea, asigurând-o că am venit cu gânduri pașnice și că nu intenționez să clintesc nici cea mai mică pietricică de la locul ei. Îmi imaginez un dialog cu ea, o văd desprinzându-se de zidul rece și, trecând de la suspiciune la încredere, așezându-se lângă mine pe iarbă, preocupată să-mi descifreze gândurile nerostite...[1]
        La plecare, sub bolta intrării principale, mă pomenesc strigând cu vioiciune: rămas bun fată curajoasă, ai grijă de cetatea ta! Eu, poate, voi reveni... Ascult nemișcată câteva clipe, apoi, râzând de naivitatea mea, dau să plec. Atunci, ceva ca o șoaptă, ca o bătaie de aripi, aud, sau mai bine zis simt! Dar poate e pânza steagului arborat deasupra, pe creștetul zidului, ce se va fi pornit să fâlfâie în aerul static fără urmă de vânt. În fond ce e mai important? Să crezi în poveste, desigur! Senzațiile vin apoi, fără îndoială.











P.S. Fotografiile îmi aparțin, cu excepția celei care poartă inscripționată adresa site-lui de unde a fost descărcată.




[1] Azi, când scriu aceste rânduri, la multe zile distanță de la vizita mea în Cetatea Saschizului, îmi dau seama că acea promisiune, copilărească și fantezistă, m-a obsedat mereu. Și a trebuit să mă țin de cuvânt!

luni, 14 septembrie 2015

Singură printre canibali



          În 2015, la Editura Polirom, a apărut cea de-a doua ediție a volumului Ultimul canibal, semnat de Hanna Bota. La reeditare s-a renunțat la subtitlul Jurnal de antropolog, cel de pe coperta cărții apărute în 2011, la Editura Cartea Românescă. Nu cunosc amănunte privind alegerea noii variante de titlu, dar bănuiesc, citind unele ecouri apărute în presă la lansarea primei ediții, că pentru unii critici a fost deranjantă trimiterea la această știință (în care autoarea se specializa, fiind doctorandă la momentul călătoriei sale în arhipeleagul Vanuatu), pe motiv că n-ar fi întocmai o lucrare de specialitate. Aceasta însă a precizat, încă de la apariția cărții, că nu este vorba despre un tratat de antropologie, fiind mai degrabă un demers propriu, în urma căruia a publicat în volum însemnările zilnice, impresiile și observațiile culese. Cert este că Hanna Bota și-a asumat o experiență limită, călătorind în toamna anului 2009 în Vanuatu, arhipelag din Pacificul de Sud, aflat la o distanţă de 1700 de kilometri de Australia şi la aproximativ 16 000 de kilometri de Europa, unde a rămas să trăiască pentru câteva săptămâni alături de localnici, în satele risipite pe insule.
            Autodeclarată călătoare împătimită, scriitoarea a studiat și alte culturi de pe glob, în 2013, spre exemplu, o călătorie în India se materializa într-un roman, Dansând pe Gange, și o carte de poezie tot de acolo, cu titlul Poeme hindice. Și poveștile din Vanuatu au o versiune poetică, cu un an înainte de a apărea prima ediție din Ultimul canibal, în 2010, la Editura Brumar, apare volumul Poeme pentru Yerutonga. Poemele sunt esențializări ale trăirilor și întâmplărilor de pe insule, scrise cu har poetic, știut fiind că Hanna Bota a publicat până acum mai multe volume de poezie. Eu recomand a fi citită cartea de poezie după cea de proză, chiar dacă ele au apărut în ordine inversă la edituri diferite. Citite oricum împreună dar în ordinea inversă apariției, pentru că astfel întâmplările capătă o altă lumină, imaginile poetice, presărate din abundență și în Ultimul canibal, latura poetică nu poate fi ascunsă, își modifică aici dimensiunea, sentimentele se intensifică, descoperi cu uimire pasaje de proză altfel prezentate, cu încărcătura emoțională pe care doar poezia o poate da.
