„Orașul bucuriei”

    Astfel numea scriitorul și diplomatul francez Paul Morand Bucureștiul, în cartea sa, publicată în 1935 la editura pariziană Plon. Bucarest este rezultatul călătoriei autorului în România anului 1930, după ce se căsătorise cu prințesa româncă Elena Șuțu (născută Hrisoveloni). Un împătimit al călătoriilor, pentru care imaginile și captarea lor în cuvinte erau mai importante decât hărțile geografice în definirea locurile și regiunile vizitate, Paul Morand publicase, înainte de volumul destinat capitalei noastre, alte două cărți despre New York (1929) și Londra (1933). Se va întoarce la București ca diplomat în iulie 1943, pentru o perioadă scurtă de aproximativ un an, numit de guvernul de la Vichy, postură din care îi va fi judecată mai târziu și viziunea scriitoricească.

    Reacțiile intelectualității românești la publicarea cărții în Franța, la vremea respectivă ea nu a beneficiat de o traducere în limba română, nu au fost dintre cele mai entuziaste, mulți publiciști români considerându-se jigniți de unele dintre considerațiile scriitorului francez. Analiza asupra Bucureștiului, și a societății românești în general, a fost catalogată în presa românească de epocă drept superficială, făcută pe fugă și abuzând în detalii spectaculoase, cu rol de a șoca cititorul. Aceste reacții au fost scoase la lumină cu prilejul primei variante românești, apărută la Editura Echinox din Cluj, în anul 2000, în traducerea lui Marian Papahagi și a lui Ion Pop, după ce Editura Plon a retipărit Bucarest în 1990, după Revoluția Română. În prefața acestei prime ediții de la noi, Ion Pop citează câteva opinii ale recenzenților din presa românească a anului 1936, printre care un articol publicat în Adevărul literar și artistic din luna martie a acelui an, semnat de Izabella Sadoveanu. Cronica doamnei Sadoveanu se împarte între aprecierile aduse experienței diplomatice ale lui Paul Morand, care-i folosesc în evocarea istoriei românești, și reproșurile privind lipsa de profunzime, ba chiar a dezinteresului pentru tragedia acestui popor, care s-a străduit 2000 de ani ca să capete dreptul la viață (...)Ce importă, în ochii rafinatului european apusean, un popor primitiv care nu servește decât drept cultură de experiență pentru germenele bizantin timp de atâtea secole?- notează Izabella Sdoveanu, într-un stil cam patetic ce n-a dispărut, din păcate nici astăzi, din discursul unor „buni români”, după cum observă Ion Pop în prefața volumului apărut la Editura Echinox.  

    În 2015 apare la Editura Humanitas, în seria Vintage, o a doua ediție românească a cărții lui Paul Morand. București este de data aceasta un volum elegant căruia i s-au adăugat două calupuri de fotografii de epocă, susținute cu citate din textul tradus din franceză de Emanoil Marcu.

    Cartea se deschide cu o imagine panoramică asupra țării noastre, văzută din perspectiva călătorului sosit cu avionul de la Constantinopol, pe deasupra Bulgariei, și întâlnind Dunărea în lumina unui asfințit, ca o vatră de lumină (...) mistuind toată linia orizontului. Impresionat de vederea fluviului, asemeni arborelui vieții, motiv central al scoarțelor românești, această introducere cuprinde și primele reproșuri la adresa infrastructurii și a lipsei de viziune a românilor privind avantajele unei bogății atât de puțin exploatate, care este Dunărea. Bucureștiul ar fi trebuit să fie un oraș dunărean, sau măcar legat de marele fluviu printr-o autostradă sau un canal ca acela de la Versailles (...) La București, nimeni nu vorbește niciodată despre Dunăre; cel mult e pomenită în vreun cântec lăutăresc care-o numește „drum fără pulbere”, sau când spui, despre un om cuprins de furie, că vine „Dunăre de mânios”.

    Prima parte a cărții este o Panoramă istorică, cum se și intitulează secțiunea, iar trecutul României așa și este „fotografiat”, „din zbor”. Sigur, Paul Morand nu și-a propus aici o cercetare strict documentară, pentru o prezentare cronologică și cât mai fidelă a faptelor istorice a apelat la lucrări de specialitate, citând frecvent din A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, sau Pompiliu Eliade. Nu a folosit însă doar surse autorizate. Muzeografi, documentariști, posesori de arhive, persoane influente de la Curtea Regală au contribuit la informarea autorului, în finalul cărții acesta le aduce mulțumiri. Printre numele evocate găsim pe d-na Eliza Brătianu, născută Știrbei, pe doamna S. Lahovary, doamnă de onoare a Reginei, sau dl. Tzigara-Samurcaș. Având în vedere diversitatea de surse, informațiile nu au fost întotdeauna exacte, de aceea vom găsi în carte note de subsol „reparatorii”, editura intervenind pentru restabilirea adevărului istoric.

    Paul Morand este însă mai puțin interesat de corectitudinea datelor cu caracter documentar. În formularea punctelor sale de vedere, într-un stil aforistic pe alocuri, primează pitorescul situațiilor, dramatismul lor, în unele cazuri, discrepanțele dintre medii și clase sociale, comparațiile între oameni și locuri, de aici și din alte părți ale lumii. Chiar și din documentele consultate selectează tot ineditul, poveștile, ceea ce particularizează mult popasurile pe care le face în istoria noastră cu un scop precis: acela de a realiza un „crochiu”, un desen al personalității locuitorului din capitala României de-a lungul vremurilor, în care liniile de bază nu se schimbă, ele au rol de ADN, și, cu toate că nu sunt întotdeauna motiv de mândrie, trebuie să fim de acord că ele există și s-au păstrat. Ca de pildă: acea aplecare de a face datorii rămasă o trăsătură a românului; sau La București nu există secret. Totul se știe, totul se povestește (și astfel totul devine totuna).

    Din tabloul istoric nu lipsesc nici capitolele despre reședințele regale și cei care le-au locuit, cu accent pe detalii, cum ar fi cele referitoare la ierarhii, personaje de la Curte, povești romantice de culise, costume, sau interioare și descrieri arhitecturale.

    De departe însă, mai atractivă, mai plină de culoare, este partea a doua a cărții, intitulată Album pitoresc. Titlul, foarte bine ales, înglobează exact caracterul celor treizeci de subcapitole. Textele sunt o uriașă fotografie de epocă, în care abundă stări, situații, atmosferă specifică, o multitudine de secvențe caleidoscopice, crâmpeie din viața „micului Paris”(deși autorul nu este de acord cu această comparație), cu atmosfera lui inconfundabilă (Bucureștiul e București și l-aș recunoaște dintr-o sută de capitale...), cu farmecul și frivolitățile sale, cu valoroase clădiri vechi și, deopotrivă, cu monstruozitățile sale arhitecturale. Cofetăria Capșa trezeşte în mod deosebit interesul scriitorului francez, în cele câteva pagini alocate cunoaștem și povestea întemeietorului ei. Capșa a fost un bucureștean care a învățat meserie în Franța și căruia, în drum spre casă, trecând prin plantațiile de trandafiri ale bulgarilor, i-a venit ideea să-i învețe pe aceștia să facă dulceață de trandafiri, și astfel a ajuns la București suficient de bogat pentru a-și deschide propria afacere. Capsa e timpanul urechii uriașe care e Bucureștiul, un oraș al bârfei. Spune Paul Morand, și înțelegem astfel că procedeele sale diferă de cele ale unui turist oarecare, interesat de inedit doar la nivel de imagine exterioară. El face adevărate incizii în societatea românească, atent la comportări și moravuri și, datorită influențelor sale, a legăturilor câștigate prin căsătorie, reușește o analiză complexă, atât din exterior cât și din interior, invitat fiind în casele diferitelor familii bucureștene, din clase sociale diferite. Cunoaște bancheri, arhitecți, muzeografi, dar și societatea flăcăiilor tomnatici ai Bucureștiului care fac legătura între Paris, Vittel, Karlsband și Capșa, între marile idei ale lumii și micile scandaluri bucureștene. Coboară apoi în stradă să observe diversitatea de nuanţe, unde țigăncile cu țâțe pietroase sub cămăși flendurite, cu fuste lungi, soioase, purtate una peste alta, cu capul încins cu un batic în culori țipătoare, stau chircite în fața coșurilor rotunde, pline cu zambile, sau pândesc intrarea cofetăriilor și marilor hoteluri. De altfel, subcapitolul Țiganii, alături de cel intitulat Din iarnă până-n vară, sunt cele mai pitorești, mai pline de detalii fermecătoare. O ilustrată din alte vremuri, pare această descriere a anotimpurilor bucureștene, împărțită în trei, în care vara ocupă spațiul cel mai generos, doar e anotimpul chefului. (...) cuvânt turcesc pe care încearcă să-l aclimatizeze la noi fumătorii de opiu. În schimb la București, ai parte de chef prin mijloace legale; singurul drog e vara, noaptea albă, floarea dulce de tei, e sufletul dionisiac al Traciei vecine.

