Patimile după Anița

”Ni se tot plânge tinerimea de absența marilor modele uman-ziditoare, în vreme ce ele sunt incredibil de multe, la îndemâna noastră, mai bine zis a orbirii noastre” - Dan C. Mihăilescu în Castelul, Biblioteca, Pușcăria. Trei vămi ale feminității exemplare.

            Anița Nandriș-Cudla încheie seria marilor femei din cartea mai sus amintită. O țărancă din nordul Bucovinei, fără școală (doar trei clase primare), deportată împreună cu cei trei copii ai săi în Siberia, în anul 1941, aceasta nu numai că a izbutit să supraviețuiască destinului crunt, dar își salvează și copiii, dovedind putere de sacrificiu, rezistență morală și fizică, de neimaginat pentru lumea noastră, reușind să se reabiliteze și să se întoarcă în satul natal unde așterne pe hârtie toate grozăviile trăite în acei ani cumpliți. Cartea lui Dan C, Mihăilescu m-a provocat să caut mai multe informații despre această femeie și astfel i-am aflat povestea. Publicată de Humanitas în 1991, reeditată mai târziu, cartea Aniței se citește pe nerăsuflate, deși păstrează limbajul rural și pe alocuri invadat de rusisme, cuvinte învățate acolo în exil. Talentul de narator al autoarei și bogăția detaliilor încadrează această scriere în categoria celor de excepție, chiar dacă, așa cum am precizat deja, a fost redactată de o femeie simplă, lipsită de educație. Mă plângeam de frigul și zăpada care au venit, ”pe neașteptate”, în luna ianuarie, mă simt copleșită de o răceală a vremii la început de aprilie, citind cartea Aniței și aflând cum a rezistat ea gerurilor de minus patruzeci de grade, aproape dezbrăcată și înfometată, mi se face rușine  de propria-mi slăbiciune:

 
         ”Cam prin luna decemvre, într-o zi a început oliacă de buran, de viscol, care până siară s-a întărit, gerul era peste 40 de grade...”; ”Mă sculam demineața, împărțiam cîte o fărmătură de pîne la copii, îmi luam și mie o fărmătură în mînă și toporu subsuoară și mergiam la lucru în pădure. Mărgînd pe drum, înghițeam acelia două guri de pîne. Dar după acelia două înghițituri de pîne, așa de tare ceria stomacu mîncare, că așa cum mergiam pe drum mă gîndeam, oare să iau o mînă de nisip să vîr în gură, să înghit, nu mi s-ar astîmpăra foamia?”; ”Eu după ce terminam lucru, mai luam de lucru de la femei rusoaice(...)țineau cîte patru și cinci cîni voinici(...)Primăvara îi tundia și din lîna lor făciau culțuni, mănuși. Eu luam de la ele lîna aceia, o scărmănam, o torciam și împletiam culțuni, mănuși și mai adăugam cîte ceva de ale gurii(...)De-acum ne-am mai astîmpărat foamia, dară a început goliciunea. Cîte oliacă de straie ce-am avut pe noi cînd ni-au luat de acasă, s-au rupt. Li-am cîrpit la început cu petece pe dinăuntru, dar iarăși s-au mai rupt, li-am peticit din afară, dar acum au rămas că nici nu mai aveam de ce prinde petecele.”

         Nu știu ce ar mai fi de adăugat. Poate doar faptul că, suferințele ei nu sunt izolate, sunt suferințele unui neam întreg. Cel puțin din acest motiv, cartea merită citită. Și, așa cum spunea Monica Lovinescu, ”după o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară.”

A vedea nu este un proces oftalmologic! II.

 ” Nimănui cu nimic nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul; că cel care iubește pe aproapele a împlinit legea.” (Romani 13:8)  

    Într-o lume bolnavă în chiar miezul ei, pe al cărei cord se fac intervenții la fiecare pas, soluția se pare că e tot în interiorul nostru, iar răspunsul îl avem de la începuturi, înainte de poeți și filozofi. Și mă refer aici la iubire, în toate formele ei, dar mai ales la iubirea erotică.
     În starea de îndrăgostire se activează vederea interioară, iar rolul ochilor devine unul pur decorativ. O știe oricine a fost măcar o dată îndrăgostit. Auzim frecvent în discuțiile despre cupluri: nu știu ce a văzut la ea, respectiv: nu știu ce a găsit la el, ca o negare  a calităților fizice, și nu numai, de către cei care au pretenția că ”văd”, concluzionând cu obidă și resemnare: nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-ți place! Da, chiar așa, iar literatura abundă de exemple. Și unul, de care-mi amintesc cu drag, e romanul Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, o lectură fascinantă pe marginea căreia se pot deschide o mulțime de subiecte și se poate discuta infinit, dată fiind bogăția de teme pe care o oferă, și care mi-a confirmat în plus teoria de mai sus.

