miercuri, 31 octombrie 2018

Muză cu pâine


   Titlul ar putea sta, de bună seamă, sub un tablou, dar aceasta este imaginea în care aș concentra eu romanul Ioanei Scoruș, Un an din viața Liubei B., apărut  în 2017 la Editura Trei din București.
  „Nu există cărți, există disperări” – spune autoarea în Motto, și, cu siguranță, acest volum este povestea unei astfel de stări. Un roman de dragoste (chiar dacă suntem avertizați de la început: „Nu, acesta nu este un roman de dragoste”)  ca o exorcizare, în urma căreia personajul feminin (cartea este scrisă aproape în totalitate la persoana întâi) speră să poată expulza din sine amintirea dureroasă a bărbatului  a cărui ușă „nu s-a mai deschis niciodată, la 365 de zile de când se îndrăgostise”. O spune chiar autoarea în text, motivația scrierii romanului este exprimată foarte clar în primele rânduri ale celei dintâi pagini: „Aceasta este o povestioară pe care trebuie s-o scriu doar pentru a-mi pune ordine în cap, eu altfel nu pot.” Un an din viața Liubei B. ar fi putut fi povestea obișnuită a unei femei care scrie despre eșecurile sale în dragoste, o căsnicie eșuată, o iubire trecută pentru fostul profesor din facultate, experiențe banale până la urmă, dacă nu ar fi intervenit pasiunea pentru Poetul (chiar așa apare el peste tot în carte, cu majusculă) admirat din tinerețe, dar întâlnit abia la maturitate. Și nici măcar iubirea pentru un poet nu ar fi fost o temă inedită, dacă acestui Poet, așa cum autoarea îl prezintă, nu i s-ar fi conturat un portret absolut recognoscibil pentru oricine urmărește lumea literară românească de astăzi. În opinia mea, trimiterea e atât de evidentă încât m-am mirat că nu există pe undeva o precizare de genul: orice asemănare cu personaje sau întâmplări reale este întâmplătoare! Sigur, nu am să dezvălui (nici eu, dacă autoarea nu a făcut-o) identitatea celui pe care-l văd în Poetul din viața Liubei, dar cred totuși că acestei recunoașteri i se datorează mare parte din interesul cititorului pentru roman. Și spun asta nu pentru că nu ar fi o carte foarte bine scrisă, ci pentru că, dintotdeauna, poveștile de dragoste din viețile scriitorilor au suscitat interesul publicului într-o mai mare măsură decât însăși opera lor.  
   Dar să revin puțin la autoare. Ioana Scoruș, așa cum apare precizat pe coperta a patra a volumului, este de profesie psihanalist. A debutat cu o plachetă de versuri, a mai publicat un roman și o carte de interviuri și a semnat numeroase articole, cronici de carte, interviuri în mai multe reviste literare și culturale. La toate acestea se adaugă volumul de convorbiri cu Ion Vianu, publicat în 2018.
    Un an din viața Liubei B. este povestea unei obsesii, sau, mai bine zis, este despre cum poți distruge un idol coborându-l de pe piedestal și integrându-l în viața proprie. Nastasya Barashkova se numește personajul principal feminin al cărții, o identitate  care nu mă miră deloc, dacă mă gândesc la preferințele literare de atâtea ori exprimate, în scris și cu diverse ocazii, de către Poet. „Unii îmi spun că am un nume bizar, alții mă văd coborâtă direct din Dostoievski, alții din Tolstoi, iar lucrul acesta mă încurcă teribil pentru că e ca și cum ar exista niște așteptări pe care trebuie să le împlinesc. De aceea am refuzat, ostentativ, să citesc vreodată Idiotul. De aceea pe mine mă cheamă doar Nastasia Barashkova.” Iar iubirea care urmează pare tot construită, plănuită cu multă vreme în urmă și așteptată cu răbdare mulți ani. De la întâlnirea celor două personaje într-o librărie (unde altundeva?!), la trimiterile făcute spre genul de poezie pe care Poetul o scrie, o poezie erotică, la premiile literare câștigate, cărțile care-i apar traduse, până la aspecte din viața cotidiană, ritualuri zilnice, sau descrierea odăii lui cu „biblioteca infinită” și „singurătatea lui în care nu primește pe nimeni altcineva decât Ideea de Femeie, conceptul, în timp ce o mulțime de tipe se fâțâie pe-acolo amăgindu-se că sunt iubite și cărora le scrie poezii despre fundul lor frumos”, totul, absolut totul seamănă a invitație la: recunoașteți personajul? În aceste condiții e greu să te abții de la a face asocieri.
    Cu toate acestea, confesiunea femeii mature, care alege să străbată 365 de km (aici îmi pare a fi o coincidență deloc întâmplătoare, numărul de km și numărul de zile în care trăiește această iubire) de trei ori pe săptămână, pentru a se îngriji de casa bătrânului poet, cu alte cuvinte pentru a-i face menajul doar ca să-i poată sta în preajmă, este tulburătoare. „Adevărul este că-l iubeam, îl iubeam, îl  iubeam pe bătrânul meu poet, dar nu lăsam niciodată să se vadă acest lucru teribil. El avea pipițele lui cu care-și scria și pe care întotdeauna le transforma în niște femei inimaginabile, ca după o lună, două să fie clasate și trimise la groapa de gunoi a iubirii. Așa era el, trebuia să se îndrăgostească mereu pentru că doar acolo putea să trăiască, în etapa de îndrăgostire.”
    În fapt, întreaga poveste de iubire se derulează în acest cadru: ea robotind prin casa lui, gătind pentru el, care citea, în cea ai mare parte a timpului, închis în camera lui, de unde ieșea doar ca să se bucure și să laude bucatele ei. Zi după zi, săptămână după săptămână, până ce poetul devine tot mai dependent de prezența feminină din casa lui. Dependență care se dovedește a fi, și din partea lui, un soi de iubire: „Tu ești Liuba, a repetat și abia atunci mi-am dat voie să mă emoționez foarte tare, astfel încât mi-au dat lacrimile. (…) Bătrânul meu Poet mă botezase. (…) Și a mai spus ceva: Liuba vine de la Ia liubliu tebia, așa se spune te iubesc în rusă și eu am făcut rusă la școală, tu n-ai făcut, ești prea puștoaică.” Iar de aici până la împlinirea rostului arhaic de femeie, care-l întoarce, olfactiv, pe poet într-o lume de mult pierdută, mai este un singur pas, acel pas în care Liuba face pâine: „Și așa m-am trezit cu el în bucătărie, cu nările dilatate, amușinând ca un animal de pradă, cu ochii îngustați, ca și cum ar fi căutat suspectul ascuns pe undeva prin preajma mea. (…) Tu ai făcut-o?, m-a întrebat, moment în care a venit rândul meu să-l privesc ca trăsnită pentru că nu pricepeam cine altcineva ar fi putut face pâinea pe care tocmai o scosesem din cuptorul lui. După care, uitându-se în golul ăla al lui cu care mă obișnuisem, a oftat prelung și, siderat, a rostit: of, Liuba… ești femeie și faci pâine… îți dai seama?”
   Dar interesul poetului, îndrăgostit doar de Ideea de Femeie, așa cum îl caracterizează Liuba, se estompează destul de repede, și după un an (nu doar „o lună, două”, totuși) închide definitiv, și la propriu, ușa spre inima sa: „Pe măsură ce înaintam în iarnă, ceva se stingea, ochii îi deveneau din ce în ce mai pierduți, din ce în ce mai mați, nu mai apăreau cărți pe masa din bucătărie, tăcea din ce în ce mai mult, pe măsură ce spaima mea creștea. Și nu aveam ce face. Până într-o dimineață de 30 decembrie când ușa casei lui nu mi-a mai fost deschisă. În dimineața aceea am vomat și a fost pentru prima oară când lucrul acesta m-a înspăimântat de moarte.”
   Din acest punct textul își schimbă complet stilul și abordarea. În primul rând, până aici cartea este scrisă la persoana întâi, așa cum am precizat încă de la început. De aici textul este construit la persoana a treia, pentru ca în ultimele patru-cinci pagini să se revină la forma inițială. Dar nu aceasta este deosebirea esențială. Între cele două părți este o diferență majoră a tipului de scriitură. Pare că femeia care a scris despre povestea de dragoste nu este una și aceeași cu femeia care a povestit travaliul eliberării de această poveste. Concret, în prima parte întregul text este construit așa cum Poetul ar fi făcut-o, dacă el s-ar fi hotărât să scrie, influența lui este peste tot (am întâlnit, de pildă, o enumerare a obiectelor dintr-un dulap din camera bunicii Liubei, în acel stil proustian bine cunoscut din evocările unui anumit poet…). Femeia care scrie această parte pare, într-un fel, hipnotizată, incapabilă să iasă de sub o vrajă, dornică să-i facă pe plac, cu orice preț, celui pe care-l idolatrizează. În etapa post-iubire lucrurile se schimbă. Scriitura capătă o forță nebănuită înainte, scriitoarea este mult mai sigură pe ea, se mișcă pe un teren mult mai familiar, se simte asta, și stilul acesta i se potrivește mult mai bine. Poate și pentru faptul că aici autoarea folosește elemente de psihanaliză, domeniu în care ea profesează. După ce Poetul pune punct poveștii de dragoste, Liuba, rănită în adâncul sentimentelor sale cele mai intime și în încercarea disperată de a se elibera de povara acestei iubiri, pleacă  în pelerinaj la Santiago de Compostela, pe unul din cele trei trasee celebre, și anume Camino Frances. Reacția de rău fizic, încercată la descoperirea ușii închise a iubitului său, în dimineața în care acesta nu a mai primit-o în casă, o însoțește în fiecare zi, pe toată distanța parcursă în pelerinaj.  „Noaptea l-a visat, vocea lui domoală, liniștitoare, (Ce e, Liuba?), a început să plângă, s-a trezit și n-a mai putut adormi până dimineață. S-a culcat după ce a vomat cârnații mâncați seara cu sosul lor de roșii, care-i plăcuseră atât de mult.” O reacție psihologică la încercarea de a-l respinge, de a-l elimina din ea, ca pe un reziduu, o reacție de regurgitare, pentru ca la capătul călătoriei să poată surveni eliberarea. Care, judecând după întoarcerea în lumea reală, de dinaintea poveștii de iubire, se pare că s-a întâmplat.
   „Am avut un vis numit Poezie…” – spune cehovian eroina romanului, la sfârșitul poveștii sale de iubire, încercând o împăcare cu soarta, o renunțare caracteristică personajelor din piesele marelui dramaturg rus. Pentru ca tonul să se schimbe în urma experimentului mistic. Acceptarea destinului nu mai este privită ca o fatalitate, ci, mai mult, ca o experiență de viață generatoare de înțelepciune: „Lumea mea este foarte mică. Știu că lumea este mare, dar lumea mea este foarte mică. Am cunoscut odată, cândva, lumea mare și atrăgătoare ca o frumoasă curvă unsă cu toate alifiile, căreia niciun bărbat nu-i poate rezista. Mai ales dacă e poet.” Scriitura, eliberată de influența Poetului, este mai convingătoare. Quod erat demonstrandum!