    București nu este nici pe departe o monografie a capitalei României interbelice, cei care vor căuta în această carte rigorile unui studiu științific vor fi profund dezmăgiți. Cu toate acestea, criticul literar Dan C. Mihăilescu, în emisiunea sa despre cărți de la Pro Tv., spunea că această carte este cea mai frumoasă care s-a scris vreodată despre România, de către un autor străin. Și pe bună dreptate, cei care vor căuta și vor aprecia naturalețea descrierilor, firescul situațiilor, valoarea de frescă autentică a unor secvențe din trecutul nostru, valoarea de umanitate, vor fi pe deplin cuceriți de cartea lui Paul Morand. Pot fi incluși în această categorie chiar și tradiționaliștii, originalitatea costumelor populare și a scoarțelor țărănești, printre altele, este foarte apreciată de scriitorul francez. Și cuvintele laudative nu se limitează doar la tradiții. (...) mă familiarizez puțin câte puțin cu acest popor fermecător, frivol uneori, dar niciodată stupid, nicicând veninos. (...) Capitală a unei țări tragice unde totul sfârșește adesea în comic, Bucureștiul s-a lăsat în voia evenimentelor fără încrâncenare, și de aceea fără slăbiciunea pe care-o dă furia. Iată de ce, urmând curba sinuoasă a unui destin picaresc, Bucureștiul a rămas orașul bucuriei. În general, formulările la adresa românilor, fie că sunt critice, fie apreciative, sunt memorabile, vădind calităţile unui scriitor de mare talent şi rafinament.

     Dincolo de unele voci critice din epocă, de reacțiile din presa românească după apariția cărții, în anul 1935, relațiile lui Paul Morand cu țara noastră au conținut întotdeauna prietenia cu care scriitorul francez s-a apropiat de români. La Paris, înainte de a vizita Bucureștiul, el frecventa deja societatea aristocraților români care trăiau în capitala Franței, printre care Martha Bibescu, Anne de Noilles, Elena Văcărescu, sau Elena Șuțu, cea care-i va deveni soție. Cartea apărută în urma primei călătorii la București a fost scrisă pentru prejudecățile publicului francez, nu a fost gândită pentru piața românească de carte, de aici probabil neînțelegerile de receptare a ei de către intelectualii români. Este însă o carte care se citește cu multă plăcere, un text proaspăt și antrenant, eu am subliniat-o aproape integral, de la început la sfârșit, într-atât de mult am regăsit năravul și particularitățile nației, chiar și în zilele noastre. Și-apoi de ce ne-am supăra? Oare există o reclamă turistică făcută vreodată Bucureștiului mai bună decât următorul îndemn? Să mergem la București, la apusul civilizației noastre capitaliste, să facem o cură de indiferență. Vom învăța să nu dăm lucrurilor decât o valoare trecătoare și un preț relativ, ceea ce, în epoca noastră saturată de griji financiare și economice, e singura școală de ținută aristocratică. 

Cealaltă Indie

            În seara zilei de 11 septembrie 2015 încercam să găsesc sala Tonitza a Muzeului de Artă din Cluj-Napoca, după ce trecusem de unicul personaj ce mi-ar fi putut da vreo informație, fără să-l întreb nimic totuși, portarul. Curtea interioară era pustie. Eu, o străină a locului, priveam debusolată în jur. Voiam să ajung la un eveniment organizat de Cluj Center for Indian Studies[1], invitată fiind de scriitoarea Hanna Bota, al cărei roman inspirat dintr-o călătorie în India îl citisem, și chiar publicasem atunci un text cu impresii de lectură. De undeva, dinspre intrările pe care le ghiceam la parterul clădirii, desprins parcă din semiîntunericul bolților de piatră, a apărut un bărbat. Grăbit, sărind sprinten treptele, ce mi se așterneau largi și somptuoase la picioare, abia am apucat să-i strig în urmă, uitând de o formulă politicoasă de salut, n-a fost timp de asta: știți cumva unde e sala Tonitza? Mai mult am ghicit decât am auzit răspunsul, bărbatul era deja în capătul scării: pe aici, se pare că nu e posibil pe dincolo. Habar nu aveam unde e „dincolo”, dar am înțeles că avem același drum. Ajuns pe palier s-a oprit o clipă, eram la distanță în urma lui, și mi-a indicat scurt: înainte, pe ușa din față, și apoi la dreapta. Am mulțumit dar nu cred să mă fi auzit, pierise deja pe ușa în cadrul căreia o doamnă zâmbitoare întâmpina musafirii. Aveam să aflu, doar câteva minute mai târziu, că bărbatul grăbit se numește Ovidiu Ivancu, unul dintre lectorii evenimentului, iar cartea sa, în care-și povestește experiența indiană, cumpărată atunci cu autograful autorului, m-a cucerit definitiv în zilele imediat următoare.

            Vremea musonului: patru ani în india, Jurnalul meu indian (2009-2013), editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, este cartea percepută de către unii cititori ca fiind o alternativă la India lui Eliade, dar care, la fel ca în cazul altor autori ce și-au transpus pe hârtie călătoriile în țara contrastelor absolute, sfârșește prin a fi doar o privire din alt unghi, din altă perspectivă. Dealtfel Ovidiu Ivancu întărește această idee încă din primele pagini ale volumului, chiar dacă prin afirmația sa el încearcă să se „delimiteze” de imaginile cunoscutelor scrieri: „Dacă doriți India lui Eliade, a lui Forster sau a lui Rushdie, citiți-i”. În paranteză însă continuă: „veți găsi și realități asemănătoare cu cele descrise de mine!” Citindu-i și citindu-l, constatăm cu ușurință că asemănările sunt multe, paradoxale chiar, dacă ne gândim la un salt în timp de vreo optzeci de ani.  

         Dar, înainte de a pătrunde în hățișul argumentărilor, se cuvin câteva precizări. Vremea musonului: patru ani în India este, așa cum spune subtitlul volumului, jurnalul celor patru ani petrecuți de către Ovidiu Ivancu în India, mai exact ca lector de limba română la Delhi University. Așadar o călătorie programată în scop profesional, o slujbă bine plătită în comparație cu salariul unui profesor din țară, fără interese și căutări mistice, dincolo de presiunile unei cercetări științifice. „Nu îmi fac iluzii, nu am niciun fel de așteptări...”, spune autorul în chiar debutul jurnalului său, deși, doar o pagină și jumătate mai departe, se contrazice, după primele întâlniri din afara aeroportului: „Un mit începe să se destrame. Va continua să se destrame pe zi ce trece.” Și nici nu cred că e posibil altfel. Citindu-i pe indianiști, este cu neputință să te duci acolo, indiferent de scopul vizitei, fără așteptări, și fără a încerca măcar să le verifici, la nivel de observație, teoriile.  

Și dacă tot vorbim despre mituri, sau despre reacțiile europeanului ajuns în această parte a lumii, ciocnirea civilizațiilor e descrisă aproape de toți la fel, de la Eliade încoace. La evenimentul de la Muzeul de Artă din Cluj au fost cinci persoane care au prezentat versiuni proprii, și desemenea diferite, ale aceleași Indii. Într-o privință au fost toți de acord: primul impact, șocul, în special olfactiv, pe care ești silit să-l experimentezi imediat ce ai pus piciorul pe pământ indian. Hanna Bota spunea: ceea ce te izbește, imediat ce ai ieșit din aeroport, este mirosul. Afirmația am regăsit-o și la ceilalți vorbitori, iar O. Ivancu scrie: „Pe aeroportul Indira Gandhi, o căldură sufocantă! Un miros indescriptibil de praf, urină și balegă în proporții indistincte.” Iar șocul nu se oprește aici dacă îți propui, sau ești nevoit, să vezi India altfel decât se vede ea din perspectivă turistică. „Am avut ghinionul de a o cunoaște nu din postura unui turist pentru care agenția de turism organizează totul, nu din scaunul unui autocar cu aer condiționat și geamuri fumurii, nu de pe geamul unei camere dintr-un hotel de patru sau cinci stele... Am cunoscut-o în profunda ei mizerie și vulgaritate, o țară care nu trăiește decât în foarte mică măsură în ceea ce mi se părea a fi secolul XXI...” Spune Ovidiu Ivancu, iar înapoi în timp, în aprilie 1929, exprimând mai mult decât ironia din citatul anterior, cu un dispreț afișat chiar pentru cei care au descris India din postura călătorului de lux, Mircea Eliade nota: „Răzvrătirea împotriva celor care cunosc India din hotele și automobil – e zadarnică, e stupidă. Citesc spusele lor și mă înspăimânt; pentru că, înapoia rândurilor ca o reverie pastorală, eu întrezăresc acele icoane de primăvară bengaleză pe care statisticile nu le menționează, iar fotografii le evită.”[2] Și seria asemănărilor, punte peste timp, poate continua. De la șerpii sau insectele cu care, uneori, ești silit să locuiești în casă și până la oamenii care mor în sărăcie cumplită și boală pe străzi, sub ochii indiferenți ai trecătorilor, nimic nu pare să se fi schimbat în aproape un veac de evoluție a umanității. Totuși jurnalul lui Ovidiu Ivancu ne arată și altceva. Nu e vorba de ceva mai frumos, mai idilic, din contră. Din postura de locuitor al zonei de nord, cea mai săracă a orașului New Delhi, din interacțiunea cu oamenii de acolo, cu mizeria străzilor și a caselor, cu piedicile de tot felul impuse de administrație, ori cu ciudățeniile sistemului de învățământ, autorul constată că versiunea sa este mult diferită de a celor care au scris și vorbit despre această țară. De fapt India nu poate fi decât suma tuturor versiunilor existente. „O vreme mi-a fost teamă să vorbesc deschis despre ce cred în legătură cu India. Imaginea livrată în afară e atât de substanțial diferită de ceea ce constat eu, zi de zi, în New Delhi, încât mult timp am crezut că, undeva, mai există o altă Indie la care eu nu am acces. Poate că există; probabil că există tot atâtea Indii câți ochi privesc către țara aceasta. (...) Am acum convingerea că nici măcar marii specialiști în sanscrită, mitologie hindusă sau indianistică nu sunt mai puțin farseuri când încearcă să vorbească despre INDIA.”