   Să ne amintim puțin. Hans Castorp, personajul principal al romanului, se duce să-și viziteze vărul aflat într-o stațiune montană din Elveția, într-un sanatoriu de boli de plămâni, unde rămâne apoi ca bolnav. Clavdia Chauchat (ce nume frumos, Clavdia!), o prezență feminină interesantă în acel loc al suferinței, admirată, privită, judecată de către ceilalți, îi este la început antipatică, nesuferită chiar lui Hans Castorp, datorită comportamentului său repezit, vulgar, și a unei ținute oarecum neîngrijite. Iată câteva paragrafe relevante: ”...cu o mână în buzunarul vestei de lână ce i se lipea de corp, iar cu cealaltă, ridicată la spate, își aranja părul la ceafă.(..) Nu era chiar a unei doamne, această mână care ținea părul, nefiind nici îngrijită, nici fină (...)destul de lată și cu degetele scurte, avea ceva copilăresc și primitiv, ceva din mâna unei școlărițe; era limpede că unghiile ei nu știau ce-i manichiura, căci erau tăiate ca vai de lume, întocmai ca la o școlăriță, iar pe margini pielița era puțin iritată, părând a fi victima acelui viciu ce-l au unele persoane de a-și roade unghiile.(...) Era enervant să ai mâna aceea atât de aproape de ochi, vrând-nevrând trebuia s-o privești, să-i observi toate defectele și însușirile omenești, ca și cum ai fi văzut-o printr-o lupă. Nu, hotărât că n-avea nimic aristocratic această mână destul de butucănoasă, ca de școlăriță, cu unghiile tăiate atât de neglijent, și nici măcar nu puteai fi absolut sigur că degetele îi erau foarte curate, în schimb nu mai încăpea nicio îndoială că pielița unghiilor era roasă. Lui Hans Castorp i se strîmbară colțurile gurii, dar ochii rămaseră fixați la mâna doamnei Chauchat și o senzație nelămurită îl cuprinse, un fel de vagă amintire în legătură cu cele spuse de doctorul Krokowski despre unele tendințe burgheze opuse iubirii (...). În ceea ce-l privea, era limpede că nu putea fi vorba de niciun fel de tendință burgheză de a se opune.”   

    După trei săptămâni de izolare, odată cu răbufnirea bolii, gândindu-se la Clavdia, tânărul o găsește ”extraordinar de plăcută”; sau ”tânără doamnă încântătoare”; ori ”...gura ei potrivea cuvintele apoi le rostea cu o voce venită din pieptul alb: o voce deloc gravă, ci plăcut voalată..”  Toate aceste noi însușiri le vedea acum, desigur, cu alți ochi decât cei cu care-i evaluase înainte defectele și stângăciile. Hans Castorp se îndrăgostise, numai așa putem înțelege de ce la o întâlnire întâmplătoare în holul unui cabinet de consultații, consideră normal și firesc ca ea să-l ignore și să se adreseze  vărului său, că doar cu el putea vorbi, pentru că:  ”...între ei nu exista nimic sălbatic, înspăimântător și misterios!” Chiar în această stare de beatitudine fiind, el acceptă faptul că rațiunea nu-l înșelase în cazul vechilor observații făcute adoratei sale, dar refuză să o mai privească astfel, deschizând pentru ea doar ochii interiori, ochii inimii sale îndrăgostite: ”Hans Castorp știa, ba și spusese odată că, văzută din profil, doamna Chauchat nu era avantajată, chipul îi părea atunci puțin cam aspru și nu prea tânăr. Consecința? Evită să o mai privească din profil și închidea literalmente ochii când, de aproape sau de departe, o vedea astfel (...) Hans Castorp păli de fericire când, în acele zile strălucitoare, Clavdia se ivi iarăși cu rochia de interior de dantelă albă, pe care o punea când vremea era călduroasă și care o făcea atât de extraordinar de fermecătoare în clipa când apărea cu întârziere, trântind ușa (n.n: obicei altădată insuportabil pentru el), surâzând și ținându-și brațele inegal ridicate, apoi se oprea puțin în fața tuturor celor din sala de mese pentru a fi văzută. Încântarea lui însă provenea nu atât din faptul că era în avantajul ei, cât pentru că mai ales îi consolida amețeala din cap, această beție care-l vrăjea și-i cerea să fie justificată și întreținută.”