Text publicat în TRIBUNA, nr. 387/16-31 octombrie 2018


Căderea măștilor


Julieta Rotaru, Căderea măștilor,
Editura Tracus Arte, București, 2017

   Indianistă de formație (înțelegem din prefața semnată de  Ion Brad), Julieta Rotaru caută, preocupare vădită în toate textele propuse de acest volum, autenticitatea pe un drum atât de bătătorit de înaintași de seamă, în fruntea cărora se situează, de bună seamă, Mircea Eliade. Și nu este o misiune tocmai ușoară, dacă ne gândim la atracția pe care India a exercitat-o și o exercită asupra occidentalilor, fascinație materializată în atâtea și atâtea volume publicate și la noi în țară. Tabloul contrastant al societății indiene, care coboară din luxul exorbitant al Taj Mahalului până la  colibele sărăcăcioase și mizeria expusă direct pe stradă, șochează și atrage în egală măsură occidentalul, nevoit fiind să recunoască faptul că acest tablou diferă de tot ceea ce alcătuiește sistemul său de valori. Iar cunoașterea, de fapt, chiar de acolo începe, de pe marginea prăpastiei.
   De la memorialistică, jurnal, până la ficțiunea bazată pe cel puțin o călătorie în țara contrastelor absolute, interesul pentru India este foarte bine reprezentat în literatura noastră. În cazul de față,  autoarea nu este doar un simplu observator al societății indiene și nici un oarecare călător cu talent narativ, care în urma ineditei experiențe se apucă să scrie o carte. Julieta Rotaru a învățat mai întâi limbile în care să poată înțelege mai bine mecanismele de funcționare ale acestei societăți, apropiindu-se, astfel, mai mult de sursele poveștilor sale. A studiat sanscrita, hindi și romani, limbi pe care le-a predat apoi în cadrul universitar. A studiat post-universitar la o universitate din orașul indian Pune, unde într-o bibliotecă a descoperit un manuscris medieval, iar editarea textului sanscrit și traducerea lui în limba engleză au făcut obiectul tezei sale de doctorat. Tot din prefața volumului aflăm că autoarea a participat la numeroase conferințe în domeniul indianisticii, a publicat mai multe articole științifice și a adus donații importante de carte, facilitând transferuri de la Institutul Kern al Universității din Leiden către Universitatea București și de la Institut für Indiche Psihologie und Kunstgeschichte al Universității Libere din Berlin pentru Biblioteca Metropolitană București, mii de volume extrem de folositoare indianiștilor de aici. Așadar, în urma acestei biografii, mă așteptam, de ce să nu recunosc, la un text științific, sau cel puțin unul care să includă o asemenea abordare. Julieta Rotaru a ales însă, în Căderea măștilor, să scrie proză scurtă, care doar aparent este o ficțiune. Precum Eliade, autoarea a simțit că simpla abordare științifică nu spune totul despre India și că această abordare poate fi împlinită prin mit.    
   Povestirile acestui volum colecționează o sumă de portrete, de tipologii, în spatele cărora, al măștilor, se conturează destine tulburătoare. Ca o particularitate comună majorității textelor, se remarcă fragmentele introductive, pline de metafore și având rolul de a familiariza cititorul cu locul și atmosfera în care se petrec lucrurile: Simha Gad era ultima redută rămasă necucerită de unul dintre cele mai moderne orașe aflate în vecinătate (…). Era un fort încununând tâmplele celui mai înalt dintre dealurile pe care crescuse orașul (…). Un sătuc se ciupercise printre ruine și ziduri căzute. (p.28); Soarele începea să se desfășoare pe bolta coborâtă atât de aproape și arcuită peste pământ. Căci așa este cerul în aceste ținuturi, un fel de alt pământ, așezat puțin mai sus. (p.38) Era acea toamnă în care pare că totul se sfâșie, ca soarele brumăriu ce se sfârșea acum pe vârfurile merilor arămii, plesnind din cozile lui solzoase în văzduhul sfârtecat.(p.68); O dimineață îmbujorată, nedreasă și abia atunci ieșită din pântecele beznei diforme care-i sluțise gândurile rămase fără somn îi primenea acum forțele. Toate închipuirile se prindeau umăr la umăr în urma voinței care le născuse și a celui dintâi gând. Nu mai rămânea nimic în urmă și nimic înainte, ca un miez profund, fără margini. (p.116) etc. Iar finalurile încifrate, în care și cele mai groaznice sentințe (vezi cazul povestirii cu titlul Defăimarea, care descrie cumplita pedeapsă cerută de către bătrânii din panchayat pentru o femeie, soață de brahman (…) pe care zeii o uitaseră și care nu reușise să își apere onoarea), ori cumplitele sinucideri din  Despărțirea de sine și Șarpele și funia, păstrează același stil metaforic, întregind atmosfera stranie a poveștilor. Toate aceste observații mă îndreptățesc să cred că, grație libertății lingvistice de care se bucură autoarea în spațiul hindus, aceasta a putut să interacționeze ușor cu depozitarii de legende vechi, culegând și salvând aceste povești, aparținând unei lumi depășite acum, chiar și pentru o societate atât de tradiționalistă ca a Indiei. Cel puțin aceasta este perceperea mea, motivul pentru care spuneam că textele din acest volum sunt doar aparent ficțiune. Un minus al cărții, consider eu, este faptul că îngreunează, într-o oarecare măsură, lectura anumite cuvinte care apar în limba originală și nu sunt explicate în subsolul paginilor, făcând din texte un apanaj mai degrabă al inițiaților, ca de pildă: ghat, thali, kajal, betel, bindiu, mehendi, ganja, gurukul, katori, chapati, swamiji, ashram, samadhi, panchayat, etc.
   Într-un mod cu totul aparte se remarcă povestirea Alchimie de dragoste, un experiment literar cel puțin interesant. Construit pe modelul genului epistolar, ciudatul schimb de scrisori electronice poate fi derutant la un moment dat prin diversitatea actorilor implicați, fiind nevoie de multă atenție pentru a urmări câmpurile to și from ale e-mailurilor. Cu toate acestea, o povestea de dragoste se desprinde de fond, sau mai mult se intuiește. Personajul feminin, Celia, oferă și o definiție pentru dragoste care, în opinia mea, merită citată: Dragostea este o boală și o terapie în același timp. Singura alchimie comprehensibilă nouă prin cele cinci simțuri. Precum otrava preschimbată în antidot pentru mușcătura de șarpe. O dezordine mentală provocată de cele cinci simțuri, o petrecere a dorințelor necontrolate, spuma intoxicantă a simțurilor forfotind. Poțiune înnebunitoare băută în cele mai subtile cupe ale trupurilor noastre.(p.55) Dar ceea ce face ca acest text să aibă o structură aparte este construcția lui finală, acolo unde el (personajul masculin al cuplului epistolar) se hotărăște să șteargă din memoria computerului fișierele cu ea, cele care cuprind filele ei de jurnal transmise prin scrisori, comunicându-i prin e-mail prietenului său această decizie. Regretând acțiunea, începe să o caute pe ea în toate directoarele, subdirectoarele și documentele ascunse ale calculatorului, primind, invariabil, același răspuns: Acest fișier nu conține nici un document. La întrebarea Unde este ea? - urmată de Ce vreau să fac?- computerul răspunde: Îmi pare rău, aceasta nu este o întrebare validă. Mi-am dat suficiente date suportate de structura mea binară. Te rog să întrebi o inteligență umană. Mesajul subtil pe care autoarea îl transmite cu această replică nu mai are, cred eu, nevoie de un comentariu.
   Ceea ce nu am înțeles, din compunerea volumului, este rolul ultimului text, În dealul Cârlanului, care, din punct de vedere al spațiului geografic, al personajelor, al perioadei istorice, al spațiului cultural, etc., nu are nicio legătură cu restul textelor, unite toate  într-un singur areal, cel al Indiei. Povestea așa zisului trădător de război, ofițer român din Primul război mondial, condamnat pe nedrept la moarte și executat în Vinerea Mare, este ruptă complet din context.
   Citind volumul Julietei Rotaru, mi-am amintit de un altul, un jurnal indian semnat de Ovidiu Ivancu, și de o afirmație a acestui autor, care se confirmă întru totul și în cazul de față: probabil că există tot atâtea Indii câți ochi privesc către țara aceasta.[1] Și din acest motiv, Căderea măștilor își găsește locul său în bogatul capitol al literaturii de inspirație indiană.


