Mi se întâmplă foarte rar să găsesc
titlul unui text înainte de a-l scrie in totalitate, aproape de fiecare dată el
se ascunde pe undeva, într-o frază pe care nu o gândesc niciodată ca fiind
reprezentativă. Titlul mi se revelează astfel la o simplă lectură a întregului.
De data aceasta el mi-a fost dăruit de autoarea cărții, dar abia în ultimele
pagini, ca o asigurare dar și o recompensă pentru atenția cu care am citit până
la acel moment. „Cuvântul închide clipa,
precum chihlimbarul insecta.” Acesta e citatul revelator și deodată am avut
imaginea poveștilor ei în acest fel salvate. În urma mea, a cititorului care a
trecut pe acolo, și care a perceput o lume cât se poate de vie, cu personaje
autentice și foarte actuale (chiar așa e scrisă cartea, nu ai deloc senzația că
te plimbi printr-o lume trecută și doar rememorată), se închide totul, se
conservă, într-o esență păstrătoare a senzațiilor de tot felul, pentru
următorul cititor. Chihlimbarul conservă insecta intactă, cartea despre care
vorbesc eu aici închide între coperțile ei secvențe de viață autentică, ce vor
reveni la prospețimea originară de fiecare dată când cineva le va trece
pragul.
Cartea
cuvintelor chivot este al patrulea volum al tineri scriitoare Andreea Nanu,
după o colaborarea fructuoasă cu Editura Eikon, editură care i-a publicat și
cele trei romane din ciclul Ano
Timpurilor, respectiv Ziua cea mai
albă; Numele ei era Uitare și Insula
melc. Criticul Alex Ștefănescu, în prefața la volumul apărut în toamna
aceasta și lansat pentru prima dată la târgul de carte „Gaudeamus”, își
sintetizează observațiile (după o trecere succintă, dar elocventă, prin
universul dezvăluit de autoare, încercând și o variantă proprie de titlu, Tentativă de zbor, sugerat, iată, din
nou, în context, de o întâmplare care emoționează), sub un nume mai mult decât
relevant: Amintiri salvate. Cu
siguranță, și în general, despre asta e vorba în Cartea cuvintelor chivot. Spun în general, pentru că, din punctul
meu de vedere, în cartea aceasta nu sunt doar simple amintiri salvate.
Să argumentez puțin: Andreea Nanu e
născută în 1981, după cum se prezintă ea însăși la sfârșitul cărții, sub o
angelică fotografie a copilei în uniformă de șoim al patriei. Și, dacă tot veni
vorba despre imagini, la sfârșitul volumului există un impresionant calup cu fotografii
vechi de familie, care, după cum spunea criticul literar Christian Crăciun la
lansarea de la „Gaudeamus”, ar trebui văzute și analizate înainte de a citi
cartea, având darul de a te transpune în lumea descrisă în cuvinte, de a precrea
atmosfera cărții. Dar să revin la argument. Acțiunea e plasată în perioada
comunismului românesc, când, așa cum putem cu ușurință constata din
informațiile biografice, scriitoarea era o copilă de câțiva ani. La un moment dat
în text, se precizează că amintirea evocată este de la vârsta de cinci ani. Așa
cred eu că se explică inadvertențele ivite în urma plasării evenimentelor
într-un timp istoric. De pildă, apare serialul „Sclava Isaura” amestecat în aceeași poveste cu festivalul „Cântarea României”. Desigur, cei care
au trăit în comunism știu că cele două
„evenimente artistice” n-au putut coexista. E adevărat că autoarea nu respectă
o anumită cronologie a faptelor, sunt intercalate amintiri din timpuri
diferite, revenind deseori la unele dintre cele mai îndepărtate, dar acest fapt
nu aduce o limpezire a acelor asocieri forțate despre care vorbeam mai sus.
