De obicei,
înainte de a citi o carte o răsucesc pe toate părțile, mă uit la textele de pe
ultima copertă, văd dacă are o prefață, sau o postfață, caut minime informații
despre ceea ce urmează să îmi ocupe o parte din timp. Sunt însă și excepții:
cărți primite de la autori cunoscuți, cărți ale scriitorilor mari și foarte
cunoscuți, sau pur și simplu cărți care nu-mi dau răgazul să le cercetez
coperțile până când le-am isprăvit de citit și ultima pagină, cum mi s-a
întâmplat în cazul celor trei povestiri ale lui Lorenzo Viscidi Bluer, reunite
în volumul Omul care întâlnea canguri,
Povestiri pentru cei neliniștiți și ipohondrici, apărut în 2014 la Editura
Studia din Cluj Napoca, traducere din limba italiană de Mariana Damian.
Citind, așadar, pe nerăsuflate povestirile:
Omul care întâlnea canguri; Tărâmul
îngropaților și al înviaților și Omul
cu cravată am neglijat în totalitate informațiile
despre autor, cuprinse în prefața la ediția italiană, de Georgio Segato, sau pe
cele de pe coperta a patra, care m-ar fi lămurit într-o oarecare măsură. Ignoranța
aceasta, până în momentul în care m-am hotărât să scriu despre carte, s-a
dovedit a fi folositoare. Mi l-am imaginat pe autor cu totul altceva decât este
el în realitate și, probabil, nu este tocmai o abordare greșită. Scriitorul
Lorenzo Viscidi Bluer se vrea, cred eu, a fi altcineva decât artistul plastic
de succes cu același nume, născut la Veneția, sau, oricum, o altă fațetă
spirituală a acestuia, întregind o personalitate artistică extrem de complexă.
Cititorul este întâmpinat, imediat sub
titlul primei povestiri, cu Premisă: se recomandă, înainte și în timpul
citirii, următorul fond sonor: Giovanni Battista Pergolesi: Stabat Mater și
Miserere, Antonio Vivaldi: La stravaganza. Eu am răspuns provocării, cu
atât mai mult cu cât era pentru prima data când întâlneam un autor care-mi
prezenta, la pachet cu cartea, și o rețetă de preparare a lecturii, a
atmosferei pe care trebuia să mi-o creez pentru a „simți” textul cât mai bine,
motiv pentru care am fost sigură că am de-a face cu un compozitor, sau cel
puțin cu un meloman care s-a apucat de scris. Legăturile, însă, cu bucățile muzicale
alese, cu compozitorii lor, dar și cu principala preocupare a autorului, și cea
mai de succes, aceea de artist plastic, le-am făcut mai târziu, după ce am
terminat de citit cartea, dar și multe alte articole despre Lorenzo Viscidi
Bluer, „pictorul de albastru”, cum a fost poreclit.
M-a
intrigat să descopăr un artist care creează cu bucurie, din bucurie și pentru
bucurie, care-și numește lucrările „santinele ale luminii” sau „cristale ale
muzicii”, care celebrează viața prin pasiunea, din care și-a luat și numele de
artist, pentru nuanțele de albastru, simbol al infinitului, viața ca zbor (Avem aripi, spune artistul, nesfârșite ca cerul, mult mai mari decât
carnea noastră!), dar care scrie despre suferință și moarte! E adevărat
însă că și moartea este îmbrăcată în culori senine, în frânturi de cer, nu în
nuanțe cernite (haine gri, bine croite, au doar personajele negative din carte),
poartă cravate viu colorate, alta în fiecare zi, cu toată suferința care
transpare printre rânduri și care se încearcă a fi înnăbușită cu muzică și cu
multă speranță în lumina de dincolo de noapte. Despre acest contrast scrie și
Giorgio Segato, în anul 2000, prefațând volumul apărut în Italia: În pictură preferă ample fonduri albastre,
conturate uneori într-o fereastră sau icoană, bogate în frământări
cromatico-figurative; în povestiri folosește o sintaxă simplă, cursivă, cu
timpuri scurte și bine modelate, urzite în jurul unor viziuni, când cu caracter
ireal (…), când oniric, cu alunecări frecvente în planul ironiei și mai rare în
lumea tentațiilor explicative, deși niciodată expuse moral (…), dar întotdeauna
amestecate într-un substanțial sentiment existențial, împletiri de eliberare
autobiografică, de o autoreferențialitate moderată și niciodată debordantă,
chiar și atunci când devine glasul așteptării unui Nou Regat – ca un New Age și
ca o așteptare a dreptății, a armoniei, a seninătății sau a unei căutări
estetice ca depășire a păcatelor trupești, a fricii de moarte, a singurătății
(…).