[1] Ovidiu Ivancu, Vremea musonului: patru ani în India, Jurnalul meu indian (2009-2013), Editura Eikon, 2014



Text publicat în TRIBUNA, nr. 386/1-15 octombrie 2018

joi, 13 septembrie 2018

Viață câștigată


Motto: „O, femeie, mare este credința ta; facă-ți-se cum voiești.” Matei 15:28

          „Nu m-am rugat niciodată, absolut niciodată să mă vindec. Dar m-am rugat la Dumnezeu să mă lase puțin mai mult lângă copiii mei.” Este mărturia tulburătoare a poetei Florica Bațu-Ichim, autoare a numeroase volume de versuri, dar și a două volume de proză confesivă, scrise după aflarea cumplitului diagnostic, pe care i l-au pus medicii din Kitchener, Ontario, Canada, și anume: leucemie. La porțile disperării, începutul speranței…, Editura Arhidiecezana Cluj, 1996, este cartea în care, într-un mod răscolitor, cutremurător de sincer și fără lamentații (deloc de condamnat într-o asemenea situație), își discută experiența sa de bolnavă de cancer. Da, își discută cu foaia de hârtie trăirile, spaimele, speranțele, pentru că nu există nimeni altcineva în jurul său, cu care să poată vorbi despre cumplita experiență. „Îmi doresc, uneori, să existe cineva cu care să pot discuta despre cancer. Dar nu e nimeni căruia să-i spun tot ce gândesc: Mitrel nu poate suporta, copiii sunt prea fragezi, iar prietenii…Când încerc, uneori, să dezvălui o parte din gând, prietenii au lacrimi în ochi.”
          Florica Bațu-Ichim s-a născut la București, în anul 1945, într-o familie de aromâni. A urmat cursurile liceului Gheorghe Șincai și a absolvit Academia de științe economice în 1968. S-a căsătorit, în 1974, cu preotul și poetul Dumitru Ichim, împreună cu care s-a stabilit apoi în Canada. A debutat literar în 1970, cu o plachetă de versuri (publicată ca urmare a câștigării unui premiu la un prestigios concurs de poezie) a cărei prefață este scrisă de Ion Caraion. Au urmat apoi alte volume de poezie, a fost inclusă în mai multe antologii și a colaborat cu reviste literare din România și din străinătate (Canada, Statele Unite ale Americii, Germania, etc.). A făcut înregistrări pentru Ecrivains Roumains de Ontario, casetă audio realizată cu sprijinul Guvernului din Ontario și a fost, în perioada 1975-1985, directorul adjunct al emisiunii bilunare Romanian Kaleidoscope, transmisă de canalul GRC-TV. A condus cenaclul literar Muntele Măslinilor (înființat împreună cu soțul său, Dumitru Ichim) din Kitchener, locul în care a trăit treizeci și șase de ani, alături de soț și de cei șase copii ai lor. S-a înscris la cursuri postuniversitare, în domeniul specializării din România, în anul 1986, la Toronto, dar a fost nevoită să abandoneze studiile un an mai târziu, în preajma Crăciunului, când a fost diagnosticată cu leucemie. Erau născuți, la acel moment, toți cei șase copii ai familiei, cel mai mic având doar vârsta de zece luni. Odată cu vestea cumplită, medicii îi cer să îndepărteze copilul de la sân, deoarece speranța de viață, în cazul său, era foarte scăzută, și era imperios necesar să intre într-un program de tratamente extrem de dure. Începe o lungă și traumatizantă perioadă, descrisă cu lux de amănunte în volum, în care existența Floricăi Bațu-Ichim se împarte între eforturile disperate de a păstra aparențele unei normalități în viața copiilor săi, lupta pentru rezistența fizică și morală la tratamentele agresive și vizitele regulate la spital, dar și rugăciunile zilnice în care ea nu cere să se vindece de cumplita boală, implorând doar un timp cât mai lung alături de copiii săi. Rezultatul, dincolo de eforturile supra-umane la care a fost supusă, este o viață câștigată în mijlocul familiei sale, o viață care a însemnat creșterea și educarea copiilor până când aceștia au început și au urmat cariere universitare, cel mai mic dintre ei, cel care avea doar zece luni la stabilirea teribilului diagnostic, trecuse deja de douăzeci de ani în septembrie 2010, atunci când poeta s-a stins în același oraș în care s-a stabilit, împreună cu soțul, în Canada, cu peste trei decenii și jumătate în urmă.    
        Pentru prefața ediției din 1996 a volumului (aflu că La porțile disperării, începutul speranței… a fost reeditată la Editura Cathisma din București, în 2017, colecția Antiparenting, îngrijită de Savatie Baștovoi, eu sunt însă posesoarea unui exemplar din prima ediție, prin darul făcut de preotul și poetul Dumitru Ichim, cu prilejul vizitei pe care am făcut-o, alături de ceilalți membri ai delegației Revistei Tribuna, la începutul lunii iulie, anul acesta, în Canada), Valeriu Anania scria: „Despre carte, deocamdată, nu mai trebuie scris, căci ea se cere mai întâi citită. De la primele pagini, ea se recomandă singură. Jurnal? Confesiune? Poem? O carte frumoasă și adevărată, cum nu se scriu multe în dulcele grai românesc”. Nu știu cât, sau dacă s-a scris despre carte, de la această primă ediție încoace, dar cu siguranță Valeriu Anania are dreptate: cartea este, în același timp, jurnal, confesiune și poem. Printre paginile confesive, dureros de raționale, își fac loc destule imagini văzute prin ochi de poet, filtrate printr-o trăire artistică de o sensibilitate aparte, cum este acel episod al tăierii copacului, un „arțar bătrân”, cu o „rană pe verticalul tulpinii”, considerat de primărie periculos, existând riscul ca vânturile canadiene să-l rupă și, în cădere, să rănească pe cineva. „Au tăiat întâi partea de sus: visele, speranțele, cerul și încercarea de a ajunge la cer. …Ca la un bolnav de cancer. Avem aceeași boală…(…) În brațele copacului întreg coboară, întâi, întunericul, apoi vin stelele să se joace printre frunzele lui. Și el își trimite crengile sus, căutând înspre cer, ca speranțele soțului meu…”