Dar versiunea lui O. Ivancu e diferită doar în măsura în care scopul său nu a fost (neaparat) crearea unei viziuni proprii asupra Indiei și „livrarea” ei, în format scris, Europei. Văzând doar o parte din această țară, mai exact orașul New Delhi (cu excepția unor „evadări” izolate, o dată pe an, la Festivalul de literatură din Jaipur și o excursie, la finalul șederii, în Himalaya), interacționând cu o categorie socială puțin reprezentată la scara întregii societăți (doar sporadic contactele cu administrația, sau cele uzuale pentru satisfacerea nevoilor zilnice), observând mai mult și participând mai puțin, autorul nu poate, și nici nu-și propune, să ofere o imagine completă a Indiei. Însă, dincolo de slujba de profesor, el este scriitor, și e firesc ca această experiență să fie folosită ca atare. Iar jurnalul e modalitatea cea mai la îndemână, chiar dacă volumul Vremea musonului: patru ani în India nu respectă acuratețea acestui gen literar, înțelegând că el este construit după o serie de însemnări zilnice, grupate și concentrate pe perioade mai lungi de timp. Acestă „autocenzură” face scrierea însă și mai cursivă, cartea se citește cu „foame”, ca un roman palpitant, cu acțiune antrenantă care ține cititorul captiv.

Despre temperamentul indienilor, despre manifestările lor publice, despre o altă concepție asupra trecerii timpului, despre sărăcie versus bogăție, mizerie și violență, lipsa oricărui simț civic, despre paradoxul construirii unui viitor într-o țară în care nu există nicio certitutine a zilei de mâine, despre toate acestea și multe altele este cartea lui Ovidiu Ivancu. De bună seamă călătorului care ar dori să adauge India pe lista vitoarele sale destinații, cartea aceasta îi poate fi ghid. Și nu un ghid turistic ci unul de supraviețuire! Pentru că jurnalul celor patru ani indieni te învață cum să-ți schimbi butelia pe căi neoficiale, în caz contrar trebuind să aștepți zile, săptămâni chiar, cum să-ți prelungești viza recurgând la tot felul de tertipuri, cum să-ți păzești telefonul mobil în metrou, cum să achiziționezi o cartelă pentru telefon, cum să negociezi orice, în orice situație, cu alte cuvinte cum să supraviețuiești. Iar unele personaje, chiar dacă autorul folosește pentru a le numi, în general, inițialele, sunt de notorietate. Cum e acel indian îndrăgostit de Eminescu, absolvent al unui curs de limba română, în urmă cu treizeci de ani la Delhi University, care organizează anual de 15 ianuarie simpozioane dedicate poetului, dar care nu știe aproape nimic despre personalitatea și opera eminesciană. De data aceasta cunoaștem și numele lui complet, Ashok Kumar îl cheamă. Probabil comicul de situație în care e prezentat în jurnal, precum și insistența agasantă de a vorbi despre ceva la care nu se pricepe, l-au determinat pe autor să-i dezvăluie identitatea. Noi, citind, nu putem decât să ne amuzăm: „15 ianuarie dimineața... Începe simpozionul. Ashok Kumar vorbește infinit mai mult decât ceilalți. Face paralele fanteziste între Eminescu și cultura indiană, stabilește câtorva cuvinte latinești o fantezistă etimologie sanscrită, încearcă, fără prea mult succes, să vorbească în limba română, îi întrerupe frecvent pe ceilalți vorbitori, confiscând, mai apoi, microfonul, e repetitiv și incoerent.”

Surprinzător însă (sau, poate, dimpotrivă), în ciuda tuturor greutăților de adaptare, a nerăbdării cu care-și așteaptă vacanțele și odată cu ele evadarea în Europa, a bucuriei cu care conștientizează că nu este parte a acestui popor și la un moment dat experiența se va încheia, până la final India reușește să-l acapareze pe autor. Și asta după ce a trăit permanent cu o detașare impusă, cu o voită lipsă de implicare, perfect conștient de pericolul pe care-l exercită, odată cu trecerea timpului, această țară asupra voinței sale. „În timp, India te abrutizează. (...)  Apoi, toată țara aceasta, blocată undeva în istorie, exercită asupra asupra mea o anume fascinație. Nu e vorba de exotism, ci de cu totul altceva. E ca și cum aș privi un colosal mamifer, mai mare și mai greu decât orice mi-aș fi putut imagina, ținându-și echilibrul pe o sfoară atârnată undeva între două vârfuri de munte.” Frumoasă metaforă! Și colosul rezistă absorbind energia tuturor indivizilor din care se compune, pentru că India există doar la nivel de mase, de colectivitate, individul în sine nu are nicio însemnătate. Încă din primele zile petrecute în Delhi, Ovidiu Ivancu este șocat de lipsa oricărui interes pentru individ, de încălcarea dreptului la intimitate, de încercarea de absorbție a unei societăți care funcționează doar la nivel global.

Cu toate acestea sfârșitul brusc al șederii aduce și regrete. Regretul că nu a reușit să cunoască mai mult, să vadă mai mult, că nu există o poveste neașteptată, surprinzătoare, care să constituie un final relevant, în loc de orice concluzie. „Am nevoie de o sinteză aiuritoare, paradoxală în care să poată fi cuprinsă, simbolic, transformarea mea la contactul cu India. Am nevoie de o metaforă, de o alegorie.” Și chiar dacă nu este găsită o astfel de formulă, încheierea  lasă o ușă deschisă. „Tot ceea ce a rămas acum e dorința ca totul să se termine cât mai repede. Îmi doresc cu disperare intrarea într-o rutină, în rutina românească. Nu mă pot amăgi cu gândul că va fi ușor. Cheia apartamentului e pe masă, lângă laptopul pe care scriu. De afară, se aude taxiul. Sting țigara și plec...”  Transpare de aici regretul, dar și dorința de a reveni cândva. Nu lipsește însă nici misterul în care se învăluie India, în toate scrierile celor care au dorit să o cunoască. Și care au plecat recunoscând unanim același lucru: India este mult mai mult decât atât! Da, cu certitutine, Ovidiu Ivancu are dreptate: „probabil că există tot atâtea Indii câți ochi privesc către țara aceasta.”

Text publicat în Revista de cultură Tribuna nr. 316, Cluj Napoca 1 - 15 noiembrie 2015                                                                                                                  

---

[1] „Povestea Indiei noastre”, eveniment organizat de către Cluj Center for Indian Studies, din cadrul Universității Babeș-Bolyai, 11.09.2015, Cluj Napoca. Lectori: Hanna Bota, Ovidiu Ivancu, Constantina Raveca Buleu, Iudita Pelea și Mihaela Gligor

[2] Mircea Eliade, India ..., Humanitas, București, 2008, p. 31

Altă Ană și zidurile ei

Călătorind dinspre Sighișoara spre Brașov, printre dealuri și coline de o frumusețe uluitoare, după ce lași în urmă Pădurea Spânzuraților, ți se așterne în cale, la picioarele Dealului Uriașilor, localitatea Saschiz.  În centru e biserica evanghelică, monument arhitectural inclus în patrimoniul UNESCO, iar în dreapta, pe coama dealului, stă de strajă o cetate. Sau, mai bine zis, ce a mai rămas din ea. Aflată într-o stare alarmantă de degradare, este uimitor totuși cum ruinele au păstrat forma amplasării ei originale. Se numește Cetate Țărănească pentru că a fost construită, pe locul unei foste fortificații romane, după cum se spune, de către locuitorii a șapte sate, ca loc de refugiu din calea năvălitorilor, într-o poziție strategică ce-i permitea supravegherea drumului ce lega Rupea de Sighișoara. Puține informații despre cetate pot fi găsite pe internet, sau în pliantul oferit de către Centrul de informare turistică din localitate. Cât despre existența unui studiu în limba română nici nu poate fi vorba, și nici de vreo traducere nu am auzit, chiar dacă se spune că într-o vreme Scaunul Sighișoarei a fost în această cetate și nu în Cetatea Sighișoarei, iar locuitorii au fost scutiți de serviciul militar pentru a contribui la ridicarea ei. Însă, ca în jurul oricărui loc încărcat de magia trecutului, se ivesc la tot pasul povești și legende dintre cele mai fascinante.