Cele trei povestiri au cel puțin un
element comun: personajul lor principal este un bărbat singur, suferind de o
boală incurabilă, foarte aproape de moarte. Dacă în primele două, Omul care întâlnea canguri, și Tărâmul îngropaților și al înviaților,
lupta cu boala se dă pe un plan al evadării fantastice din realitate, al
misticismului dus până la impunerea ca normă obligatorie unei existențe care nu
mai poate fi suportată rațional, în cea din urmă, Omul cu cravata, „salvarea” vine din artă, din „poleiala” vizuală,
estetică a grotescului, a trupului mutilat de efectele devastatoare ale
suferinței.
Ființe
supranaturale, care să vină doar chemate de puterea gândului neinterasat să
cerceteze, pot exista oriunde, așa cum și un cangur, pe post de înger păzitor,
poate apărea într-o grădină din Padova, dacă proprietarul caută cu orice preț
evadarea dintr-un trup bolnav într-o lume imaterială, lipsită de chinuri fizice,
unde, cu ajutorul muzicii, el depășește
legătura cu corpul, cu durerea și cu sicriul, pentru că în muzică, universul divin devine o singură catedrală infinită.
Muzica „se aude”
peste tot în această carte, de aceea am căutat să înțeleg alegerea
compozițiilor din Premisă. Am
constatat că recomandarea nu este deloc întâmplătoare. Giovanni Battista
Pergolesi a trait doar 26 de ani, dar a fost, în toată scurta sa existență, diform,
târându-și cu greutate un picior, suferind de tuberculoză încă din copilărie. Stabat Mater este cântecul de lebădă al
lui Pergolesi, compus, în ultima sa iarnă, într-o mănăstire unde se retrăsese
grav bolnav, și unde moare la începutul primăverii. Vivaldi, compozitor venețian,
și el cu o sănătate șubredă, a murit datorită unei
îmbolnăviri subite. La stravaganza
este un set de douăsprezece concerte dedicate unui reprezentat al uneia dintre
cele mai vechi familii venețiene. Desăvârșirea creației prin suferința fizică,
trecând împreună cu opera dincolo de granițele materialului, în veșnica lumină,
este mesajul și totodată legătura pe care o face scriitorul cu opera
artistului, acolo unde se fac cercetări și experimente pentru înlocuirea
materialelor și formelor tradiționale, convenționale și descoperirea altora,
noi, prin care formele și culorile să creeze, ele însele, lumină. O lumină pe
care scriitorul o sugerează, o promite chiar, dincolo de întuneric, de moarte.
Omul care întâlnește canguri pe post
de îngeri, sau cel care asistă la înălțarea morților la cer în forma lor
fizică, materială, ori cel care poartă în fiecare zi o cravată nouă, colorată,
țipătoare, pentru a le da semenilor săi prilejul unei întâlniri plăcute, în
care să fie preocupați de frumusețea și bogăția cromatică a accesoriului
vestimentar și nu de hidoșenia trupului măcinat de boală, oricare dintre aceste
personaje își bazează utopia pe credința absolută. Orice urmă de îndoială, sau
dorință de cercetare, distrug fragila punte ridicată, cu multă trudă, deasupra
suferinței de dinainte de moarte. Pentru că, atât prietenia cangurului meloman
Ronald, cât și tărâmul celor care se înalță la cer, dispar atunci când apare
nevoia de a înțelege. Lorenzo Viscidi Bluer crede că tocmai în renunțarea de a
găsi explicații raționale oricărei întâmplări din viață stă, până la urmă,
fericirea noastră. (…) m-a cucerit ideea
creaturilor care apar din dragoste și dispar atunci când iubirea este subminată
de curiozitate, de interes sau de nevoia de a înțelege. Există momente și
ființe care pot fi iubite, surprinse în esența lor, în intensitatea lor, fără a
întreba, a pretinde sau a proiecta nimic. Învingem moartea tocmai prin faptul
că ne bucurăm de ele.