          În general însă, povestea este scrisă fără înflorituri stilistice. Textul simplu (dar nu simplist!), curat, nepropunându-și niciun fel de „inginerie prozodică” (așa cum bine punctează și prefațatorul), ci numai redarea cât mai fidelă a cumplitei experiențe, a schimbărilor pe care aceasta le provoacă, mai ales în plan spiritual, este valoros (și) din punct de vedere literar. Felul în care sunt alternate secvențele cotidiene cu amintiri din trecut (de genul celei în care, încercând să salveze pe cineva de la înec, din apele Mării Negre, autoarea ajunge în pericol de a-și găsi moartea în valuri, zdrobindu-și genunchii de stânci pentru a scăpa), sau, din loc în loc, cu profunde reflecții asupra existenței, precum: „…ce fericiți mor/ cei ce nu știu că mor…”, trădează, fără niciun dubiu, un îndelungat exercițiu al scrisului. Timpul petrecut cu copiii, micile lor năzbâtii, sau alte observații din traiul cotidian comun, toate sunt redate într-un stil fermecător, chiar cu umor. Un umor care, din pricina tragediei în mijlocul căreia se situează, iese și mai mult în evidență, dar nu deranjant, din contră, delicat, vindecător, ca un balsam de pus pe rană. „Uneori aștern pe hârtie lucruri mai triste. Asta nu înseamnă că douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru mă gândesc doar la cancer. De obicei întrebările mele au răspunsuri puțin mai palpabile: - Care ai pus, mă, sub perna luˈ taică-tu broasca aia râioasă?”; „Cel mai frumos compliment pe care l-am primit în viața mea a fost acum vreo zece ani, de la Tom: - O, mamă, ce frumoasă ești: parcă ai fi o macara! La vârsta lui, colosul acela era simbolul frumuseții pământene…”;  „Cardinalul, cum îi spun canadienii, e o pasăre mică, roșie și foarte frumoasă. Am avut și noi una, în curte. Acum n-o mai avem: acum avem o pisică…” De departe, jocul copiilor cu cele mai sfâșietoare implicații, declanșat de către mamă la recomandarea pediatrului, este jocul de-a înmormântarea(!), pentru ca iminentul eveniment să nu-i găsească nepregătiți. „Trebuie să vadă o înmormântare! Am reținut cuvintele doctorului și am căutat ocazia. Prima dată am înmormântat un fluture (…) copiii au spus că a fost foarte frumos și chiar au presărat floricele sălbatice pe mormântul sărmanului fluturaș. A doua oară am înmormântat un bondar. (…) Nu mai știu cum a fost. Îmi amintesc doar că un alt bondar zbura în cercuri în jurul bondarului mort, parcă vrând să-l trezească. Fără să vreau, m-am gândit la soțul meu, la copii. (…) A treia oară am înmormântat o pasăre. (…) Am înmormântat-o cu pompă, deși pe mine începuse să mă plictisească. (…) Să termin mai repede, am zis ceva ca un discurs, încheind: - …și nu te vom uita niciodată! – Mincinoșilor! a strigat Gloria. – De ce ne faci mincinoși? am întrebat-o nedumerită. – Așa i-ați spus și bondarului și uite ce ați făcut! – Ce am făcut? – Ați semănat cartofi!”
          Familia (și aici se includ atât dragostea de mamă cât și iubirea de soție), educația copiilor, poezia, cărțile care umplu casa și așa neîncăpătoare pentru toate cele opt suflete care trăiesc în ea, sunt valori care nu o părăsesc nicio clipă pe autoarea acestui volum, în ciuda gravei probleme existențiale cu care se confruntă. Dar cea mai de preț dintre toate bogățiile sufletului său, aceea care nu doar că nu o părăsește, nu se împuținează, și, din contră, sporește, cu cât suferința se dovedește a fi mai mare, este credința. Datorită ei, boala este privită ca prilej de înțelegere a tainei vieții, ca mijlocitoare a apropierii de Dumnezeu. „Mulțumesc, Doamne, pentru razele soarelui, mulțumesc, Doamne, pentru iarbă, furnici, pentru copilul acesta care mă trage de păr, pentru cățelul care se sperie când aude clopotul bătând, mulțumesc, Doamne, pentru hârtia asta pe care scriu, pentru creionul cu care scriu, pentru mâna care poate să miște, pentru trupul meu care încă trăiește. …Și-ți mulțumesc, Doamne, pentru boala asta a mea, care m-a apropiat, atâta, de Tine…” Chiar dacă nu e ușor de ajuns la o înțelegere atât de profundă a sensului vieții, cum cu sinceritate recunoaște („Cancerul poate fi un drum spre Dumnezeu. Greu să faci afirmația asta și mult mai greu s-o înțelegi”), teama cea mai mare (și nu frica de moarte, pe care a învins-o grație pelerinajului la Medjugordje, despre care spune:„…dacă nu am fi fost la Medjugordje cred că nici eu, nici Mitrel, nici copiii nu am fi rămas cu mintea întreagă”) rămâne aceea că: „O să vină o zi când voi fi atât de bolnavă, încât n-o să mai pot nici măcar să mă rog. De aceasta mă tem cel mai mult.” Și continuă: „Ce fericiți sunt cei ce se mai pot, încă, ruga.”
          Aici, în acest punct al analizei mele, îmi amintesc cum, în mașină fiind, pe drumul de întoarcere la Câmpul românesc, dintr-o excursie pe care gazdele noastre ne-o oferiseră în cadrul Săptămânii culturale, pentru care noi, cei de la Tribuna, am fost invitați în Canada, povestea de viață a Părintelui Ichim m-a impresionat până la lacrimi. Lupta cu boala soției, problemele financiare, dificultățile de a păstra familia întreagă, în condițiile în care sistemul de asistență socială canadian era cu ochii pe felul în care-și îngrijeau copiii, pe condițiile pe care le puteau oferi acestora, fiind oricând gata să-i despartă pe copii de părinții lor, apoi moartea soției și problemele sale de sănătate, toate acestea mi s-au părut a fi imposibil de suportat, o cruce prea grea pe umerii omului cu o constituție fizică firavă, care, paradoxal, zâmbea tot timpul, tuturor, cu un licăr jucăuș în priviri, răspândind în juru-i o lumină și o bucurie incredibile. Vorbind despre toate tragediile trăite, de pe scaunul din dreapta șoferului, răsucit doar pe jumătate înspre noi, cei de pe bancheta din spate, care-l ascultam vădit impresionați, Părintele privea undeva departe, mult mai departe decât ne puteam imagina, dincolo de mașina aceea, dincolo de orașul acela, dincolo de lumea aceasta…, privea și se adresa unor fantasme pe care doar el le putea vedea, în timp ce-și mângâia barba cu gesturi mecanice, de care nu părea să fie conștient. Cum ați putut, Părinte, am întrebat cu plânsul în gât, cum ați putut suporta toate acestea? Cu credință, a răspuns zâmbind, dar continuând să privească, absent, prin lucruri și prin oameni.
Cred că Părintele a știut de ce mi-a dăruit cartea scrisă de soția sa în anii aceia de cumplită „zodie a cancerului”, cum și eu știu că această carte, fără întâlnirea cu poetul și preotul Dumitru Ichim, ar fi însemnat o experiență incompletă, o jumătate de întreg.  La porțile disperării, începutul speranței… este o carte despre care mai sunt multe de spus. Sau poate că nu e nimic de spus, povestea trebuie doar citită, și nu de către cei bolnavi, cei sănătoși sunt ținta! O lecție de viață pe care autoarea a primit-o și, tălmăcită, o dăruiește cui vrea să o primească, oricui are urechi să o audă și ochi să o citească. De aceea cred că cel mai bun mod de încheia acest text este următorul citat: „Autobuzul de Hamilton. O portugheză intră în vorbă cu mine. Din una în alta, întreabă: - Câți copii ai? – Șase. – Și toți sunt sănătoși? – Da. – Copilul meu e bolnav, are cancer la mațe. Și atunci mi-am dat seama cât sunt de fericită: am șase copii și toți sunt sănătoși:  alții au doar unu și acela bolnav…”