        De la turnul impozant, cu răni grave săpate în trupul său, copie a celebrului înaintaș de la Sighișoara, strada largă și pietruită coboară, tăind șirul de case dispuse în semicerc, pentru a se prăvăli apoi într-un râu cu albia adânc îngropată și murdară. Un miros greu, pestilențial se propagă în jur, cu siguranță efectul reziduurilor de tot felul aruncate direct în apă, sau în hățișurile vegetației de pe mal. Are un nume predestinat dealtfel, se cheamă Pârâul Scroafei. Un pod vechi de lemn acoperit, construcție întâlnită mai frecvent prin părțile Maramureșului, e pregătit parcă, de la o clipă la alta, să cadă în hău, atât de strâmbat și rupt de șale este, chiar dacă bârnele par, totuși, încă solide. Alături stă o roată mare fixată cu un stâlp, pe jumătate putrezit și acoperit cu mușchi, de unul dintre picioarele bătrânului pod. Nu știu la ce va fi servit angrenajul, probabil sunt reminiscențele unei mori, deși apa nu are cine știe ce debit, sau poate (cu gândul rămasă la Maramureș) a unei vâltori, unde se spălau rufele odinioară, strămoșul mașinii de spălat de astăzi. În sfârșit, trec podul nu fără oarecare teamă.  

          Habar nu am dacă drumul care continuă dincolo de pod duce la cetate, nu există niciun indiciu în acest sens. E imposibil, în miezul zilei când soarele arde nemilos iar curțile și străduțele sunt pustii, să întreb pe cineva. Parcă o vrajă adormise orice suflare din satul împietrit. La răscruce aleg drumeagul din dreapta, pare direcția bună, judecând după amplasamentul ruinelor. Calc pe un covor moale și pufos de praf, în care piciorul se îngroapă stârnind norișori. Simt soarele mușcându-mi din piele și apăsându-mă aproape dureros pe creșted, doar ochelarii fumurii îmi mai induc falsa senzație de răcoare. Și sticla cu apă, care se transformă, pe măsură ce urc dealul, în ceai. La un moment dat apar primii drumeți. Coboară. Îmi confirmă că drumul, care devine tot mai neprietenos, în vreme ce imaginea panoramică a localității e tot mai spectaculoasă, e cel bun, duce la cetate. Las în urmă ultimii copaci, cu umbrele adevărate oaze, de-acum nu mai există niciun ascunziș din calea arșiței, doar arbuști, spini, pietre și urcuș tot mai abrupt. Din fericire pe această porțiune sunt presărate câteva băncuțe improvizate. Odihna pe care mi-o oferă și apropierea de ziduri sunt argumente suficiente să nu abandonez, deși îmi simt uscate și coardele vocale de sete. Păstrez însă ultimele picături de apă, calde, pentru destinație.

         Ajung la poarta cetății după ce am parcurs un traseu scurt printre ruinele unui culoar, probabil distanța care exista între cele două porți, aceea care încă e în picioare fiind cea de-a doua. Cetatea are dispunere ovală și a creat în interior, odată cu lungul proces al degradării, o poieniță verde cu câțiva nuci umbroși în mijloc. Un morman de pietre situat aproape de intrare e singura dovadă că acolo a fost odată capela, despre care vorbește pliantul primit la Centrul de informare turistică. În stânga porții, la o oarecare depărtare de capelă, e un puț împrejmuit, vechea fântână despre care se spune că făcea legătura, printr-un tunel subteran, cu centrul localității. Denivelările solului din apropierea fântânii pot fi dovada existenței celor două heleșteie despre care vorbește același pliant. Tot acolo citesc despre o fecioară care, rămasă nemăritată, ar fi consimțit să fie zidită, astfel explicându-se durabilitatea construcției din secolul al XIV-lea până astăzi, când puține construcții de acest fel s-au mai păstrat. Și mai scrie acolo că spiritul nefericitei bântuie încă locurile și că, la plecare, trebuie să-i adresezi un salut, iar dacă vei asculta cu atenție vei auzi și răspunsul.

        Mitul jertfei zidirii e vechi și răspândit în sud-estul Europei, cu precădere ca motiv în folclor dar și în literatura cultă. La noi, am aflat din discuția cu un prieten, există o carte despre mitul Meșterului Manole, pe care mi-o doresc foarte mult dar care e greu de găsit, apărută prin anii '70 și semnată de Ion Taloș. Aici se pomenește atât despre vechimea cât și despre răspândirea mitului, cu mențiunea că în zona Balcanilor, și chiar în România, încă se mai practică un ritual asemănător. Doar că nu se mai jerfesc ființe vii ci, redus la nivel simbolic, obiceiul presupune zidirea umbrei. Măsurată cu o sfoară, sau cu un băț (cu consimțământul persoanei sau pur și simplu prin șiretlic), umbra proiectată pe pământ este astfel îngropată la temelia unei construcții noi. Scopul e același, casa va fi astfel protejată și i se va asigura durabilitatea. Dar soarta celui a cărui umbră a fost îngropată e, și în acest caz, pecetluită. În umbra zidului care crește, omul, rămas fără umbră, moare în scurt timp. Mi-aș dori o aplecare mai atentă asupra temei, dar fiindcă nu am suficiente informații la îndemână, și nici nu mi-am propus asta aici, mă întorc în povestea mea.

         Așezată sub coroana răcoroasă a unui nuc încă tânăr (vegetația nu e stăpână a locului de prea multă vreme), încerc să-mi imaginez cetatea trainică și forfotind de viață. Până prin anii 50 au trăit în localitate multe familii de sași și au avut grijă de cetatea lor. Apoi au plecat pe rând, dincolo de graniță sau dincolo de granițele acestei lumi. A fost începutul sfârșitului! În anii care au urmat zidurile cetății s-au mutat pur și simplu în gardurile și în pereții acareturilor celor din sat. Întinsă pe pajiște (cineva cosise iarba și, descompus în căldura zilei, mirosul e înnebunitor) privesc cerul printre frunzele nucului. Pădurea din apropiere e mută, niciun zgomot, nicio adiere. Cetatea a stat multă vreme ascunsă, protejată de pădure. Abia la începutul anilor 2000 s-a defrișat zona din față, care dă spre localitate, fiind acum vizibilă și de pe drumul național. În celelate trei părți însă a rămas împresurată de copaci. Mă gândesc la fata din zid, pur și simplu am impresia că știu și locul unde piatra i-a strivit carnea tânără. Privesc peretele din dreapta porții principale ca și cum ea ar fi acolo și brusc mă trezesc promițându-i că voi scrie despre ea, asigurând-o că am venit cu gânduri pașnice și că nu intenționez să clintesc nici cea mai mică pietricică de la locul ei. Îmi imaginez un dialog cu ea, o văd desprinzându-se de zidul rece și, trecând de la suspiciune la încredere, așezându-se lângă mine pe iarbă, preocupată să-mi descifreze gândurile nerostite...[1]

        La plecare, sub bolta intrării principale, mă pomenesc strigând cu vioiciune: rămas bun fată curajoasă, ai grijă de cetatea ta! Eu, poate, voi reveni... Ascult nemișcată câteva clipe, apoi, râzând de naivitatea mea, dau să plec. Atunci, ceva ca o șoaptă, ca o bătaie de aripi, aud, sau mai bine zis simt! Dar poate e pânza steagului arborat deasupra, pe creștetul zidului, ce se va fi pornit să fâlfâie în aerul static fără urmă de vânt. În fond ce e mai important? Să crezi în poveste, desigur! Senzațiile vin apoi, fără îndoială.

P.S. Fotografiile îmi aparțin, cu excepția celei care poartă inscripționată adresa site-lui de unde a fost descărcată.

---

[1] Azi, când scriu aceste rânduri, la multe zile distanță de la vizita mea în Cetatea Saschizului, îmi dau seama că acea promisiune, copilărească și fantezistă, m-a obsedat mereu. Și a trebuit să mă țin de cuvânt!

Singură printre canibali

          În 2015, la Editura Polirom, a apărut cea de-a doua ediție a volumului Ultimul canibal, semnat de Hanna Bota. La reeditare s-a renunțat la subtitlul Jurnal de antropolog, cel de pe coperta cărții apărute în 2011, la Editura Cartea Românescă. Nu cunosc amănunte privind alegerea noii variante de titlu, dar bănuiesc, citind unele ecouri apărute în presă la lansarea primei ediții, că pentru unii critici a fost deranjantă trimiterea la această știință (în care autoarea se specializa, fiind doctorandă la momentul călătoriei sale în arhipeleagul Vanuatu), pe motiv că n-ar fi întocmai o lucrare de specialitate. Aceasta însă a precizat, încă de la apariția cărții, că nu este vorba despre un tratat de antropologie, fiind mai degrabă un demers propriu, în urma căruia a publicat în volum însemnările zilnice, impresiile și observațiile culese. Cert este că Hanna Bota și-a asumat o experiență limită, călătorind în toamna anului 2009 în Vanuatu, arhipelag din Pacificul de Sud, aflat la o distanţă de 1700 de kilometri de Australia şi la aproximativ 16 000 de kilometri de Europa, unde a rămas să trăiască pentru câteva săptămâni alături de localnici, în satele risipite pe insule.