Consider însă că e firesc să existe confuzii în amintirile celei care și-a
trăit copilăria de o parte și de alta a acestei bariere istorice, care a fost
Revoluția română. La vârsta aceea e destul de greu să discerni cu acuratețe între
cele două perioade, să nu amesteci multitudinea de detalii. Și aici vine
observația mea, cum că acest volum nu este doar al amintirilor salvate. Pornind
de la amintirile proprii, adăugând apoi poveștile spuse de părinți și bunici,
într-o perioadă de formare a viitoarei scriitoare, când realiza comoara ce o
reprezintă acești oameni din familia ei, totul combinat și condimentat cu
bogăția de imagini, s-a ajuns la nașterea volumului Cartea cuvintelor chivot. Un șantier al celor trei romane apărute
deja, cred eu, deoarece multe scene de aici se găsesc în romane. Așadar, nu avem de-a face doar cu simple
amintiri, evocări, e foarte multă și migăloasă construcție aici, e un fel de
muncă de restaurator, acel personaj care, pe lângă temeinice cunoștințe în
domeniul în care lucrează, are nevoie și de multă capacitate de a improviza
„muzical”, pentru a da formă autentică obiectului salvat de la dispariție. Îmi
notasem toate aceste observații într-un caiet, pe măsură ce avansam cu lectura.
Și nu mică mi-a fost mirarea să constat, aproape de finalul cărții, că autoarea
îmi dădea pe deplin dreptate: „Părintele
Ioan îmi zâmbește galeș, să las șarlota în pace și să îmi amintesc că am o
misiune importantă de îndeplinit: să înregistrez tot ce ne povestește bunica
Sofia. Contează pe memoria mea, deși știe că de multe ori se întrepătrunde cu
lichidul amniotic al imaginației care o și conservă.” Am transcris acest
citat în caietul meu și după ghilimele am scris: exact ce intuiam!! De altfel, înainte de acest paragraf, există
un subcapitol intitulat Fereastra și
copacul (casa mea), un text în care scriitoarea își lasă liberă, și
nestingherită de orice reguli, puterea de a fantaza, rezultând o poveste
fabuloasă, un adevărat poem în proză.
Cartea e structurată în șase
capitole, fiecare cu un ghem de povestiri, în care se recompun atât copilăria
autoarei (pe care sinceră să fiu o invidiez, pentru că e un adevărat privilegiu
să ai o pereche de bunici la țară și o alta la oraș, și să ai astfel o imagine
de ansamblu a societății dintr-o anumită perioadă, și, deloc de neglijat, parte
de experiențe atât de diverse), cât și povești de viață ale unor personaje din
trecutul familiilor. Pentru că sunt mai multe familii supuse analizei, celor
din care provin părinții autoarei li se adaugă familia soțului, cu ascendențe
deosebit de interesante pentru ochiul de scriitor deja format. Diversitatea
mediilor din care provin personajele face ca povestea, privită ca întreg, să
devină completă.
Mi-a plăcut, într-un mod cu totul
aparte, jurnalul bunicii „Maia de la Onești”. La momentul în care am citit
cartea nu știam dacă acest jurnal e autentic, deși scriitura dovedea clar o
anumită lipsă de experiență ce nu putea fi atribuită autoarei. Am notat și asta
în caietul meu, împreună cu observația că, dacă acest text e autentic, el
reprezintă o comoară și explică, într-o oarecare măsură, talentul Andreei Nanu.
Am aflat ulterior că jurnalul e cât se poate de autentic și că a fost preluat,
fără nicio modificare, în carte!
De departe partea preferată a
copilăriei o reprezintă universul rural, unde poveștile capătă aură de mister,
miraculos niciodată explicat sau explicabil. Fascinanta lume a satului, cu
obiceiurile și credințele ei, țese un cocon în care viitoarea scriitoare crește
și învață dragostea pentru povești. Poate că nicio altă copilărie, în niciun
alt cadru, nu se transformă mai mult în regretatul paradis pierdut de mai
târziu. Povestea lui Oscar, rața cu noaptea în spate, m-a dus cu
gândul la gâscanul Martin din
povestea lui Nils Holgersson. „Vârfurile penelor lui negre, lucioase, străluceau în bătaia
soarelui încins, ca sclipiri de uitare pe luciul nesfârşit al apei. Când trecea
dintr-o parte într-alta, undele râului se desfăceau în urma lui în două dâre
mai întunecate, ca două braţe darnice. Eu şi Lenuţica priveam atent. Trebuia să
prindem cu orice preţ raţa cu noaptea în spate.” În
general, multitudinea de detalii, lumea văzută prin ochii copilului ager și
foarte atent, mi-au amintit de un film celebru în care un copil analiza cu
multă seriozitate și, în același timp, umor, străduințele pline de ridicol ale
adulților de a-i face pe plac. Remarc în acest context umorul care vine ca un
contrapunct la lirismul evocărilor. Privite din prezent spre trecut, într-o ascensiune răsturnată, cum spune
autoarea însăși, amintirile copilului se îmbogățesc cu spiritualitatea
dobândită a adultului.