Tribuna nr. 384/1-15 septembrie 2018



joi, 21 iunie 2018

Acasă în străinătate



            Deschideam această rubrică în Tribuna, anul trecut, în septembrie, cu o temă care se dovedește a fi din ce în ce mai actuală, problema emigrației cetățenilor români spre țările mai dezvoltate ale Europei. Intens mediatizat, studiat de către sociologi și statisticieni, fenomenul este departe de a fi cunoscut cu adevărat. Cu toate acestea există deja o „literatură de specialitate”, dacă o putem numi așa, numeroase volume de interviuri și analize sociologice, care tratează problema migrației, au fost publicate și la noi în ultimii ani.
Recent mi-a atras atenția culegerea de interviuri, realizată de Zoltán Rostás și Nicole Salamon, Eu în România mă simt străin – Vieți de imigrant în Grecia, apărută la Editura Eikon, București, 2018. Sociologul Zoltán Rostás este Profesor, conducător de doctorat al Facultății de Sociologie din cadrul Universității București, autor și coordonator a numeroase volume de istorie orală, creatorul Cooperativei G(Gusti) - platformă de internet care are ca principal scop punerea la dispoziție, în mediul virtual, a cercetărilor de istorie socială și istorie orală, despre Școala Sociologică de la București, sau Școala Gustiană de ştiinţe sociale din România. Coautoarea volumului, care a realizat cea mai parte a interviurilor, psihologul Nicole Salomon a experimentat pe propria piele, după cum mărturisește în Postfață,  vreme de aproape două decenii, soarta imigrantului roman în Grecia, și a activat în cadrul organizației non-guvernamentale pentru drepturile femeilor Hope Spot – Speranța femeilor din Salonic, calitate care i-a oferit posibilitatea realizării unei cercetări asupra unui grup de femei cu vulnerabilitate multiplă (imigrante, afectate de criza economică, sau victime ale violenței domestice), precum și a unei serii de interviuri cu femei imigrante.
Apariția volumului este considerată o premieră la noi, datorită concentrării analizei asupra emigrației românești într-o singură țară, Grecia, a prezentării în detaliu a procesului de integrare a românilor în societatea greacă și, în același timp, o radiografie profundă a societății grecești înainte și după marea criză economică pe care această țară a traversat-o. Practic avem un tablou extrem de complex al Greciei, văzut de românii imigranți din perspective diferite: social, economic, politic, dar și al României, văzută de cetățenii ei din afară, de la mulți kilometri depărtare de casă. Este, de asemenea, o carte importantă despre emigrația românilor în sud-estul Europei, o zonă mai puțin studiată în alte lucrări. Modalitatea de cercetare folosită, interviul, este abordată dintr-o perspectivă mult mai „umană”, aș spune, renunțarea la rigiditatea întrebărilor precodificate apropie mult textul de un limbaj colocvial, ceea ce atrage cititorul și, în același timp, lărgește aria de adresare, de la specialiști spre publicul larg.
Analizele statistice disting două mari perioade de emigrare masivă a românilor spre țările mai dezvoltate: 1990-1992, ani în care plecările au avut la bază motivația etnică și apartenența religioasă (este etapa în care au plecat spre țările de origine etnicii germani și maghiari), după care din 1993 și până în 2000 putem vorbi despre migrația definitivă a românilor. Abia dincolo de anul 2000 apare etapa motivației de ordin economic, manifestată prin migrația temporară pentru muncă. Dintre cei intervievați, în volumul despre care vorbim, două treimi declară că au părăsit țara înainte de 2000, într-o perioadă în care trecerea frontierelor era încă o aventură, se călătorea, de cele mai multe ori, noaptea, aproape de fiecare dată pe jos, zile întregi, ghidați de călăuze, care solicitau foarte mulți bani pentru aceste servicii, fără nicio garanție că nu vor fi prinși de poliție și întorși din drum. Sunt mărturii impresionante despre eforturile făcute de acești oameni (femei și bărbați, deopotrivă) pentru a ajunge să trăiască mai bine, dar care, odată ajunsi în țara făgăduinței, aveau să se lupte cu o societate care nu-i accepta, cu mentalități care le erau necunoscute, cu un rasism fățiș manifestat. Cuvântul rasism apare de foarte multe ori, în majoritatea mărturiilor celor intervievați. De pildă cazul Silviei Dima, 40 de ani, din București, plecată cu o bursă universitară să studieze dreptul în Grecia, în anul 1997, care declară că: (…) ceea ce am făcut, și sfătuiesc pe toată lumea care vine ca emigrant, este că trebuie să te integrezi într-o societate, pentru că va trebui să ai de-a face cu populația locală. (…) o persoană care vrea să facă avocatura, sau să fie jurist într-o altă țară, nu poate să nu stăpânească limba, pentru că într-o instanță dacă te înțelege cineva că nu ești băștinaș de-al lui, te privește imediat cu alți ochi. Acest rasism nu poate fi ușor dat la o parte.(p.123)
Respondenții nu sunt însă doar din categoria celor care au urmat studii superioare în țară sau în afara ei. Pentru completarea tabloului social, ei au fost aleși de pe mai multe paliere socio-economice și de nivel intelectual, mai multe categorii de vârstă și, evident, de ambele sexe, femei și bărbați. Cauzele emigrației lor sunt de asemenea diferite, de la cele de ordin economic, până la cele de ordin sentimental (sunt câteva mărturii ale unor femei din România care s-au căsătorit cu greci, și-au urmat apoi soții), incluzând și cazuri de neștiință, persoane plecate pur și simplu în necunoscut dintr-un anumit spirit de aventură. Dincolo de analiza sociologică pe care cartea o propune, textul oferă și o perspectivă antropologică, o așezare în oglindă a mentalităților și a tradițiilor care definesc cele două societăți: română și elenă. Pot fi amintite aici ierarhiile stabilite în familia grecească și regulile după care funcționează instituția căsătoriei în Grecia, detalii deloc minore, pe care tinerele românce le descoperă abia după ce ajung să se căsătorească și să locuiască, de multe ori, împreună cu părinții soțului, după un model de inspirație orientală. Sau obiceiurile practicate la sărbători, diferite de obicieiurile românești, chiar dacă Grecia este o țară ortodoxă. Elocvent, în acest sens, este felul în care se gătește mielul de Paște, întotdeauna la rotisor, și în prezența întregii familii. Substratul este unul de natură să unească familia, important nu este cât de gustoasă va fi carnea mielului la sfârșit, ci timpul pe care ei, grecii, îl petrec împreună, în jur de cinci-șase ore, vorbind și bucurându-se de întâlnire. Nu este uitat nici comportamentul grecilor după marea criză economică, atitudinea lor în fața tăierii salariilor, sau, și mai rău, a pierderii locurilor de muncă. Grăitoare este următoarea mărturie (dar găsim numeroase asemenea, în majoritatea interviurilor): S-au închis foarte multe magazine și aici, la noi în zonă. (…) Și ce credeți că au deschis în locul acestora? Cafenele și taverne. Grecii nu au bani, dar cafenelele sunt pline, dimineața sunt toți la cafea, și stau acolo cu orele. Sunt mai relaxați de felul lor. În ciuda crizei, ei își continua viața de dinainte.(p.21) 
Sunt multe alte teme de analizat, care se pot desprinde din volumul Eu în România mă simt străin – Vieți de imigrant în Grecia. Am sesizat doar câteva dintre ele, consider însă că, în viitor, aceste mărturii vor fi sursă de inspirație pentru alte cercetări de acest fel, dar și bază de documentare. Un lucru e sigur, pentru cei trecuți prin experiența emigrării, noțiunea de acasă nu va mai avea niciodată semnificația inițială. Nu e nevoie de războaie sau de modificarea granițelor fizice pentru asta. Este și cazul lui Martin Ladislau Salamon, consul general al României la Salonic, care, în ultimul interviu inclus în volum, mărturisește: Salonicul pentru mine înseamnă și va însemna întotdeauna a doua casă, de acum încolo.