     Rândurile de mai sus nu sunt, până la urmă, altceva decât o viziune personală a poveștii de dragoste de pe Muntele vrăjit. Dar, în același timp, e cât se poate de clar că în citatele alese e însăși definiția iubirii, atât  de frumos interpretată de maestrul Thomas Mann, din care aflăm, un lucru dealtfel știut de când e lumea, că iubirea e oarbă, ea vede și percepe prin alte organe de simț, că piedicile ridicate în calea ei nu fac decât să-i întărească hotărârea și determinarea. Pentru că zadarnic vom lupta cu armele rațiunii împotriva ei, zadarnic găsi-se-vor ”binevoitori” să ne deschidă ochii, ea se va manifesta mereu la fel, după un scenariu riguros și bine stabilit: ”...începi prin a fi enervat și excedat, însă deodată, survine ceva de cu totul altă natură, care nu are absolut nicio legătură cu judecata și din clipa aceea s-a zis cu toată austeritatea...”

A vedea nu este un proces oftalmologic! I.

      Auzim mereu formulări de genul: ”mi s-a întâmplat un miracol!”; ”a fost o minune!”; ”ce revelație!”. Filozofând pe marginea temei, sau rozând ca viermele din interiorul ei, vorba marelui Cioran: ”Ce e așadar filozofia? Viermele din fruct...”, ar însemna, poate,  să micșorăm puterea expresivă a cuvintelor și, astfel, să umbrim însăși întâmplarea, momentul care ne-a provocat exprimarea entuziastă. Plonjând în banalitate, în cotidian, miracolul nu mai e miracol. Pentru că tocmai aceasta e menirea lui: să se producă rar, surprinzător, în momente cu adevărat încărcate de tensiune și emoție, să fie ceva revoluționar, să marcheze profund și pentru totdeauna. Dacă ar fi să încerc o comparație aș spune că e la fel și în cazul iubirii, când realizezi că te-ai îndrăgostit și simți să faci  mărturisirea într-o clipă unică, prețioasă, într-un moment de neuitat pentru tot restul vieții. De fapt iubirea face parte tot din categoria minunilor, nu e un exemplu din afara sferei, dar gândind la ceea ce au ajuns emoționantele cuvinte astăzi se impune, poate, o redefinire a conceptului: ”Corelația I love you! – I love you, too! (...) a ajuns, în filmele americane, un fel de ”Ce mai faci?”. În realitate, ne confruntăm cu unul din cele mai nebuloase concepte ale discursului cotidian. Și cu cât e mai nebulos, cu atât e mai frecvent.” – Andrei Pleșu.  Așadar folosirea în exces a cuvintelor le dăunează, nu numai lor, în ceea ce privește uzura, ci înseși ideii exprimate, intangibilul devenind  ușor tangibil. Oare? De ce ar aduce mai multă bucurie reținerea declarării sentimentelor decât împărtășirea și împărțirea lor cu cei cărora le sunt adresate? De ce am crede că un miracol se poate întâmpla numai dincolo de lumea aceasta sau mult deasupra ei, dacă o forță de sorginte divină, venită fie din credință fie ca o recompensă a unei existențe impecabile,  ne-ar ridica până acolo? De ce să nu vedem minunile de lângă noi, pentru care ne trebuie doar voință să deschidem ochii, ele fiind aici, aproape? N-aș putea spune ce/cine anume ne deschide ochii, dar cred că ne naștem orbi și continuăm să rămânem așa, unii mai mult timp, alții mai puțin, iar alții probabil pentru totdeauna.