            Autodeclarată călătoare împătimită, scriitoarea a studiat și alte culturi de pe glob, în 2013, spre exemplu, o călătorie în India se materializa într-un roman, Dansând pe Gange, și o carte de poezie tot de acolo, cu titlul Poeme hindice. Și poveștile din Vanuatu au o versiune poetică, cu un an înainte de a apărea prima ediție din Ultimul canibal, în 2010, la Editura Brumar, apare volumul Poeme pentru Yerutonga. Poemele sunt esențializări ale trăirilor și întâmplărilor de pe insule, scrise cu har poetic, știut fiind că Hanna Bota a publicat până acum mai multe volume de poezie. Eu recomand a fi citită cartea de poezie după cea de proză, chiar dacă ele au apărut în ordine inversă la edituri diferite. Citite oricum împreună dar în ordinea inversă apariției, pentru că astfel întâmplările capătă o altă lumină, imaginile poetice, presărate din abundență și în Ultimul canibal, latura poetică nu poate fi ascunsă, își modifică aici dimensiunea, sentimentele se intensifică, descoperi cu uimire pasaje de proză altfel prezentate, cu încărcătura emoțională pe care doar poezia o poate da.

Pentru că nu am reușit să intru în posesia unui volum din prima ediție, am citit doar cartea de poezie. Citind acum ediția a doua am recitit după ea și Poemele pentru Yerutonga (nume generic dat tuturor celor cunoscuți acolo, după cum autoarea spune în Precuvânt la cartea de poezie). Senzația este fantastică! Ideea de a prezenta o lume necunoscută, pentru noi ceilalți, din dublă perspectivă, beneficiind astfel de mijloace multiple de exprimare, specifice celor două genuri literare, este una inspirată,  menită să capteze în plus atenția cititorului, iubitor al unui gen sau altul, ori a ambelor, deopotrivă.

       Volumul Ultimul canibal este construit pe structura jurnalului, chiar dacă evenimentele nu ne sunt prezentate cu acuratețea temporală a acestui gen literar. Pe toată perioada călătoriei sale scriitoarea a notat zilnic, pe laptop, atunci când încă mai avea la îndemână energia electrică, pe foi de caiet la lumina lanternei sau a focului, impresii ale zilei, consemnând discuții, locuri văzute, evenimente la care a asistat, totul ca să nu fie uitat niciun detaliu care mai târziu ar fi putut fi regretat. Este o scriere cursivă, incredibil de firească, chiar și în descrierea unor momente dificile pentru ea, uimind prin naturalețea cu care vorbește despre oameni, întâmplări și locuri pe care cititorul nu și le poate imagina decât făcând un efort, ca o întoarcere, o călătorie înapoi în timp. Tocmai de aceea cartea se citește pe nerăsuflate, iar certitudinea pe care ne-o oferă autoarea, și anume că nu este vorba despre ficțiune, totul fiind autentic, sporește pofta de lectură și dorința de afla mai mult. Cu toate acestea este dificil să o povestești, și cred că nici nu ar trebui, farmecul constă în descoperirea personală a fiecăruia. Dacă Hanna Bota a călătorit pentru noi toți atunci doar ea este cea care trebuie să povestească. Și este o bună povestitoare, fără îndoială, dar și o împătimită culegătoare de povești, la rândul ei. În prima parte a călătoriei culege mai multe legende și face o înțelegere cu ghidul său, Maktuan, să adune împreună material pentru o carte, culegere de povestiri, legende și credințe vechi ale locuitorilor din insulele Pacificului de Sud.

            Hanna Bota este primită în mijlocul comunităților din satele pe care le vizitează cu inima deschisă, cu bucurie și cinste, în primul rând pentru că este o albă, dar acest fapt nu constituie întotdeauna un avantaj. Prețul plătit pentru unele produse sau servicii (cum ar fi transportul cu mașina) sunt de fiecare dată mai mari pentru ea decât pentru orice alt locuitor al insulelor. Dar Hanna a câștigat simpatia acestor indivizi, aflați la mare distanță în urmă pe scara evoluției sociale, prin naturalețea cu care a reușit să se integreze, trăind ca ei, mâncând ceea ce ei mâncau, locuind în condițiile în care ei locuiau. Dar mai ales le-a câștigat încrederea  vorbindu-le despre scopul călătoriei sale. Ea nu era o simplă turistă, nu era nici un misionar creștin și nici un voluntar al vreunei societăți caritabile, ea venise din dragoste pentru ei, dorind să-i cunoască, să scrie despre ei, să vorbească astfel lumii întregi despre existența lor. Peste tot în carte se vorbește despre iubirea aproapelui. Și ce alt motiv poate fi mai plauzibil pentru a accepta voluntar dormitul în frig, mersul pe jos ore în șir, urcușul povârnișurilor înalte, lipsa celor mai elementare condiții pentru igiena personală, mizeria, bolile, păduchii, sau  înfometarea (atunci când mâncarea nu mai putea fi înghițită decât atât cât să supraviețuiască și să nu-și jignească gazdele, care-i ofereau tot ce aveau mai bun, uneori asta însemnând șopârle, lilieci, pui morți de găină sau, în cel mai fericit caz, veșnicele rădăcini fierte ale unei legume locale)? Cu toate acestea autoarea conștientizează importanța momentului, faptul că această societate este în schimbare, chiar dacă ritmul de acolo e mult diferit de al nostru (fascinante sunt poveștile despre lipsa de importanță a trecerii timpului, majoritatea dintre ei nu-și știau vârsta și nici nu-i interesa acest lucru). „Mă felicitam că venisem în Vanuatu: eram martora morții lente a unei civilizații, nu o moarte dintr-o anumită zonă, ci dispariția ei de pe planetă.”

         Întoarcerea în copilăria umanității, cum spune autoarea despre călătoria ei, prilejuiește și o întoarcere la propriile origini, la simplitatea existenței, la acea indestructibilă legătură (în ciuda vieții într-o metropolă aglomerată din lumea civilizată) cu pământul, cu natura și, implicit, cu Creatorul tuturor lucrurilor: „Stând cu fața spre golf, cu soarele încălzindu-mi spatele, am senzația, pentru câteva fracțiuni de secundă, că sunt acolo dintotdeauna, că nu am trăit decât sub copacul acela, că tot ce a fost înainte și tot ce va urma este neimportant, că momentul acesta se dilată cât viața, că nici nu-mi doresc să fiu în altă parte, că civilizația și goana orașului meu sunt atât de departe, ca într-un vis de odinioră. (…) Casa mea era la mii de kilometri, dar în momentul acela am știut că și ei fac parte din viața mea, că între mine și ei nu e decât același freamăt de viață (…). Spre dreapta, cerul e luminat din când în când de scânteierile vulcanului veșnic viu, ca niște fulgere lungi, iar nori vișinii coloreză cerul. Doamne, ce zile, ce nopți!”

            Dacă populațiile acestea, prezentate în cartea Hannei Bota, ne par primitive și naive prin credințele lor, prin obiceiurile barbare (deprinderea de a consuma carne de om a fost de curând lepădată și, există suficiente indicii, poate mai persistă în unele triburi izolate), prin respingerea educației, a progresului de orice fel, sunt, cu siguranță, destule exemple de atitudini și comportamente din care noi, civilizații, avem de învățat. Impresionantă în acest caz este atitudinea unui bolnav paralizat, pentru care se organizeză o rugăciune colectivă, în fața morții: „Un muribund întrebat cum de are putere să zâmbească tot timpul, să privească senin spre moartea care, ca un intrus, deja pândea în colibă, răspunse: dacă mortea vine fără să o pot alunga, atunci ce rost are să fiu supărat? Că sunt vesel, că sunt supărat, tot va veni – și atunci nu e mai bine să fiu vesel și să nu-mi amărăsc degeaba inima, să nu-i amărăsc pe cei din jur?” Deasemenea, felul în care aleg să-și jeleasă morții, regretul lor față de cei mai în vârstă membri ai comunității, comparativ cu cei tineri, a căror pierdere îi afectează mai puțin, invers decât înțelegem noi să considerăm pierderile umane, mi se pare plin de învățăminte. „Dacă moare un tânăr, se jelește o săptămână, dacă e unul bătrân, atunci două săptămâni. Tinerii nu au atâta importanță, ei nu știu multe, dar cu cât cineva e mai bătrân, cu atât moartea lui e o pierdere mai mare. (…) La ei, autoritatea și cantitatea de informație deținută de un om înțelept și dusă în mormânt este o pierdere irecuperabilă…” Și nu este vorba, cred eu, doar despre faptul că noi stocăm informația în alt mod, cum spune autoarea în continuarea rândurilor de mai sus, ci despre similitudinea om-experiență. De aceea pentru ei importanța pe care o acordă bătrânilor ține de păstrarea unei experiențe fundamentale care se pierde odată cu ei. Iată o neprețuită valoare umană ce s-a atrofiat pe măsura dezvoltării sociale.