                                                                                         Tribuna, nr. 378/1-15 iunie 2018

vineri, 8 iunie 2018

Țara îngropată



            „Romanul a pornit de la un pariu cu mine însumi de a construi un spațiu cultural” – spune Adrian Lesenciuc despre cel mai recent volum al său, Cimitirul eroilor, publicat de Libris Editorial, Brașov, 2017. Iar comentariul meu despre roman pornește de la această declarație a scriitorului, tocmai pentru că, imediat ce am terminat de citit cartea, prima idee care mi s-a conturat în minte a fost aceea a spațiului închis în urmă-mi, a unei lumi zăvorâte între coperți și totuși o lume care nu-mi era pe deplin necunoscută, înainte chiar de a-mi fi dezvăluită.   
            Volumul a adunat deja o sumă de recenzii, bucurându-se de apreciere, dar, cu toate că într-o oarecare măsură părerile au coincis (s-a spus, de pildă, aproape de fiecare dată, că avem de-a face cu o distopie, sau cu un roman-parabolă), viziunile critice au fost, în fond, destul de diferite. Cel puțin cele pe care eu le-am citit. S-au făcut multe trimiteri spre literatura universală, de la Kafka la Llosa, via Buzzati. În opinia mea, nici Macondo-ul  márquezian nu este de neluat în seamă. Și asta pentru că Bheristanul, ținutul creat de Adrian Lesenciuc, este, în primul rând, un spațiu închis, fără legătură cu lumea exterioară. Sau, mai bine zis, nu există o lume exterioară acestuia. Guvernat de un regim totalitar, al cărui interes primordial este de a îngropa istoria propriului popor, într-atât de vehement încât cei pasionați de a-i descoperi trecutul sfârșesc prin a fi uciși, Bheristanul se consumă din interior, precum șarpele uroborus. Se autodistruge! Asupra lui nu se abat niciun fel de nenorociri exterioare, nici măcar intervenția divină nu-și face simțită prezența. Este o lume sortită pieirii prin uitare, un adevărat Macondo care se mută, încet, încet, în cimitirul de pe ale cărui pietre funerare și numele eroilor se șterg.  
         Senzația de déjà vécu își face simțită prezența încă din primele pagini, iar trimiterile subtile spre realități românești sunt presărate peste tot în roman. Începând cu descrierea ținutului, mai mult decât elocventă: „Bheristan e o țară a extremelor. O țară ce n-a putut fi niciodată condusă decât prin ameliorarea situației anterioare. O țară care, în istorie, a evoluat după o sinusoidă neregulată, atât ca amplitudine cât și ca frecvență de repetiție. O țară căreia îi dăduse Dumnezeu totul, dar care exploata suspiciunea și reaua credință. Și pentru că natura fusese generoasă, și pentru că față de sărăcia stepelor din est, din vest și din nord sau față de goliciunea coastelor din sud acest teritoriu se întindea verde ca o oază, nu de puține ori triburi și hoarde au poposit călare în mijlocul lanurilor din care nu se vedea cal și călăreț, și nu de puține ori s-au întors fugind care mai de care, în toate cele patru zări. Nu de puține ori au intrat triburile și hoardele în întunericul pădurilor montane  și s-au trezit copacii la viață, răturnându-se peste cai și călăreți. Cum nu de puține ori defileuri au prins viață și s-au răsturnat peste invadatori pereții de stâncă. De fapt, al cui e pământul acesta în care, între căință și dezmăț, cei ce l-au locuit au uitat să-l prețuiască, mai puțin în acele perioade de tulburătoare apăsare a istoriei?”(pag.103) Fluviul care străbate această țară poartă numele de Dariya, iar capitala sa, orașul Karnat (joc de cuvinte ironic trimițând la cârnat?!),  a fost întemeiată de către un cioban! De fapt, Bheristan ni se traduce ca însemnând țara oilor, cartea poartă pe pagina a doua, sub chiar titlul ei, o heraldică, în centrul căreia tronează reprezentarea grafică a acestui animal. „În munții Bheristanului, păstorii și-au păstrat obiceiurile și limba. Și au ținut piept și marelui Imperiu de apus, născut din amestecul de culturi dislocate de pe actualul teritoriu al Bheristanului, pe atunci miticul pământ al Xatriei, și valurilor de invadatori din răsărit, al căror tăvălug s-a rostogolit în puseuri, preț de aproape trei milenii, peste întregul continent. Au urmat valurile din extremul Orient, de sălbatici îmblânzitori de cai care se hrăneau cu carne crudă ascunsă sub șa și veșnicele hărțuiri de pretutindeni, ale vecinilor de același neam (…). Au rămas neschimbate de veacuri muntele și păstoritul, au rămas de veacuri obiceiurile, a rămas de veacuri neschimbată smerenia și supunerea păstorului, asemenea supunerii oarbe a oii. Și de aici, se zice, și numele de Bheristan, adică Țara Oilor.”(pag.105) Toată suita de toponime și onomastica exotică, despre care am putea crede că sunt, unele, de influență indo-iraniană, nu fac decât să cripteze episoadele parodico-satirice, extrem de bine scrise, la adresa unui spațiu geografic și, în egală măsură, a unei societăți,  bine cunoscute de ilustratorul lor, dar recognoscibile și cititorului. Autorul ne poartă însă, cu același rafinat simț al umorului, în lumea mai puțin cunoscută publicului larg, aceea a armatei, privită, cu ironie asumată, din interior. Pentru că nu poți trata cu un umor, pe cât de fin pe atât de tăios, atmosfera de cazarmă, dacă nu te situezi taman în miezul ei: „(…) jocul pe care îl practica era așa numitul fotbal militar – un sport în care, indiferent în ce echipă te-ai fi aflat, scopul principal era să pasezi comandantului.”(pag.85)  De altfel, umorul de calitate este o coordonată esențială a scriiturii. Cu toate acestea nu putem spune că romanul se înscrie într-o notă umoristică. Nici pe departe! Mesajele subliminale, simbolurile ascunse în scenele satirizate sunt cu bătaie lungă. Cartea poate fi citită în două chei: una ușoară, textul este captivant, se citește lesne, iar tonul umoristic e atractiv; și una gravă, în care cititorul, odată prins, experimentează profunzimea  dramatică a mesajului pe care autorul l-a plasat acolo, mai puțin la vedere, pentru cei interesați de „săpături”. Și pe care același autor îl părăsește în finalul cărții, întocmai ca pe Adam Urman, personajul central, pasionat de istorie și de cercetări arheologice, salvat miraculos în timp ce întreaga echipă, cu care lucrase la dezgroparea unor plăcuțe de aur inscripționate, fusese măcelărită. La fel ca personajul principal, cititorul este debusolat de acest final deschis al romanului, pe care este liber să și-l imagineze și să-l continue după cum dorește.
              Întreaga arhitectură a romanului se țese în jurul personajului Adam Urman, militar de carieră și student, din pasiune, la o facultate de istorie din capitală. Fost copil de trupă, ajuns atât de tânăr în armată după ce rămâne orfan de mamă, Adam Urman este urmărit din dublă ipostază: aceea de elev al unei instituții de învățământ militare și ofițer, mai târziu, în cadrul aceleași școli. Cele două ipostaze se succed, se intercalează, conturând un mozaic interesant de stări și emoții, la vârste biologice diferite. Sensibilitatea tânărului, indiferent de ipostaza la care ne referim, simțul acut al observației, preocupările sale culturale și spirituale, îl scot însă din marea masă a camarazilor săi, cu care nu se confundă. Ba din contra, va deveni un însingurat, un individ care are nevoie să-și construiască propria insulă, propriul spațiu în care studiile de care este interesat să-l ajute să supraviețuiască unei lumi față de care se simte tot mai strain. Adăugând, la toate acestea, afirmația citată la începutul textului, cred că nu greșesc spunând că Adam Urman este un álter égo al autorului acestui roman.
         Scena, situată spre sfârșitul romanului, în care elevii școlii militare sunt puși să îngrijească Cimitirul Eroilor din Dărăzăbad, să văruiască gardurile și crucile, să rescrie numele eroilor pe crucile de pe care acestea aproape se șterseseră, să le ordoneze apoi osemintele dezgropate, urmare a unui ordin dat în batjocură, după grade și funcții, se constituie într-o metaforă amară pentru imaginea unui popor care, neglijându-și istoria, ajunge să-și piardă verticalitatea. Și astfel, își semnează condamnarea la uitare!

          Scriitor prolific și polivalent, a publicat mai multe volume de versuri, proză și critică literară, dar și mult mai numeroase articole și studii în reviste literare din țară, în ultimele luni este colaborator frecvent  al Revistei de cultură Tribuna, Adrian Lesenciuc își aduce, prin Cimitirul eroilor, contribuția la îmbogățirea romanului românesc, contribuție care, judecând doar în baza trimiterilor făcute de critici spre marea literatură universală, sunt convinsă că nu va rămâne fără ecou. Și fără urmări, desigur.
           