Pentru că nu am reușit să intru în posesia unui volum din prima ediție, am citit doar cartea de poezie. Citind acum ediția a doua am recitit după ea și Poemele pentru Yerutonga (nume generic dat tuturor celor cunoscuți acolo, după cum autoarea spune în Precuvânt la cartea de poezie). Senzația este fantastică! Ideea de a prezenta o lume necunoscută, pentru noi ceilalți, din dublă perspectivă, beneficiind astfel de mijloace multiple de exprimare, specifice celor două genuri literare, este una inspirată,  menită să capteze în plus atenția cititorului, iubitor al unui gen sau altul, ori a ambelor, deopotrivă.
       Volumul Ultimul canibal este construit pe structura jurnalului, chiar dacă evenimentele nu ne sunt prezentate cu acuratețea temporală a acestui gen literar. Pe toată perioada călătoriei sale scriitoarea a notat zilnic, pe laptop, atunci când încă mai avea la îndemână energia electrică, pe foi de caiet la lumina lanternei sau a focului, impresii ale zilei, consemnând discuții, locuri văzute, evenimente la care a asistat, totul ca să nu fie uitat niciun detaliu care mai târziu ar fi putut fi regretat. Este o scriere cursivă, incredibil de firească, chiar și în descrierea unor momente dificile pentru ea, uimind prin naturalețea cu care vorbește despre oameni, întâmplări și locuri pe care cititorul nu și le poate imagina decât făcând un efort, ca o întoarcere, o călătorie înapoi în timp. Tocmai de aceea cartea se citește pe nerăsuflate, iar certitudinea pe care ne-o oferă autoarea, și anume că nu este vorba despre ficțiune, totul fiind autentic, sporește pofta de lectură și dorința de afla mai mult. Cu toate acestea este dificil să o povestești, și cred că nici nu ar trebui, farmecul constă în descoperirea personală a fiecăruia. Dacă Hanna Bota a călătorit pentru noi toți atunci doar ea este cea care trebuie să povestească. Și este o bună povestitoare, fără îndoială, dar și o împătimită culegătoare de povești, la rândul ei. În prima parte a călătoriei culege mai multe legende și face o înțelegere cu ghidul său, Maktuan, să adune împreună material pentru o carte, culegere de povestiri, legende și credințe vechi ale locuitorilor din insulele Pacificului de Sud.
            Hanna Bota este primită în mijlocul comunităților din satele pe care le vizitează cu inima deschisă, cu bucurie și cinste, în primul rând pentru că este o albă, dar acest fapt nu constituie întotdeauna un avantaj. Prețul plătit pentru unele produse sau servicii (cum ar fi transportul cu mașina) sunt de fiecare dată mai mari pentru ea decât pentru orice alt locuitor al insulelor. Dar Hanna a câștigat simpatia acestor indivizi, aflați la mare distanță în urmă pe scara evoluției sociale, prin naturalețea cu care a reușit să se integreze, trăind ca ei, mâncând ceea ce ei mâncau, locuind în condițiile în care ei locuiau. Dar mai ales le-a câștigat încrederea  vorbindu-le despre scopul călătoriei sale. Ea nu era o simplă turistă, nu era nici un misionar creștin și nici un voluntar al vreunei societăți caritabile, ea venise din dragoste pentru ei, dorind să-i cunoască, să scrie despre ei, să vorbească astfel lumii întregi despre existența lor. Peste tot în carte se vorbește despre iubirea aproapelui. Și ce alt motiv poate fi mai plauzibil pentru a accepta voluntar dormitul în frig, mersul pe jos ore în șir, urcușul povârnișurilor înalte, lipsa celor mai elementare condiții pentru igiena personală, mizeria, bolile, păduchii, sau  înfometarea (atunci când mâncarea nu mai putea fi înghițită decât atât cât să supraviețuiască și să nu-și jignească gazdele, care-i ofereau tot ce aveau mai bun, uneori asta însemnând șopârle, lilieci, pui morți de găină sau, în cel mai fericit caz, veșnicele rădăcini fierte ale unei legume locale)? Cu toate acestea autoarea conștientizează importanța momentului, faptul că această societate este în schimbare, chiar dacă ritmul de acolo e mult diferit de al nostru (fascinante sunt poveștile despre lipsa de importanță a trecerii timpului, majoritatea dintre ei nu-și știau vârsta și nici nu-i interesa acest lucru). „Mă felicitam că venisem în Vanuatu: eram martora morții lente a unei civilizații, nu o moarte dintr-o anumită zonă, ci dispariția ei de pe planetă.”