Elogiul pe care autoarea îl aduce
vieții în Cartea cuvintelor chivot este
subînțeles în obsesia ei pentru verde, simbolul vieții. Pornind de la universul
verde al grădinilor (există un capitol întreg destinat lor, unde observația se
întinde pe parcursul celor patru anotimpuri), și continuând cu detalii cum ar
fi: rochia de mireasă a mamei vopsită verde pentru o nuntă la care era nașă,
învățătoarea din prima zi de școală din clasa întâi, care purta și ea o rochie
verde tricotată, apa verde de la mătasea broaștei, balustrada verde a balconului
bunicilor, o valiză din piele verde cu
cataramă mare, acum ruginită, sau un album de fotografii cu paginile de
carton verde-gri. E mult verde în cartea asta, astfel fotografiile îngălbenite
de la sfârșit se colorează și totul, absolut totul, devine animat, o lume
trezită brusc la viață de/din cuvintele-chivot. De altfel titlul cărții e o
alegere cât se poate de inspirată, concentrează în el întreg mesajul.
Aducerea laolaltă a unor medii diferite,
a unor categorii sociale diverse, face posibil ca fiecare cititor să-și
găsească la un moment dat povestea care i se potrivește. Eu m-am regăsit chiar
în mai multe, și mi-au provocat un adevărat déjà-vu coloanele de praf în soare din biserică și călcatul pe lumină,
adică pe razele strecurate prin geam. Citind despre ritualul servirii ceaiului,
povestea ceșcuțelor de porțelan din vitrină, păstrate din generații în
generații, ca o moștenire de preț, și felul aristocrat în care trebuie ținută
ceșcuța, cu un deget în aer, m-am
umplut iar de invidie pentru copilăria petrecută în două lumi: la oraș și la
țară.
Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult în cartea Andreei Nanu este
ingeniozitatea de a alătura unele cuvinte, de a le lega unele de altele, de a
inventa astfel cuvinte noi. Totul pentru a le da o și mai mare expresivitate,
de a reflecta întocmai stări specifice, cutume ale vremii, oricum ele așa erau
rostite și atunci e limpede că și scrierea lor trebuie să se adapteze. Săvinămamasămăia, acesta era gândul
permanent al copilului lăsat în grija bunicilor cât timp părinții erau la
serviciu, și toată ziua se învârte în jurul momentului în care mama va veni. E
firesc deci să fie și scris după cum era gândit sau rostit. Răpireadinserai, carpeta devenită
brandul epocii, nelipsită din orice casă mai scăpătată, cum altfel decât așa
era numită în vorbirea curentă? Numele unor locuri în care bunicii aveau
grădini eludau orice reguli gramaticale, cum ar fi de plidă pestevale.
Cred că aceste expresii devenite cuvinte aduc un plus de prospețime și de
autenticitate atmosferei refăcute a acelor vremi.
Andreea Nanu construiește cu ușurință lumi din elementele pe care le are
la dispoziție. O parte sunt propriile amintiri, altă parte sunt poveștile
auzite și, în mare măsură, intervine capacitatea de observație și trăire
senzorială care duce la bogăția universului imaginar.
Broderia, împletită cu grijă pentru adevăr, într-o diversitate de culori și tonuri care reflectă atât privirea curată,
lipsită de interpretări, a copilului, cât și observația atentă, matură, a
scriitorului, este păstrată de acum în caseta de metal prețios, chivotul din
altarul închinat cu recunoștință strămoșilor. Ce altă dovadă mai mare de iubire
de semeni există?
Text publicat în Revista de cultură Tribuna, nr. 321, 16 - 31 ianuarie 2016