            Ultimul canibal este în primul rând o mărturie, una dintre puținele de acest fel, despre existența unei lumi pe cale de dispariție, dar și un prilej de a privi în urmă la propria noastră evoluție. Influența occidentalilor a pervertit deja funcționarea unei societăți arhaice care se guverna după legi și concepte proprii, dar extrem de funcționale. Cei care au ajuns acolo, de la misionari la voluntari de tot felul, au încercat să impună reguli, aducând cu ei cultura proprie și impunând-o sub motivul ajutorării populației. Acest fapt a distrus iremediabil un paradox fascinant, acela al existenței  concomitente a omului primitiv, gol, locuind în colibe, în păduri virgine cu a celui îmbrăcat în hainele unor branduri de lux, traind în zgârie nori, în metropole suprapopulate. Poate că celor care au descoperit aceste triburi ar fi trebuit să li se aplice regula călătorilor întorși în timp, carora li se interzice intervenția de orice fel în viața celor cu care interacționează, deși simpla lor prezență afectează. Sau, dacă tot ne-am implicat, și nu mai există cale de întoarcere, să facem lucrurile în singurul mod în care ele pot fi percepute și înțelese de către acești ultimi primitivi ai planetei. Așa ca Mario, un voluntar al Societății Pilgrin, care a trait o vreme printre membrii tribului Kiai, înaintea Hannei Bota, căreia i-a lăsat coliba construită de el, și despre care autoarea nota: „…alesese Espiritu Santu, singur, izolat, dornic să locuiască efectiv între kiai, vorbind mai mult cu fapta.” Pentru că, spune aceasta în continuare: „Ca să educi un popor care nu poate învăța decât imitând trebuie să locuiești în mijlocul lui, să-i inițiezi în lucruri elementare…”

            Există multe lucruri fascinante în această carte, pe lângă cele amintite deja. Lipsa sentimentului de jenă, de rușine la expunerea trupului, manifestarea fățișă a sentimentelor (totul se trăiește pe față și în prezența tuturor), minimalizarea importanței femeii în societate, în urma unor bunuri și alimente cum ar fi porcii sau grădinile, ritualurile sacre, care încă se practică deși cei mai mulți au fost convertiți la creștinism (cele două credințe nu se exclud însă, aici Dumnezeu și spiritele conviețuiesc armonios), sunt de neconceput în lumea noastră, și cu atât mai mult suscită interesul. De aceea cartea aceasta trebuie citită și nu povestită, pentru că dincolo de informațiile ce țin de antropologie și de trimiterile frecvente la autori cunoscuți ai scrierilor de gen, de termenii exotici aflați, cum ar fi nakamal – spațiu sacru destinat exclusiv bărbaților și pietrelor în care sălășluiesc spiritele, unde se bea kava – o băutură deasemenea interzisă femeilor, cu efecte halucinogene, de descrierile cu acuratețea detaliilor a tuturor locurilor străbătute și a oamenilor intâlniți, a experiențelor de tot felul, Ultimul canibal vorbește despre curaj și dragoste. Despre curajul absolut impresionant al unei femei aparent fragile (așa este Hanna, am cunoscut-o și pare cea mai plăpândă și mai fragilă femeie din lume), care a plecat de una singura la capătul lumii din dragoste pentru studiul său și mai ales din dragoste pentru oameni. Vanuatu ni se dezvăluie astfel ca o lume cu totul diferită, într-o întâlnire a două civilizații aflate la poli opuși de dezvoltare, în care reprezentantul fiecăruia se cunoaște prin celălalt. Comentariile de genul că jurnal de misionar ar fi mai potrivit decât jurnal de antropolog, cu referire evidentă la subtitlul primei ediții, nu știrbesc cu nimic meritul autoarei de a fi scris o carte cu adevărat unică, în peisajul românesc cel puțin, o carte care, iată, e la fel de bine primită și la patru ani de la prima ediție. Ce scriitor nu și-ar dori să aibă parte de o asemenea experiență? De aceea sunt de înțeles reacțiile, pro sau contra, cartea a făcut și face în continuare valuri, adică își urmează rostul ei, cel pentru care a fost scrisă.  

    Text publicat în Revista de cultură Tribuna, nr. 312/1-15 septembrie 2015                                                                                                                 

Vitrina cu fotografii povestite

           

         Editura „Cartea Românească” a oferit în 2014 premiul pentru debut romanului „Fotograful curţii regale” de Simona Antonescu. Cartea a apărut în primăvara acestui an şi se bucură deja de popularitate. Citind-o, am înţeles că succesul nu se datorează doar unei bune activităţi de promovare.

            Într-o lume în care tot mai multe sunt vocile care se ridică împotriva scrierilor de tip clasic, considerându-le vetuste, o lume în care poveştile despre vremuri apuse pălesc în faţa celor inspirate din mizerabilismul de actualitate, ce ilustrează într-un limbaj şocant o realitate frustă, Simona Antonescu are curajul să scrie cuminte, aşezat, nu doar o carte cu valoare de document istoric, dar şi o literatură de calitate.  Indiferentă la curente şi tendinţe (şi foarte bine face!), autoarea zugrăveşte cu tenacitate şi har scriitoricesc imaginea societăţii bucureştene de secol XIX, cu o multitudine de date şi detalii, trădând o laborioasă activitate de cercetare în prealabil. Găsim, sau regăsim, în romanul său farmecul străduţelor din Bucureştiul acelui veac, împărţite între comercianţii de diferite etnii: greci, evrei, armeni cu fascinantele lor prăvălii şi dughene. Sunt tablouri care prind viaţă prin descrieri minuţioase, pornind de la simple fotografii de epocă, prin care reuşeşte cu succes nu numai să recreeze atmosfera specifică, dar şi să ne integreze pe noi, cititorii, în miezul ei. Şi asta încă din primul capitol al cărţii, unde păşim pe strada Ştirbey Vodă, în piaţa Teatrului, împreună cu personajul principal, fotograful Franz Mayer, cel care-şi instalează aici atelierul şi locuinţa: „Pe strada Ştirbey Vodă, în Piaţa Teatrului, noii vecini ai tânărului fotograf sosit din părţile Ardealului ieşiseră în faţa prăvăliilor şi aşteptau, pe sub copertinele colorate, să-l cunoască. Un grec cât un munte, care ţinea o prăvălie de măsline şi delicatese (...) La numai câţiva paşi, un evreu mărunţel, înveşmântat într-o redingotă nouă la două rânduri de bumbi, cu kipa aşezată pe creştetul capului, schimba priviri cu domnişoarele aflate la ferestrele catului întâi al prăvăliei sale de stofe fine şi bijuterii (...) De cealaltă parte a noului atelier, o prăvălie de cafea  armenească împrăştia de-a lungul străzii arome felurite, care-ţi puteau lua sufletul cu ele.” E cu neputinţă, citind, să nu vizualizezi strada din Piaţa Teatrului, ba chiar să-i inspiri, cu nesaţ, aromele.

            De fapt, cartea nu e împărţită în capitole, structura ei e dată de cele optsprezece povestiri, toate având ca punct de plecare o fotografie, pion central în jurul căruia se brodează întreaga naraţiune. Mărturisesc că nu odată, ajunsă la detalii privind îmbrăcămintea, ţinuta, expresia, sau pur şi simplu contextul în care se găseau personajele din fotografie, am întors paginile pentru a cerceta mai bine cele descrise în imaginea din debutul fragmentului. Simona Antonescu a scris poveşti privind fotografii vechi, de epocă, imaginându-şi bucuriile ori dramele din spatele ochilor îndreptaţi spre obiectivul aparatului de fotografiat, pentru că, aşa cum spune ea, a simţit că fotografiile îi vorbesc. În realitate, autoarea nu a imaginat doar optsprezece povestiri diferite ci, unindu-le prin liantul Franz Mayer, a rescris istoria unui veac prin portrete, dăruindu-ne o altfel de imagine a secolului XIX, nu diferită de cea a cărţilor de istorie, dar mult mai vie, mai atractivă pentru cititor. În fond ea nu este singurul scriitor care şi-a construit naraţiunea pe baza unor fotografii, ceea ce o deobeşte însă este curajul de a lega, într-un tot unitar, povestea mai multor fotografii, scriind până la urmă o singură poveste. Altfel spus, cartea ei e un provocator puzzle, în care piesele se aşază cuminţi la locul lor pe măsură ce tainele fotografiilor sunt dezvăluite, pentru ca, în final, să nu se mai poată distinge marginile pieselor, diluându-se într-un singur tablou absolut fermecător: imaginea românească a secolului al XIX-lea. Mai mult, Simona Antonescu a ales personaje anonime pentru poveştile ei, cu excepţia câtorva apariţii ale unor apropiaţi ai casei regale, sau chiar a Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Personajele imaginate de autoare, prin lipsa lor de identitate istorică, creionează mult mai bine diversitatea societăţii bucureştene. Orice armean comerciant de cafea ar fi putut fi Spiru Agopian, sau orice grec care făcea negoţ cu măsline, Chiron grecu. Dar, pentru mai buna ancorare a întâmplărilor în contextul  istoric, au fost introduse evenimente şi personaje reale, pregătindu-li-se ambianţa potrivită în care să se integreze, fără a afecta în vreun fel povestea iniţială. Spun asta imaginând-o pe autoare deasupra unei scene gata construite, în care, ca un maestru păpuşar, îşi introduce pe rând personajele, cu poveştile lor, fără să strice nimic din decorul în care e obligată se se încadreze, ba din constră dându-i strălucire şi viaţă.