         Întoarcerea în copilăria umanității, cum spune autoarea despre călătoria ei, prilejuiește și o întoarcere la propriile origini, la simplitatea existenței, la acea indestructibilă legătură (în ciuda vieții într-o metropolă aglomerată din lumea civilizată) cu pământul, cu natura și, implicit, cu Creatorul tuturor lucrurilor: „Stând cu fața spre golf, cu soarele încălzindu-mi spatele, am senzația, pentru câteva fracțiuni de secundă, că sunt acolo dintotdeauna, că nu am trăit decât sub copacul acela, că tot ce a fost înainte și tot ce va urma este neimportant, că momentul acesta se dilată cât viața, că nici nu-mi doresc să fiu în altă parte, că civilizația și goana orașului meu sunt atât de departe, ca într-un vis de odinioră. (…) Casa mea era la mii de kilometri, dar în momentul acela am știut că și ei fac parte din viața mea, că între mine și ei nu e decât același freamăt de viață (…). Spre dreapta, cerul e luminat din când în când de scânteierile vulcanului veșnic viu, ca niște fulgere lungi, iar nori vișinii coloreză cerul. Doamne, ce zile, ce nopți!”
            Dacă populațiile acestea, prezentate în cartea Hannei Bota, ne par primitive și naive prin credințele lor, prin obiceiurile barbare (deprinderea de a consuma carne de om a fost de curând lepădată și, există suficiente indicii, poate mai persistă în unele triburi izolate), prin respingerea educației, a progresului de orice fel, sunt, cu siguranță, destule exemple de atitudini și comportamente din care noi, civilizații, avem de învățat. Impresionantă în acest caz este atitudinea unui bolnav paralizat, pentru care se organizeză o rugăciune colectivă, în fața morții: „Un muribund întrebat cum de are putere să zâmbească tot timpul, să privească senin spre moartea care, ca un intrus, deja pândea în colibă, răspunse: dacă mortea vine fără să o pot alunga, atunci ce rost are să fiu supărat? Că sunt vesel, că sunt supărat, tot va veni – și atunci nu e mai bine să fiu vesel și să nu-mi amărăsc degeaba inima, să nu-i amărăsc pe cei din jur?” Deasemenea, felul în care aleg să-și jeleasă morții, regretul lor față de cei mai în vârstă membri ai comunității, comparativ cu cei tineri, a căror pierdere îi afectează mai puțin, invers decât înțelegem noi să considerăm pierderile umane, mi se pare plin de învățăminte. „Dacă moare un tânăr, se jelește o săptămână, dacă e unul bătrân, atunci două săptămâni. Tinerii nu au atâta importanță, ei nu știu multe, dar cu cât cineva e mai bătrân, cu atât moartea lui e o pierdere mai mare. (…) La ei, autoritatea și cantitatea de informație deținută de un om înțelept și dusă în mormânt este o pierdere irecuperabilă…” Și nu este vorba, cred eu, doar despre faptul că noi stocăm informația în alt mod, cum spune autoarea în continuarea rândurilor de mai sus, ci despre similitudinea om-experiență. De aceea pentru ei importanța pe care o acordă bătrânilor ține de păstrarea unei experiențe fundamentale care se pierde odată cu ei. Iată o neprețuită valoare umană ce s-a atrofiat pe măsura dezvoltării sociale.