                                                                                                          Tribuna, nr. 376/1-15 mai 2018

marți, 17 aprilie 2018

Plimbări prin livada de simboluri


     Livada de vișini, teatrul nostru – București, Editura Nemira, 2011 și Cehov, aproapele nostru (aceeași editură, dar șase ani mai târziu) sunt două cărți, semnate de cunoscutul teatrolog George Banu, care ar trebui citite împreună, dat fiind faptul că cea de-a doua curge firesc din prima. Eu nu am făcut așa. Și asta doar pentru că am citit Livada de vișini, teatrul nostru la momentul apariției sale. Am recitit-o însă acum, împreună cu Cehov, aproapele nostru, volum publicat, așa cum spuneam, la Nemira în 2017, și lansat în același an în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. Ambele sunt traduceri din limba franceză, de Anca Măniuțiu, respectiv Vlad Russo.
          Recitirea îți oferă, printre altele, avantajul de a observa detalii pe care le-ai trecut cu vederea la o primă lectură, sau a căror însemnătate nu ai conștientizat-o pe deplin, la momentul respectiv. Așa se face că unul dintre cele două motto-uri, care deschid cel dintâi volum apărut, mi-a atras atenția abia acum. „Vă place grădina asta? Aveți grijă să nu o distrugeți, căci e a voastră!” – Malcolm Lowry, La poalele vulcanului. Nu m-aș fi gândit niciodată să asociez romanul care l-a propulsat pe Lowry în elita literară mondială cu lumea apatică, lipsită de acțiune, în care trăiesc personajele lui Cehov! Dar, sub lupa comparației sugerate de Banu, recunosc că analiza este cel puțin interesantă. Tema recurentă din piesele cehoviene, și în Livada de vișini mai mult ca oriunde, este zădărnicia împotrivirii la trecerea timpului și, mai ales, a rezistenței în fața schimbărilor, inevitabile dar și definitive, pe care această curgere continuă le antrenează. Întotdeauna o lume nouă se construiește pe ruinele alteia, dar schimbarea nu este ușor suportabilă. Ea produce angoase, spaime, sentimente greu gestionabile celor surprinși de tumultul evenimentelor. Cehov și-a înzestrat personajele cu toate aceste trăiri, dar le-a adăugat în plus și o atitudine pasivă, o lipsă de reacție în fața inevitabilului, o doză de infantilism asumat cu încăpățânare, toate conducând spre un deznodământ întrezărit încă de la început. Geoffrey Firmin, personajul lui Malcolm Lowry, conștientizează finalul spre care se îndreaptă, autodistrugându-se prin consumul exagerat de alcool, dar nu face nimic pentru a împiedica asta, continuând să afișeze aceeași indiferență, aceeași pasivitate, același abandon în fața destinului. Povestea ultimei zile din viața sa (acțiunea se desfășoară pe parcursul a douăsprezece ore), care coincide, semnificativ, cu sărbătoarea Zilei Morților, evocă sfârșitul său, precum și al soției sale, Yvonne, dar și o perioadă politico-socială cu mari schimbări, acțiunea se petrece în anul 1938, romanul fiind scris în timpul celui de-al doilea război mondial. „Grădina asta” și îndemnul:„ Aveți grijă să nu o distrugeți, căci e a voastră!” – este, în viziunea lui George Banu, un fel de livadă de vișini a scriitorului englez.
          Volumul apărut în 2011, spune autorul său, este un „jurnal de spectator”, „născut dintr-o îndelungată intimitate cu ultima operă a lui Cehov”, compus din observații asupra textului, dar și din „crochiuri ale Livezilor de vișini văzute, într-un loc sau altul, vreme de mai bine de un sfert de veac.”  Printre ele și livada lui György Harag, spectacol pus în scenă la Târgu Mureș, în 1985. „Livada de vișini – operă ultimă, scrisă cu ochii ațintiți asupra sfârșitului – a fost regizată, în România, de György Harag, de pe patul său de bolnav incurabil, de unde îi dirija pe actorii care veneau acasă la el.” [1]Din păcate inimosul regizor nu și-a văzut spectacolul finalizat, a părăsit scena propriei vieți înainte de premieră, ultimele detalii fiind puse la punct de Tompa Gábor, care spunea că livada lui Harag a fost „un spectacol testament, un spectacol – cântec de lebădă”. Televiziunea Română a difuzat această montare în 2015, anul în care se împlineau 155 de ani de la nașterea lui Cehov, prilej cu care am putut vedea ceea ce numește Banu „Un tunel care absoarbe lumea livezii de vișini, metaforă teatrală vizualizând relatările muribunzilor întorși la viață.” Decorul fabulos (conceput de Romulus Feneș) presupunea un tunel cu care a fost umplută toată scena, realizat din pânză întărită, pe care s-au lipit fâșii de tifon pentru a crea impresia unei livezi înflorite. Un tunel al timpului, luminat din când în când în capătul său îndepărtat cu oranj, sugerând răsăritul sau apusul, a oferit acel spațiu închis benefic, în care personajele se înveleau ca într-un imens cocon. Toate spaimele lor erau legate de spațiul deschis aflat dincolo de cocon, acela devenind, datorită necunoașterii sale, malefic. Despre „testamentul” amintit de Tompa Gábor, George Banu spune că l-a descifrat ca fiind o punere în scenă  a morții propriului său teatru (referindu-se, evident, la György Harag) și „totodată, cealaltă moarte, moartea ființei, singură pe lume, în ceasul ultim.”[2] Păstrând proporțiile, nu putem să nu observăm similitudinea dintre cele două destine (regizorul Harag și Cehov). Banu scrie că: „Întrerupt de nenumărate crize de hemoptizie – sângele îi invadează, din ce în ce mai des, plămânii – și conștient de forța acestui subiect, pe care el însuși, scriitorul atât de rezervat, îl califica drept ‹‹splendid››, Cehov scrie încet Livada de vișini, spre marea disperare a comanditarilor săi de la Moscova, care îl asaltează cu telegrame.(...) ‹‹După Livada de vișini, voi înceta să mai scriu ca înainte››, notează el.”[3]  Piesa a fost scrisă în ultimii ani de viață ai lui Cehov, în timp ce acesta urmărea lucrările de construcție ale casei sale albe de vacanță din Crimeea, un loc pe care și l-a amenajat după sufletul său, dar pe care a fost silit să-l părăsească prea curând, în vreme ce în piesă personajele sale pierdeau pentru totdeauna un asemenea loc din cu totul alte motive.  
          Dar metafora livezii de vișini a mers mai departe. Mult mai departe! Opera, odată ce a fost creată, a continuat nu doar să trăiască în timp, ea a crescut în dimensiuni, s-a multiplicat, s-a generalizat, devenind un laitmotiv pentru marile schimbări ale vieții, ale vieților noastre, ale tuturor, în ciuda scepticismului autorului său, „care spunea – cu modestie afișată sau cu sinceritate – că teatrul său nu va supraviețui mai mult de șapte ani (...)”.[4]  Pentru George Banu, teatrul însuși este o livadă de vișini: „dincolo de ficțiunea operei, identificăm cu ușurință agresiunile împotriva acestei arte amenințate, care este teatrul, și din care unii și-au făcut livada lor lăuntrică. Livada de vișini, teatrul nostru.”[5] În alte notări, livada este cartea, cartea pe hârtie: „Când pătrund în vechile biblioteci, îmi închipui că sunt un vizitator al livezii de vișini... atunci, frumusețea lor anacronică devine refugiu efemer, suspendare a legilor pieței și încetinire a vitezei.”[6]; „Livada de vișini sau trecerea de la bibliotecă la Internet: mutație similară”[7]; „(...) nu reușesc, așa cum nu a reușit nici Liubov, să mă resemnez în fața strategiilor de salvare, avansate de Lopahin, care implică, toate, sacrificarea cărții în favoarea ecranului și doborârea acestei ‹‹livezi de vișini›› a intelectualilor, care este biblioteca.”[8] Dar, tot atât de bine, există o multitudine de livezi, pe care fiecare individ și-o identifică, în funcție de momentul de cotitură pe care-l traversează. „Un prieten din sudul Franței, care locuiește în casa unui poet celebru, René Char, s-a zbătut pentru ca niște elvețieni să nu o răscumpere, dar și pentru ca ‹‹tu să nu bei cafeaua asta, acum, pentru ultima oară››. Am recunoscut aici complexul livezii...”[9] Pentru că: „Livada de vișini nu vorbește doar despre trecerea ineluctabilă de la o lume la alta, ci și despre o inadaptabilitate înălțată la rangul de rezistență pasivă, despre un refuz aproape tacit, irepresibil, de a lua în zeflemea valorile care fondează identitatea celor care pierd.”[10]