            Liantul povestirilor, aşa cum aminteam deja, oarecum personaj principal deoarece destinul său nu este foarte atent urmărit, dar, prin prezenţa sa în fiecare text, precum şi a rolului narativ, poate fi numit personaj principal, este Franz Mayer, fotograful curţii regale. Personalitate cunoscută în epocă, numele său real fiind Franz Mandy, deţine acest titlu alături de alţi fotografi renumiţi în perioada respectivă. Fiecare familie, a cărei poveste îşi are locul bine stabilit în cartea Simonei Antonescu, apelează la un moment dat la serviciile lui Franz. El păstrează copii ale tuturor fotografiilor realizate, împodobindu-şi cu ele vitrina atelierului, în timp aceasta devenind tot mai neîncăpătoare. Pe măsură ce se adună fotografiile în vitrină, se conturează imaginea uneia dintre cele mai înfloritoare perioade din istoria românească.

Vitrina este aşadar motivul central al cărţii, iar apariţia lui Franz la finalul fiecărei poveşti, pentru a aşeza în vitrină noua imagine, dovada altei istorii încheiate, devine pentru cititor un semn că altă poveste va urma. Chiar dacă ultima fotografie, din povestirea cu acelaşi titlu, nu mai este realizată de Franz Mayer, ea fiind mult mai apropiată de contemporaneitate, vitrina (rama poveştii) e acolo, cu toate imaginile păstrate, oglindă a unui trecut cât se poate de real, dar şi punte de trecere către prezent. „Franz Mayer este atelierul, repetă fotograful, gândind la fotografiile de nuntă ale tuturor părinţilor şi bunicilor acestui Bucureşti nou, care îi devenea din ce în ce mai străin, îngrămădite toate într-o vitrină devenită demult neîncăpătoare. Baluri cu etichetă, crinoline avântate în cadriluri ordonate, bătăile cu flori de la şosea în zi de 10 Mai, trăsuri ai căror muscali răbdători opreau pentru trecerea tramvaiului cu cai, băieţi ce vindeau ziare şi prizau pe ascuns tutun, jobene şi meloane, pălăriuţe cochete de damă şi umbreluţe mărginite cu dantelă, sacagii şi chivuţe, modiste şi negustori evrei ori armeni, poiana Stânii Regale în zi de vară, scăldată în lumina altui veac, eleve de pension căutând cuminţi către catedră, tacâmuri de lăutari muncindu-şi strunele în pragul restaurantului lui jupân Iordache, terasa Casei Capşa şi coloanele de la intrare ale teatrului Naţional – toate fuseseră îngrămădite în spatele vitrinei de către cinematografe, rochii din jerse până la genunchi, automobile, patefoane şi becuri electrice. Două veacuri se studiau cu curiozitate, de o parte şi de alta a sticlei unei vitrine, şi pufneau dispreţuitor.” Citatul adună de fapt esenţa poveştilor din carte, iar vitrina atelierului de fotografie, astfel descrisă, o putem compara cu un panou al absolvenţilor, elevi şi profesori, noul şi vechiul silite să coexiste.

            Am amintit la începutul acestui text despre valoarea documentară a romanului „Fotograful curţii regale”. Aceasta e lesne de demonstrat pentru că, aşa cum am spus deja, imaginaţia autoarei nu se află nicio clipă în contradicţie cu adevărul istoric. Personaje, locuri, evenimente istorice sunt descrise cu acurateţe de detalii, dovedind o documentare foarte serioasă. Povestiri precum „Arcul de trimuf”, în care Carol I intră în Bucureşti, în fruntea armatei, pe sub Arcul de Triumf, sărbătorind întoarcerea victorioasă din războiul de independenţă, sau „Expoziţia universală de la Paris”, care este o descriere amplă a celei dintâi participări a României la renumitul salon expoziţional, sunt exemple concludente ale încadrării corecte a naraţiunilor în contextul socio-politic. Dar nu numai din punctul de vedere al evenimentelor de care se ocupă, scrierea are valoare de document. Sunt informaţii foarte interesante cu privire la construcţia unor edificii precum Arcul de Triumf, sau a introducerii transportului în comun, Despina Agopian, rebela fiică a armeanului negustor de cafea, ne însoţeşte într-o inedită călătorie cu tramvaiul tras de cai prin cartierele mărginaşe ale Bucureştiului, a construirii reţelei de alimentare cu apă şi apusul unei meserii dispărute azi, aceea de sacagiu, sau a pătrunderii în moda românească a primelor creaţii Coco Chanel, cum altfel decât însoţite de revolta şi dispreţul doamnelor din înalta societate, toate completând cu date tehnice, am putea spune, tabloul epocii.

            Nu trebuie să uităm nici poveştile fantastice. Simona Antonescu scoate la lumină, parcă dintr-un cufăr plin cu comori moştenite, obiceiuri şi ritualuri pe cât de fantastice şi incredibile azi, pe-atât de înrădăcinate în credinţa celor ce în vechime le-au zămislit. Absolut fabuloasă povestea lui Chiron grecul, care, copil fiind, este descântat de ţigăncile vrăjitoare în pădurea Afumaţilor. Tot restul vieţii va rămâne sub protecţia acestor vrăji, nicio nenorocire neputând să-l mai atingă după ce mama sa recursese la această soluţie disperată de moartea celorlalţi doi copii ai săi. Întreg ritualul descris, precum şi incantaţiile rostite sunt parte a unui scenariu atât de bine construit, încât ai vrea să cauţi a afla mai multe despre Balta vrăjitoarelor din pădurea Afumaţilor. Dar cea mai spectaculoasă poveste, din acest punct de vedere, este „Căsăndriţa Sânzâienelor”. Împletind povestea spusă de către lelea Mândra din Grădiştea Orăştiei domnului fotograf Mayer, în timp ce acesta se căznea să-i fotografieze copiii, cu evocarea obiceiurilor specifice sărbătorii Sânzâienelor, Simona Antonescu ne dovedeşte, dacă mai era nevoie, că poate să scrie despre absolut orice. Şi îmi întăresc afirmaţia cu exemplul altui text din carte, „Croitoresele”, unde suspansul este atât de bine dozat încât cititorul ajunge la un moment dat să perceapă tensiunea la fel de acut ca în cazul unei poveşti de groază. Impresia că cele două surori sunt o sigură fiinţă, care întinereşte dimineaţa şi îmbătrâneşte în a doua parte a zilei pentru a crea diferenţa de vârstă, alimentată şi de faptul că cele două merg pe rând la atelierul fotografului şi-i cer acestuia ca în final, cu mijloace tehnice specifice, să unească portretele într-o singură fotografie, nu poate decât să provoace la maximum atenţia citorului. Dacă în unele cazuri acţiunea mai domoală ar putea să-i nemulţumească pe avizii de senzaţional, în acest caz autoarea dovedeşte că ritmul alert şi tensiunea în crescendo, până la punctul culminant, nu-i sunt procedee necunoscute.

            Doar ultima povestire am avut senzaţia că a venit prea brusc, căscând o prăpastie între tot restul cărţii şi acest text de încheiere. Suntem aduşi brusc aproape de vremurile noastre, la două generaţii după Franz Mayer, pe care doar ce-l lăsasem, încă tânăr şi în plină glorie, ca expozant la salonul parizian. Poate senzaţia că lipseşte ceva, ori poate regretul că se termină o carte pe care nicio clipă nu o poţi bănui ca fiind a unui debutant, m-au făcut să nu mă împac cu această fisură. Dar, în acelaşi timp, falia creată poate fi o invitaţie pentru cititorul interesat: de a căuta informaţii despre fotograful casei regale, adevăratul Franz Mandy, şi astfel de a-i afla povestea până la capăt, ori, dacă nu există menţionată pe undeva, să-şi imagineze una. Oricum asta nu afectează meritul Simonei Antonescu de a fi scris o carte cu adevărat fascinantă, într-un limbaj literar elevat, o scriitură care, nu mă îndoiesc de asta, va trece proba timpului. Pe mine m-a convins.  

Text apărut în Revista de cultură ”Tribuna”, nr. 310, Cluj-Napoca, 1-15 august 2015

Povești de sub Troiță

  Troița mărturisitorului, cartea lui Gherasim Rusu Togan, apărută la Editura Premier din Ploiești, în 2013, m-a întors dureros în timp. Într-o perioadă ce o precede, ce-i drept, pe aceea a copilăriei mele, dar într-o lume în care am găsit atâtea punți de legătură încât am citit-o cu sufletul la gură, uitând de orice realitate imediată, ceremonios și cu evlavie, ca pe o carte de rugăciuni.

