miercuri, 31 ianuarie 2018

Meloterapie cu bucăți de cer

         



        De obicei, înainte de a citi o carte o răsucesc pe toate părțile, mă uit la textele de pe ultima copertă, văd dacă are o prefață, sau o postfață, caut minime informații despre ceea ce urmează să îmi ocupe o parte din timp. Sunt însă și excepții: cărți primite de la autori cunoscuți, cărți ale scriitorilor mari și foarte cunoscuți, sau pur și simplu cărți care nu-mi dau răgazul să le cercetez coperțile până când le-am isprăvit de citit și ultima pagină, cum mi s-a întâmplat în cazul celor trei povestiri ale lui Lorenzo Viscidi Bluer, reunite în volumul Omul care întâlnea canguri, Povestiri pentru cei neliniștiți și ipohondrici, apărut în 2014 la Editura Studia din Cluj Napoca, traducere din limba italiană de Mariana Damian.
       Citind, așadar, pe nerăsuflate povestirile: Omul care întâlnea canguri; Tărâmul îngropaților și al înviaților și Omul cu cravată am neglijat în totalitate informațiile despre autor, cuprinse în prefața la ediția italiană, de Georgio Segato, sau pe cele de pe coperta a patra, care m-ar fi lămurit într-o oarecare măsură. Ignoranța aceasta, până în momentul în care m-am hotărât să scriu despre carte, s-a dovedit a fi folositoare. Mi l-am imaginat pe autor cu totul altceva decât este el în realitate și, probabil, nu este tocmai o abordare greșită. Scriitorul Lorenzo Viscidi Bluer se vrea, cred eu, a fi altcineva decât artistul plastic de succes cu același nume, născut la Veneția, sau, oricum, o altă fațetă spirituală a acestuia, întregind o personalitate artistică  extrem de complexă.
        Cititorul este întâmpinat, imediat sub titlul primei povestiri, cu  Premisă: se recomandă, înainte și în timpul citirii, următorul fond sonor: Giovanni Battista Pergolesi: Stabat Mater și Miserere, Antonio Vivaldi: La stravaganza. Eu am răspuns provocării, cu atât mai mult cu cât era pentru prima data când întâlneam un autor care-mi prezenta, la pachet cu cartea, și o rețetă de preparare a lecturii, a atmosferei pe care trebuia să mi-o creez pentru a „simți” textul cât mai bine, motiv pentru care am fost sigură că am de-a face cu un compozitor, sau cel puțin cu un meloman care s-a apucat de scris. Legăturile, însă, cu bucățile muzicale alese, cu compozitorii lor, dar și cu principala preocupare a autorului, și cea mai de succes, aceea de artist plastic, le-am făcut mai târziu, după ce am terminat de citit cartea, dar și multe alte articole despre Lorenzo Viscidi Bluer, „pictorul de albastru”, cum a fost poreclit.
         M-a intrigat să descopăr un artist care creează cu bucurie, din bucurie și pentru bucurie, care-și numește lucrările „santinele ale luminii” sau „cristale ale muzicii”, care celebrează viața prin pasiunea, din care și-a luat și numele de artist, pentru nuanțele de albastru, simbol al infinitului, viața ca zbor (Avem aripi, spune artistul, nesfârșite ca cerul, mult mai mari decât carnea noastră!), dar care scrie despre suferință și moarte! E adevărat însă că și moartea este îmbrăcată în culori senine, în frânturi de cer, nu în nuanțe cernite (haine gri, bine croite, au doar personajele negative din carte), poartă cravate viu colorate, alta în fiecare zi, cu toată suferința care transpare printre rânduri și care se încearcă a fi înnăbușită cu muzică și cu multă speranță în lumina de dincolo de noapte. Despre acest contrast scrie și Giorgio Segato, în anul 2000, prefațând volumul apărut în Italia: În pictură preferă ample fonduri albastre, conturate uneori într-o fereastră sau icoană, bogate în frământări cromatico-figurative; în povestiri folosește o sintaxă simplă, cursivă, cu timpuri scurte și bine modelate, urzite în jurul unor viziuni, când cu caracter ireal (…), când oniric, cu alunecări frecvente în planul ironiei și mai rare în lumea tentațiilor explicative, deși niciodată expuse moral (…), dar întotdeauna amestecate într-un substanțial sentiment existențial, împletiri de eliberare autobiografică, de o autoreferențialitate moderată și niciodată debordantă, chiar și atunci când devine glasul așteptării unui Nou Regat – ca un New Age și ca o așteptare a dreptății, a armoniei, a seninătății sau a unei căutări estetice ca depășire a păcatelor trupești, a fricii de moarte, a singurătății (…).
      Cele trei povestiri au cel puțin un element comun: personajul lor principal este un bărbat singur, suferind de o boală incurabilă, foarte aproape de moarte. Dacă în primele două, Omul care întâlnea canguri, și Tărâmul îngropaților și al înviaților, lupta cu boala se dă pe un plan al evadării fantastice din realitate, al misticismului dus până la impunerea ca normă obligatorie unei existențe care nu mai poate fi suportată rațional, în cea din urmă, Omul cu cravata, „salvarea” vine din artă, din „poleiala” vizuală, estetică a grotescului, a trupului mutilat de efectele devastatoare ale suferinței.
Ființe supranaturale, care să vină doar chemate de puterea gândului neinterasat să cerceteze, pot exista oriunde, așa cum și un cangur, pe post de înger păzitor, poate apărea într-o grădină din Padova, dacă proprietarul caută cu orice preț evadarea dintr-un trup bolnav într-o lume imaterială, lipsită de chinuri fizice, unde, cu ajutorul muzicii, el depășește legătura cu corpul, cu durerea și cu sicriul, pentru că în muzică, universul divin devine o singură catedrală infinită.