          Pentru cineva aflat într-o „îndelungată intimitate cu Livada...” nu se putea ca influența acesteia să nu se resimtă și în cel mai intim resort al său, scrisul în cazul de față. În volumul apărut în 2017, George Banu (ni) se confesează: „Mi-ar fi plăcut să dau acestor ‹‹materiale și fragmente›› cehoviene subtitlul Ultimul viraj - n-am făcut-o din discreție, dar asta nu mă împiedică să scriu și să reflectez cu conștiința că e vorba de ‹‹ultima carte›› pe care o consacru teatrului. Voi încerca în alte direcții... nu foarte îndepărtate, dar, pentru mine, nu există autor mai potrivit decât Cehov pentru o despărțire demnă, fără lacrimi și fără lamentații.”[11]   
          S-a pomenit deseori printre oamenii de teatru, și nu numai, că lumea percepe greșit piesa aceasta ca fiind o dramă, când însuși Cehov ar fi insistat că este o comedie, înfuriat fiind din pricina lui Stanislavski, primul regizor al piesei în anul 1904, care nu a înțeles acest lucru. Aceasta a fost și părerea lui Alexandru Dabija, care a montat Livada de vișini, în 2015, pe scena Teatrului „Regina Maria” din Oradea, spectacol în care toate elementele de identificare a atmosferei specifice scrierilor cehoviene sunt desființate. Lipsa de manifestare este înlocuită cu o agitație gălăgioasă, tăcerile pline de semnificații se transformă în discursuri ample, încărcate de mesaje conexe, precum cel al lui Trofimov care lansează teorii socialiste cocoțat pe o latrină, iar Ranevskaia este o femeie frivolă, o mic-burgheză, îmbrăcată în rochii cu imprimeuri, care se tăvălește la propriu pe scenă într-o criză de epilepsie. Personajele sunt golite de încărcătura sufletească, superficiale și grosolane, pentru care, ne dă de înțeles Dabija, nu trebuie să avem milă. Apropierea de personaje caragialiene e forțată înadins. De altfel, în ultimii ani, s-au montat mai multe spectacole pe scenele teatrelor din țară, în care Livada a fost „transplantată” în diferite regii, care de care mai inventive și mai revoluționare. Am făcut această evocare, deoarece viziunea lui Banu asupra catalogării Livezii drept comedie nu corespunde noilor reinterpretări puse în scenă de către mai tinerii (sau nu!) regizori. „În ciuda insistenței lui Cehov asupra titlului ‹‹comedie››, ne este îngăduit să ne îndoim de pertinența acestuia. (...) Cehov se temea, fără îndoială, că detașarea pe care o imprimase viziunii sale testamentare va fi ocultată de sentimentalismul stanislavskian. Să zâmbești, iată o manieră pudică de a sfârși.”[12]
O altă observație interesantă asupra operei cehoviene, pe care George Banu o aduce, în ambele volume, sub ochii cititorului (preluată și de către unele interpretări regizorale, precum aceea a lui Lucian Pintilie), este tema copilului mort, ca „motiv recurent”. „Primul copil în teatrul lui Cehov este un copil mort. Copilul din flori al fugarei Nina și al lui Trigorin, amant șovăielnic, care o părăsește pe fata cucerită într-o vară pe malul unui lac.”[13] (Pescărușul) Copilul mort apare și în Livada de vișini, unde „un râu, veritabil Styx ce străbate moșia, va înghiți trupul lui Grișa, fiul lui Liubov Andreevna.”[14] „În Livada de vișini a lui Pintilie, de la Washinton, precum în filmul lui Mihalkov, Piesă neterminată pentru pianină mecanică, un băiețel, dublu fantomal al lui Grișa, rătăcește, pe tot parcursul spectacolului, printre ființe și spice de grâu. Copilul mort bântuie moșia. Este o constantă la Cehov, căci Pescărușul se încheie cu povestea morții copilului Ninei, în timp ce Livada de vișini începe cu aceeași amintire. Moartea copilului – motiv recurent.” Comparația mi se pare a fi foarte bine punctată. Am văzut filmul lui Nikita Mihalkov și consider că nicăieri, în niciun alt scenariu după Cehov, nu e mai mult Cehov! În plus, toată opera marelui scriitor rus își găsește corespondent în filmul, despre care se spune că ar fi vag inspirat din mai multe creații ale sale (o piesă de teatru și câteva povestiri) , dar care te prinde în cea mai autentică atmosferă cehoviană. Foarte intens percepută, pe tot parcursul acțiunii (sau non-acțiunii, că doar vorbim de Cehov!), dar cu precădere în finalul cu evidente trimiteri la Unchiul Vanea, Livada de vișini, sau Trei surori. Aceeași speranță izvorâtă de nicăieri, același îndemn la viață al celui, de obicei, mai „lovit” personaj, devenit puternic pentru ceilalți în situația de criză. O asigurare absolut nefondată, hazardantă, dar propusă cu disperare, și anume că după aceea va fi mai bine, după aceea va veni fericirea mult așteptată. După... nu e nimic, niciodată după...! Spre exemplu, în „Piesă neterminată pentru pianină mecanică”, Sașa către soțul său Mihail Vasilievici, după încercarea de sinucidere a acestuia: „O să te odihnești și o să fim iarăși fericiți. O să trăim mult, mult de tot și norocul o să ni se arate. O să vezi, vom avea o viață nouă, luminoasă. Vom cunoaște oameni noi și minunați, care ne vor înțelege și ne vor ierta... vom avea parte de o viață lungă și fericită...” Versus Sonia către Unchiul Vanea: „Vom trăi, unchiule Vanea. Vom trăi un șir lung de zile și nopți nesfârșite (...) vom vedea o viață luminoasă, frumoasă, minunată!” Ania către Ranevskaia: „Noi, mamă, împreună vom citi cărți (...) vom citit în nopțile de toamnă, vom citi multe cărți și în fața noastră se va deschide o lume nouă, minunată...” Sau Olga către surorile ei: „Surorile mele dragi, viața noastră nu s-a sfârșit încă! S-o trăim deci! (...) Încă puțin și poate o să știm pentru ce trăim, pentru ce suferim!”
Revenind la Livadă, cred că cea mai dramatică, tulburătoare „senzație”, care cuprinde personajele, este cumplita percepere a frigului. Un frig perpetuu, „încă din primul act, toată lumea remarcă ce frig e: ‹‹...e ger, trei grade, și vișinii toți în floare››.” (...) „Frig exterior, frig interior, frig ce pune stăpânire pe protagoniștii pradă neliniștilor, insinuându-se perfid pretutindeni.” (...) Tot senzația de frig explică și ‹‹frisoanele›› de care se plâng mereu Liubov Andreevna și Ania (...) Varia are și ea ‹‹mâinile înghețate››(...) În actul al patrulea, frigul revine, iar Iașa constată prozaic: ‹‹N-am făcut focul astăzi, că tot plecăm››. Dar acum e vorba și despre un alt frig, frigul sfârșitului.”[15] De fapt, senzația că personajele sunt deja fantasme apare încă de la momentul în care acestea intră în scenă. Faptul că familia va pierde în final proprietatea  și că livada va fi tăiată nu miră pe nimeni, insinuarea încă de la început a acestei posibilități și întreaga țesătură a dialogului aluziv conduc fără tăgadă spre acest deznodământ. Un deznodământ în care cel puțin unul dintre personaje refuză să se salveze. Bătrânul Firs, credinciosul valet, rămâne să „înghețe”, să se contopească, să se identifice cu un spațiu în afara căruia nu consideră că viața lui ar mai fi posibilă. Alege astfel moartea, ca singură alternativă.
Sfârșitul înghețat al lumii imaginate de Cehov în ultima sa piesă poate fi înțeles ca fiind criptat în chiar titlul acesteia. De ce o livadă de vișini? De ce nu o altfel de livadă? George Banu explică: „Într-o carte dedicată vișinului, se poate citi: Înflorește devreme și, deci, e expus înghețului”! Și-apoi înghețul conservă, păstrând, astfel, frumusețea!
Așadar, nu e o lume pierdută pentru totdeauna! Mai degrabă este vorba despre o lume încremenită, în toată splendoarea ei, ale cărei forțe de inspirație și posibilități de adaptare la o realitate subiectivă sunt departe de a fi epuizate. Ca această iarnă târzie, de sfârșit de martie, care ne-a înghețat primăvară abia venită - livada noastră de vișini!


[1] George Banu, Livada de vișini, teatrul nostru, București, Editura Nemira, 2011, p. 221(Lucrarea 1)
[2] Lucrarea 1, p. 222
[3] Lucrarea 1., p. 56
[4] George Banu, Cehov, aproapele nostru, București, Editura Nemira 2017(Lucrarea 2)
[5] Lucrarea 1, p.183
[6] Lucrarea 1, p. 33
[7] Lucrarea 1, p. 35
[8] Lucrarea 1, p. 224
[9] Lucrarea 1, p. 61
[10] Lucrarea 1, p.29
[11] Lucrarea 2, p.19
[12] Lucrarea 1, p.58
[13] Lucrarea 2, p.138
[14] Lucrarea 2, p.141
[15] Lucrarea 2, p.143-144


TRIBUNA/374/1-15 aprilie 2018