Dar, pe lângă muzică, în carte există
și multă culoare. Mai ales albastrul (am înțeles apoi, văzându-i și lucrările de
artă, că obsesia datorită căreia a fost numit pittore del blu trebuia dusă și în literatură), prezent
în bucățile de cer presărate peste tot, în fiecare povestire. Cerul este uneori
mai aproape, alteori se îndepărtează, dar întotdeauna este senin, atîta timp
cât nu ne grăbim să-l cercetăm, firește. Iubiți
cerul înainte să îl analizați!- ne îndeamnă, imperativ, autorul.
Din toată corola aceasta de interese
artistice nu poate lipsi poezia, mă gândeam, în fața unor imagini de un lirism
incontestabil (ca aceea în care de pe cadavrele neîngropate, care ar putea fi
așezate pe stânci verzi, ieșite din mare, carnea
ar dispărea fără părere de rău, ca o maree care se retrage…). Și da,
Lorenzo Viscidi Bluer este și poet. O spune și Ștefan Damian, în Tribuna (nr. 310/1-15 august 2015),
într-un articol intitulat Veneția cu
prieteni, de unde aflăm că Institutul Cultural Român din orașul de pe ape a
organizat, în 20 iunie 2015, un festival de poezie (Festival del pensiero in/verso), unde, printre participanți, s-a
numărat și Lorenzo Viscidi Bluer, poet! (În altă ordine de idei, vara lui 2015
s-a remarcat printr-o prezență generoasă a culturii românești în lagună,
participarea strălucită a lui Adrian Ghenie la Bienala de artă, a lucrărilor
artiștilor Ilarion Voinea și Marcel Voinea în galleria de artă a Institutului
românesc de cultură, sau poezia lui Ștefan Damian la festivalul mai sus amintit
fiind doar câteva exemple). De asemenea, despre interesele literare ale lui
Lorenzo Viscidi mi-a vorbit și traducătoarea volumului, Mariana Damian, într-un
text despre autor, pe care a avut amabilitatea să mi-l pună la dispoziție, text
în care se precizează că acesta este pasionat de
poezie (mai ales de opera lui Camillo Sbarbaro) și a început să scrie proză
scurtă de la o vârstă fragedă.
Acum, la capătul acestor rânduri, nu
știu dacă potrivit ar fi să spun că Lorenzo Viscidi este un scriitor care
transformă întunericul în lumină, un poet care vede prin transparențele create
de artist, sau pur și simplu un artist poet care creează lumină. I se
potrivește oricare dintre aceste variante, sau, mai bine zis, toate la un loc,
pentru că el este Bluer!
Mulțumirile mele se îndreaptă către
Mariana Damian, care a făcut posibilă apariția acestei cărți în limba română și
care m-a ajutat cu multe informații despre autor. Mai jos, sunt câteva
considerații personale ale traducătoarei.
„La Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția,
Lorenzo Viscidi (Bluer) a expus în anul 2014; expoziția s-a intitulat La gioia della luce și a fost prezentată
publicului în Noua Galerie, ce se află pe Strada Nuova (strada principală a
Veneției). Cu această ocazie, l-am cunoscut pe Bluer, un om cu caracter
puternic, educat bine, sociabil, plăcut la vorbă, mare povestitor, zâmbitor
(mai tot timpul zâmbește, nu l-am văzut nicicând încruntat sau trist), activ –
la modul superlativ chiar (parcă nu are stare, se află într-o constantă
explorare: citește, socializează, ascultă atent, face complimente tuturor, nu
critică de fel pe nimeni, își aranjează mereu lucrările – le iubește, fac parte
din el, e delicat în același timp – răspunde la obiect întrebărilor, nu se
laudă pe sine și nici opera sa, ci își prezintă lucrările cu multă simplitate,
cu gingășie, alături de un banc bun, dacă se poate). Am avut șansa
îmbucurătoare de a descoperi un om minunat, care mi-a oferit oportunitatea de
a-i traduce singura carte de proză publicată până în prezent.
Iubește proza și poezia în aceeași măsură în care iubește arta plastică,
iar din punctul meu de vedere excelează în toate la același nivel. Cu ocazia
traducerii am reușit să înțeleg mai profund lucrările sale de artă, viziunea sa
artistică, paradigma coloristică în spatele căreia se sting și se aprind atâtea
sentimente, gânduri, supoziții, trăiri, întrebări existențiale care se regăsesc
în noi toți...” - Mariana Damian
Text publicat în Revista de Cultură Tribuna nr. 369/16-31 ianuarie 2018