         Muzica „se aude” peste tot în această carte, de aceea am căutat să înțeleg alegerea compozițiilor din Premisă. Am constatat că recomandarea nu este deloc întâmplătoare. Giovanni Battista Pergolesi a trait doar 26 de ani, dar a fost, în toată scurta sa existență, diform, târându-și cu greutate un picior, suferind de tuberculoză încă din copilărie. Stabat Mater este cântecul de lebădă al lui Pergolesi, compus, în ultima sa iarnă, într-o mănăstire unde se retrăsese grav bolnav, și unde moare la începutul primăverii. Vivaldi, compozitor venețian, și el cu o sănătate șubredă, a murit datorită unei îmbolnăviri subite. La stravaganza este un set de douăsprezece concerte dedicate unui reprezentat al uneia dintre cele mai vechi familii venețiene. Desăvârșirea creației prin suferința fizică, trecând împreună cu opera dincolo de granițele materialului, în veșnica lumină, este mesajul și totodată legătura pe care o face scriitorul cu opera artistului, acolo unde se fac cercetări și experimente pentru înlocuirea materialelor și formelor tradiționale, convenționale și descoperirea altora, noi, prin care formele și culorile să creeze, ele însele, lumină. O lumină pe care scriitorul o sugerează, o promite chiar, dincolo de întuneric, de moarte.
       Omul care întâlnește canguri pe post de îngeri, sau cel care asistă la înălțarea morților la cer în forma lor fizică, materială, ori cel care poartă în fiecare zi o cravată nouă, colorată, țipătoare, pentru a le da semenilor săi prilejul unei întâlniri plăcute, în care să fie preocupați de frumusețea și bogăția cromatică a accesoriului vestimentar și nu de hidoșenia trupului măcinat de boală, oricare dintre aceste personaje își bazează utopia pe credința absolută. Orice urmă de îndoială, sau dorință de cercetare, distrug fragila punte ridicată, cu multă trudă, deasupra suferinței de dinainte de moarte. Pentru că, atât prietenia cangurului meloman Ronald, cât și tărâmul celor care se înalță la cer, dispar atunci când apare nevoia de a înțelege. Lorenzo Viscidi Bluer crede că tocmai în renunțarea de a găsi explicații raționale oricărei întâmplări din viață stă, până la urmă, fericirea noastră. (…) m-a cucerit ideea creaturilor care apar din dragoste și dispar atunci când iubirea este subminată de curiozitate, de interes sau de nevoia de a înțelege. Există momente și ființe care pot fi iubite, surprinse în esența lor, în intensitatea lor, fără a întreba, a pretinde sau a proiecta nimic. Învingem moartea tocmai prin faptul că ne bucurăm de ele.
          Dar, pe lângă muzică, în carte există și multă culoare. Mai ales albastrul (am înțeles apoi, văzându-i și lucrările de artă, că obsesia datorită căreia a fost numit pittore del blu trebuia dusă și în literatură), prezent în bucățile de cer presărate peste tot, în fiecare povestire. Cerul este uneori mai aproape, alteori se îndepărtează, dar întotdeauna este senin, atîta timp cât nu ne grăbim să-l cercetăm, firește. Iubiți cerul înainte să îl analizați!- ne îndeamnă, imperativ, autorul.
          Din toată corola aceasta de interese artistice nu poate lipsi poezia, mă gândeam, în fața unor imagini de un lirism incontestabil (ca aceea în care de pe cadavrele neîngropate, care ar putea fi așezate pe stânci verzi, ieșite din mare, carnea ar dispărea fără părere de rău, ca o maree care se retrage…). Și da, Lorenzo Viscidi Bluer este și poet. O spune și Ștefan Damian, în Tribuna (nr. 310/1-15 august 2015), într-un articol intitulat Veneția cu prieteni, de unde aflăm că Institutul Cultural Român din orașul de pe ape a organizat, în 20 iunie 2015, un festival de poezie (Festival del pensiero in/verso), unde, printre participanți, s-a numărat și Lorenzo Viscidi Bluer, poet! (În altă ordine de idei, vara lui 2015 s-a remarcat printr-o prezență generoasă a culturii românești în lagună, participarea strălucită a lui Adrian Ghenie la Bienala de artă, a lucrărilor artiștilor Ilarion Voinea și Marcel Voinea în galleria de artă a Institutului românesc de cultură, sau poezia lui Ștefan Damian la festivalul mai sus amintit fiind doar câteva exemple). De asemenea, despre interesele literare ale lui Lorenzo Viscidi mi-a vorbit și traducătoarea volumului, Mariana Damian, într-un text despre autor, pe care a avut amabilitatea să mi-l pună la dispoziție, text în care se precizează că acesta este pasionat de poezie (mai ales de opera lui Camillo Sbarbaro) și a început să scrie proză scurtă de la o vârstă fragedă.
        Acum, la capătul acestor rânduri, nu știu dacă potrivit ar fi să spun că Lorenzo Viscidi este un scriitor care transformă întunericul în lumină, un poet care vede prin transparențele create de artist, sau pur și simplu un artist poet care creează lumină. I se potrivește oricare dintre aceste variante, sau, mai bine zis, toate la un loc, pentru că el este Bluer!
      Mulțumirile mele se îndreaptă către Mariana Damian, care a făcut posibilă apariția acestei cărți în limba română și care m-a ajutat cu multe informații despre autor. Mai jos, sunt câteva considerații personale ale traducătoarei.