            Ultimul canibal este în primul rând o mărturie, una dintre puținele de acest fel, despre existența unei lumi pe cale de dispariție, dar și un prilej de a privi în urmă la propria noastră evoluție. Influența occidentalilor a pervertit deja funcționarea unei societăți arhaice care se guverna după legi și concepte proprii, dar extrem de funcționale. Cei care au ajuns acolo, de la misionari la voluntari de tot felul, au încercat să impună reguli, aducând cu ei cultura proprie și impunând-o sub motivul ajutorării populației. Acest fapt a distrus iremediabil un paradox fascinant, acela al existenței  concomitente a omului primitiv, gol, locuind în colibe, în păduri virgine cu a celui îmbrăcat în hainele unor branduri de lux, traind în zgârie nori, în metropole suprapopulate. Poate că celor care au descoperit aceste triburi ar fi trebuit să li se aplice regula călătorilor întorși în timp, carora li se interzice intervenția de orice fel în viața celor cu care interacționează, deși simpla lor prezență afectează. Sau, dacă tot ne-am implicat, și nu mai există cale de întoarcere, să facem lucrurile în singurul mod în care ele pot fi percepute și înțelese de către acești ultimi primitivi ai planetei. Așa ca Mario, un voluntar al Societății Pilgrin, care a trait o vreme printre membrii tribului Kiai, înaintea Hannei Bota, căreia i-a lăsat coliba construită de el, și despre care autoarea nota: „…alesese Espiritu Santu, singur, izolat, dornic să locuiască efectiv între kiai, vorbind mai mult cu fapta.” Pentru că, spune aceasta în continuare: „Ca să educi un popor care nu poate învăța decât imitând trebuie să locuiești în mijlocul lui, să-i inițiezi în lucruri elementare…”
            Există multe lucruri fascinante în această carte, pe lângă cele amintite deja. Lipsa sentimentului de jenă, de rușine la expunerea trupului, manifestarea fățișă a sentimentelor (totul se trăiește pe față și în prezența tuturor), minimalizarea importanței femeii în societate, în urma unor bunuri și alimente cum ar fi porcii sau grădinile, ritualurile sacre, care încă se practică deși cei mai mulți au fost convertiți la creștinism (cele două credințe nu se exclud însă, aici Dumnezeu și spiritele conviețuiesc armonios), sunt de neconceput în lumea noastră, și cu atât mai mult suscită interesul. De aceea cartea aceasta trebuie citită și nu povestită, pentru că dincolo de informațiile ce țin de antropologie și de trimiterile frecvente la autori cunoscuți ai scrierilor de gen, de termenii exotici aflați, cum ar fi nakamal – spațiu sacru destinat exclusiv bărbaților și pietrelor în care sălășluiesc spiritele, unde se bea kava – o băutură deasemenea interzisă femeilor, cu efecte halucinogene, de descrierile cu acuratețea detaliilor a tuturor locurilor străbătute și a oamenilor intâlniți, a experiențelor de tot felul, Ultimul canibal vorbește despre curaj și dragoste. Despre curajul absolut impresionant al unei femei aparent fragile (așa este Hanna, am cunoscut-o și pare cea mai plăpândă și mai fragilă femeie din lume), care a plecat de una singura la capătul lumii din dragoste pentru studiul său și mai ales din dragoste pentru oameni. Vanuatu ni se dezvăluie astfel ca o lume cu totul diferită, într-o întâlnire a două civilizații aflate la poli opuși de dezvoltare, în care reprezentantul fiecăruia se cunoaște prin celălalt. Comentariile de genul că jurnal de misionar ar fi mai potrivit decât jurnal de antropolog, cu referire evidentă la subtitlul primei ediții, nu știrbesc cu nimic meritul autoarei de a fi scris o carte cu adevărat unică, în peisajul românesc cel puțin, o carte care, iată, e la fel de bine primită și la patru ani de la prima ediție. Ce scriitor nu și-ar dori să aibă parte de o asemenea experiență? De aceea sunt de înțeles reacțiile, pro sau contra, cartea a făcut și face în continuare valuri, adică își urmează rostul ei, cel pentru care a fost scrisă.  


    Text publicat în Revista de cultură Tribuna, nr. 312/1-15 septembrie 2015