            Păstrez bucuria de a-l fi cunoscut pe omul Gherasim Rusu Togan în vara lui 2013, la Câmpina, pe când dumnealui făcea parte din juriul unui concurs de poezie iar eu mă număram printre fericiții laureați. M-au atras din prima clipă căldura privirii și molcomul vorbei ardelenești. A reușit, astfel, să mă facă să mă simt printre ai mei, deși trecusem munții ca să ajung acolo. De câte ori ne-am reîntâlnit după aceea am trăit aceeași bucurie. Anul acesta ar fi trebuit să ne mai vedem la Câmpina, dar timpul n-a avut răbdare să ne aștepte. Alături de amintirea omului păstrez și două cărți primite cu dedicație de la scriitor. Una dintre ele este cartea despre care am început să vorbesc aici, citită abia acum, după mutarea autorului mai aproape de stele, cum scria el însuși.

            Gherasim Rusu Togan a fost un neobosit scriitor și etnolog, care a publicat asiduu volume de poezie, proză și studii etnografice. Pasionat de viața și tradițiile satului românesc în general, și ale satului de care-l leagă rădăcinile în special (s-a născut în localitatea Ghijasa de Sus, de lângă Sibiu), și-a tranformat marea dragoste în numeroase studii și cărți, în care a adunat obicieiuri, ritualuri, tradiții românești, pagini inedite din istoria neamului. A fost o prezență activă în societatea culturală prahoveană, după ce în anul 1978 s-a stabilit pentru tot restul vieții la Câmpina. Activitatea sa editorială reunește peste douăzeci de volume de autor, precum și numeroase articole apărute în diverse publicații. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, premiat de mai multe instituții culturale. Academia ”Dacica” i-a oferit titlul onorific de doctor în etnografie, în civilizația populară, iar județul care l-a adoptat, Prahova, i-a conferit diploma de onoare.

            Romanul Troița mărturisitorului este povestea satului transilvănean în care s-a născut Gherasim Rusu Togan, și mai mult este povestea copilăriei sale, povestea a lor săi, scrisă febril, ca o datorie ce nu mai suferea amânare. Ca să nu se uite, cum spune protocolul, carte de căpătâi a comunității, scrisă de preotul satului și găsită sub o grămadă de resturi de materiale de construcții, în podul bisericii. Acest obiect misterios ocrotește într-un fel  poveștile din Ghijasa, ca un cufăr magic care odată deschis împrăștie în jur lumina comorii până atunci ascunse. Și poveștile care nu sunt în protocol vor fi scrise tot sub puterea exemplului său, ca să se știe. ˂˂Eram prăfuit până-n vârful capului, cu mâinile albite de molozul peste care se așternuse ca o crustă praful și-n care, efectiv, scormonisem cu răbdare, aproape jumătate din podul bisericii (...). Mă obsedase ani și ani această carte, ca și cum ar fi posedat secretul unei comori. (...) Cu filele zgrunțuroase, cartea era pe alocuri cu scrisul ilizibil, rezultat al trecerii ei prin mâinile unui șir de preoți și învățători, după o cronologie doar de ei știută (...).”Ca să se știe”, deschidea povestea unui eveniment ieșit din comun, ce zguduise viața oamenilor, relatat cu amănunte și talent narativ. ˃˃

            Așa începe povestea, sau mai exact mănunchiul poveștilor lui Gherasim Rusu Togan, cu aceste întâmplări din viața trecută a satului, consemnate în terfelog. Vechile însemnări, chiar dacă se referă la aspecte sociale comune și aparent banale, punctează momente importante din istorie, ca de pildă fuga unor săteni în România (satul era sub ocupație habsburgică), siliți de foamete și jugul asupririi. Dar nu doar întâmplările din cartea găsită în podul bisericii stau sub semnul tragismului, poveștile bătrânilor satului și amintirile personale ale autorului întregesc tabloul unui destin dramatic al satului transilvănean și al locuitorilor săi. Lovit de divinitate prin secetă, sau din contră prea multă apă căzută din cer, lăsând ani întregi pământul fără roade și oamenii lipsiți de pâinea cea de toate zilele, satul a fost călcat și de hoardele de asupritori, de la cei străini de neam până la cei de același sânge, numind aici regimul comunist. Dar în ciuda tuturor nenorocirilor a rămas în picioare. Până în zilele noastre, când nu o catastrofă naturală sau istorică l-au distrus, ci indiferența și abandonul, boli de care suferă atâtea așezări românești cu tradiție. ”Mă pândea (...) senzația că pe oamenii locului parcă-i înghițise pământul (...). Satul în care coboram acum, lăsând în urmă Troița părăsită era (...) mut și orb, cu ferestrele caselor sparte, curțile cu bălării iar fântânile aveau strai de broască pe oglinda apei, și porțile curților proptite în lăstar de salcie, cu lujerii înmuguriți.”

            Troița nu este doar un simbol, așezat acolo unde începe și se sfârșește vatra unei locuiri rurale. E mult mai mult decât atât, martora tuturor evenimentelor din lumea satului, loc de popas al drumeților, de rugăciune îndreptată spre Dumnezeu de fiecare dată când o nenorocire se abate asupra oamenilor, dar și de mulțumire și recunoștință, îmbrăcându-i-se atunci brațele cu coroane de flori. Troița e ocrotitoarea satului dar marchează și limite, nu doar teritoriale ci și ale vieții; e începutul și sfârșitul, biserica în miniatură. Înlăuntrul acestor limite își construiește Gherasim Rusu Togan cartea, care nu doar se încheie cu imaginea Troiței, așa cum am arătat mai sus, ci și începe cu ea: ”Sus, în Dealul Bărcului, înecată primăvara și vara în buruieni și tufari de răchită (...) troița își arată fața în toată măreția ei. (...) Încercasem demult ca aici, la Troiță, să mă pierd odată și-n spovedania vieții mele, redescoperind astfel oamenii aceia ce s-au trecut ca florile și apele și acele fapte și întâmplări și dureroase pierderi sufletești, nici cui vreodată mărturisite...”

            La poalele Dealului Bărcului, așezarea mustește de tradiție și autenticitate. Oamenii își duc viața cu toate cele obișnuite lumii satului: ritualuri și obiceiuri păstrate cu sfințenie, respectul și dragostea pentru pământul moșilor și strămoșilor, apărat cu orice sacrificiu, iubiri, trădări, suferințe, bucurii puține și mărunte, credință și acceptarea cu umilință a tuturor încercărilor. Ghijasa are de toate. Și țărani harnici, gospodari, păzindu-și cu strășnicie avutul, și pierde vară, care ajung să primească anumite funcții publice sub comunism, are și un preot dispus să lupte pentru credința enoriașilor săi, ajungând să fie întemnițat, și tâlhari, dar și haiduci care-și dau viața pentru a le aduce oamenilor o căruță cu grâu, furată de la bogătași în vremea secetei. Dar mai ales are un nebun! Ce ar fi satul fără un nebun? Au existat dintotdeauna: nebunul cetății, nebunul satului, nebunul orașului, aproape nu cred să fie așezare care să nu fi avut la un moment dat un nebun al ei. Acei săraci cu duhul, prin care Dumnezeu trimite oamenilor profeții. Onu Nebunul,  întors din război cu mințile rătăcite, își strigă avertizările din Dealul Bărcului, de lângă troiță, în toate momentele critice pentru comunitate. E o figură ce se desprinde din miezul povestirilor, distanțându-se aproape ca o ființă cu puteri supraomenești, legendară, de toate celelalte personaje. În final, peste tabloul apocaliptic al satului lăsat în paragină, tronează imaginea lui Onu Nebunul, rămas singur stăpân și locuitor al dezatrului: ”Își înălță tridentul cât un stat de om, pornind pe drumul larg al satului, urmat de câini flocoși și hămesiți, iar în urma sa vântul se preschimbase în volbură, de clămpăneau a pustiu ferestrele caselor cu tencuiala dezghiocată...”  Și, ca toate poveștile vechi, Troița mărturisitorului are și doza de înfiorare pe care doar un cadavru misterios i-o poate da. Un cadavru descoperit de tânărul scriitor într-un cufăr, cu o mulțime de documente, și trăiri paranormale, cât să încapă toate într-o carte, alta, pentru care nu s-a mai găsit răgaz să fie scrisă.   

            În vremuri ca acestea, în care ne smulgem de bună voie rădăcinile, modernizăm, aruncăm totul în lada de gunoi a istoriei, doar scrieri ca Troița mărturisitorului ne mai salvează de la anonimat. Gherasim Rusu Togan ne dăruiește, iată, un protocol scris de el, să rămână peste timp,  și ca să nu se uite, pentru cei care vor dori să știe.

Text publicat în revista ”Gazeta cărților”, Serie nouă, an X, nr. 1-2 (5-6),  Ploiești 215