       In ceea ce ma priveste, dacă ar fi să atribui ”cuiva” ridicarea vălului de pe ochi și influențată fiind de o lectură, ce te face invariabil meditativ în această zonă, sunt tentată să-i dau dreptate lui Andrei Pleșu, în cartea sa ”Despre îngeri”: ”În timpul lucrului, întorc deodată capul, ca din întâmplare, spre dreapta și văd pe fereastră apusul. O lumină roz decupează pe zidul casei învecinate coroana barocă a unui copac. În zare, aceeași lumină roz colorează lacul și norii, dincolo de care soarele, roz, coboară vertiginos. Până să devin conștient de spectacol, totul reintră în indistinct. A durat o clipă, o singură clipă, și nimic nu explică grațioasa coincidență dintre clipa aceasta fără corp și privirea mea, smulsă brusc din vârful peniței pentru a căuta nu în față, cum ar fi fost mai de înțeles, ci spre dreapta, spre locul fulgurației. Eram concentrat și, dintr-o dată, am devenit atent, dincolo de  sfera concentrării mele. Răspunsesem, parcă, unui apel, discret și totodată imperativ. Așa îmi închipui unul din modurile de operare ale îngerului: un plonjon acut, în miezul conștiinței tale, având ca efect un spor de atenție și o intensificare a intelecției.” Ni s-a întâmplat, cred, tuturor, să devenim atenți în momente care nu se anunțau în vreun fel, să întoarcem privirea exact în clipa în care cineva, ceva, apărea dintr-o anumita direcție, comportându-ne de parca am fi fost într-o continuă asteptare până atunci. Sau să (re)vedem, în altă lumină,  întâmplările aparent banale de lângă noi, care au fost acolo, dintotdeauna, dar am trecut mereu fără a ne opri, fără a privi, fără a ne oferi un răgaz. In primăvara asta explozivă am fost preocupată și încântată de păsările care și-au găsit adăpost la streașina casei, cărora le-am urmărit, filmat, fotografiat, ritualurile de împerechere,  sau alergătura după paie și crenguțe pentru a-și construi cuibul, de melcii care mi-au invadat grădina după ploaie, de fluturii pentru care am căpătat o obsesie și le-am atribuit puteri și identități misterioase, de un apus perfect încadrat între două trunchiuri întunecate din livada.  La un moment dat chiar mă întrebam, la modul cel mai serios: ce mi se-ntâmplă? Oare am trecut într-o altă lume? Sau lumea aceasta a fost dintotdeauna aici, dar invizibilă pentru mine, pentru privirea mea oarbă? Sigur aceste ”revelații” se întâmplă oricui, oriunde, trebuie doar să le acceptăm, să deschidem ochii, sau ”altcineva” să ridice vălul pentru noi. Până și scepticul Emil Cioran a putut să vadă și să recunoască miracolul unei zile banale,  spectaculoasă în trecerea ei, chiar dacă în nota-i sumbră caracteristică, dar ce descriere poetică minunată!:”Pe măsură ce se îndepărtează de momentul răsăritului și înaintează în zi, lumina se prostiuează și nu-și obține iertarea – etică a crepuscului -  decât în clipa când dispare.” – în ”Despre neajunsul de a te fi născut”. Sau un alt pesimist regretat, de o sensibilitate dureroasă, admirând pe fereastră o toamnă superbă, într-un moment ce s-a dovedit a fi fost atât de apropiat de marea sa călătorie, Octavian Paler: ”Ce toamnă minunată e afară (...) O fi, oare, ultima mea toamnă? Lumina (...) e melancolică, leneșă, calmă, dar are și ceva vulnerabil. A îmbătrânit și ea...” – în cartea lui Daniel Cristea-Enache, ”Convorbiri cu Octavian Paler”. 

       Miracolele sunt aici, în această lume, în această existență, priviți-le! Nu mai umblați orbi pe stradă, sprijiniți în bastoane invizibile și ascunzându-vă în spatele ochelarilor de văzut realități imediate. Sau, cum spune Cartea cărților, în Evanghelia după Marcu: ”Ochi aveți și nu vedeți, urechi aveți și nu auziți și nu vă aduceți aminte”... Haideți să le spunem celor pe care-i iubim adevărul, de câte ori simțim nevoia unei mărturisiri.

       Am primit cândva, în dar, o imagine cu fluturi, cu un text atașat: ”fluturii numără clipe nu ani și totuși au timp destul”. Da, chiar așa, în plus nu ar trebui să uităm faptul că de noi depinde ce facem cu timpul, cum îl drămuim sau îl risipim. În ceea ce mă privește,  am simțit nevoia să scriu aceste rânduri de dragul zilei în care am început să văd.