        „La Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția, Lorenzo Viscidi (Bluer) a expus în anul 2014; expoziția s-a intitulat La gioia della luce și a fost prezentată publicului în Noua Galerie, ce se află pe Strada Nuova (strada principală a Veneției). Cu această ocazie, l-am cunoscut pe Bluer, un om cu caracter puternic, educat bine, sociabil, plăcut la vorbă, mare povestitor, zâmbitor (mai tot timpul zâmbește, nu l-am văzut nicicând încruntat sau trist), activ – la modul superlativ chiar (parcă nu are stare, se află într-o constantă explorare: citește, socializează, ascultă atent, face complimente tuturor, nu critică de fel pe nimeni, își aranjează mereu lucrările – le iubește, fac parte din el, e delicat în același timp – răspunde la obiect întrebărilor, nu se laudă pe sine și nici opera sa, ci își prezintă lucrările cu multă simplitate, cu gingășie, alături de un banc bun, dacă se poate). Am avut șansa îmbucurătoare de a descoperi un om minunat, care mi-a oferit oportunitatea de a-i traduce singura carte de proză publicată până în prezent.
Iubește proza și poezia în aceeași măsură în care iubește arta plastică, iar din punctul meu de vedere excelează în toate la același nivel. Cu ocazia traducerii am reușit să înțeleg mai profund lucrările sale de artă, viziunea sa artistică, paradigma coloristică în spatele căreia se sting și se aprind atâtea sentimente, gânduri, supoziții, trăiri, întrebări existențiale care se regăsesc în noi toți...” - Mariana Damian 


Text publicat în Revista de Cultură Tribuna nr. 369/16-31 ianuarie 2018