Așa s-ar putea rezuma, în doar câteva
cuvinte, mesajul volumului Canti Orfici /
Cântece orfice, al celui considerat precursor
al poeziei italiene contemporane, poetul cu o scurtă și zbuciumată
existență pământeană, Dino Campana. Traducerea volumului, apărut în 2016 la
Editura Tribuna din Cluj-Napoca, este semnată de Prof. Dr. Ștefan Damian, cel
care aduce în România singura carte publicată de către Campana în timpul vieții
(Canti Orfici, 1914), într-o ediție care
reunește însă, în mare parte, opera poetului, adăugându-se aici și poemele care
nu au fost incluse în volumul de debut, extrase
din mai multe ediții succesive. Volumul de față, bilingv, adună aproape
toată opera campaniană (și îi oferă și cititorului român imaginea complexă care
a beneficiat doar de atenția parțială a lui Dragoș Vrânceanu în deceniul al
șaselea al secolului trecut), omiterea câtorva dintre „fragmentele” lirice
neimplicând distorsiuni în ceea ce privește perceperea uneia dintre vocile
lirice cele mai personale ale literarturii italiene de la începuturile
secolului XX. – spune Ștefan Damian.
Canti Orfici / Cântece orfice este, așadar, singurul volum apărut la noi care oferă o
imagine de ansamblu asupra creației lui Dino Campana, cu un Cuvânt înainte al traducătorului, extrem
de util pentru a înțelege contextul social și cultural în care a trăit și a
creat poetul italian. Fie și doar din acest motiv, apariția cărții în România
trebuie considerată, ceea ce este de fapt, un eveniment editorial.
Eu am citit Canti Orfici / Cântece orfice provocată
de prezentarea făcută de traducător cu prilejul lansării volumului, iar apoi și
mai interesată fiind după ce am citit textul introductiv, pe care-l aminteam
mai sus. Autorul, suferind încă din
tinerețe de maladia care avea să se agraveze odată cu trecerea anilor și îi va
mina definitiv existența - scrie Ștefan Damian, aflăm, din aceeași
prezentare, că a sfârșit într-un spital pentru tratarea bolilor mintale, în
apropiere de Florența. În toate textele sale, fie poezie, fie proză poetică, i-am
simțit aceeași intenție: de a crea o lume calmă, liniștită, o alternativă
pentru zbuciumul său existențial. Că vorbește despre ziduri și străzi, aproape
întotdeauna văzute în lumina amurgului, despre prostituate și atmosfera din
bordeluri, despre călătorii pe mare, sau perspectiva sumbră a bolnavului închis
între pereți, care privește lumea printr-o ferestră, tonul e același: liniar,
de un calm terapeutic, care devine însă înnebunitor pentru cel care citește. E
ca un cântec de leagăn în care se povestesc toate grozăviile lumii, dar tonul,
acela de cânt, de șoaptă, nu-ți permite să te revolți! Ești obligat să rămâi
calm, să adormi, conștient fiind că în jur se întâmplă nenorociri.
Sunt amintiri, sunt
peisaje văzute cândva sau doar imaginate, oameni, locuri, pentru care se face
risipă de metafore. Primul text din volum e poate cel mai grăitor în acest
sens: Îmi aduc aminte de un oraș
străvechi, cu ziduri roșii și turnuri, ars de câmpia nesfârșită într-un august
înfierbântat, cu răcoarea depărtată a colinelor verzi și moi din fundal.
Arcurile, nemaipomenit de goale ale podurilor peste râul mlăștinit în mici
băltiri de culoarea plumbului: umbre negre de țigani tăcuți, în mișcare, pe
mal: între fulgerarea îndepărtată a unui pâlc de trestii, forme goale de
adolescenți și profilul și barba iudaică a unui bătrân: și, deodată, în
mijlocul apei moarte, țigăncile și un cântec, din mlaștină, un cântec monoton,
afon, iritant: iar curgerea vremii fu întreruptă.
Volumul
e plin de expresii poetice de o frumusețe ireală, chemate să lumineze, să
liniștească, așa cum spunem, într-un scop ce pare a fi terapeutic. E de înțeles
astfel de ce Dino Campana a scris toată viața aceeași carte. Toate poemele care
s-au adăugat primei ediții sunt parte din același întreg. Poetul nu a putut
ieși în afara acestei cărți, a cântului
de care era dependent, în ciuda vocilor multiple care se fac auzite în
scrierile lui și a unor paradoxuri sau elemente conflictuale. În tot acest
delir, aparent doar, la o primă vedere/citire, există o ordine, un ghidaj
sugerat chiar din titlu. Cu siguranță nu întâmplător și-a reunit Campana
poemele sub titlul: Canti Orfici. Cantos
e un cuvânt de tradiție în poezia italiană, amintim doar Divina Comedia, amplu poem împărțit în o sută de cantos. Iar orfici e trimiterea clară la misterele orfice ale Greciei antice,
subliniind vălul de mister sub care-și ascunde poezia.
Dino Campana îmbracă
într-o țesătură proprie, o poleială de metafore, toate imaginile exterioare,
indiferent de „brutalitatea” lor.
Proza lui este cea mai pură poezie. Am selectat doar câteva dintre frazele care
m-au încântat în textele de așa-zisă proză: Tăcea,
seacă, o fântână din secolul șaisprezece, cu placa spartă în mijlocul
inscripției sale în latină. Se despletea spre oraș un drum pustiu, din pietre
de râu./ Erau panorame scheletice de orașe. Morți ciudați priveau cerul în
atitudini înțepenite./ Din spatele bisericii bizantine luna răsărea în haina ei
veche de casă. Sau chiar un paragraf întreg, care trebuie citat astfel
pentru a i se înțelege frumusețea: Lista
lungă a iubirilor ei se desfășura monotonă în urechile mele. Portrete vechi de
familie erau răspândite pe masa unsă. Forma mlădioasă de femeie cu pielea
arămie întinsă pe pat asculta curioasă, sprijinită pe coate ca un Sfinx: afară
grădinile foarte verzi între zidurile care aruncau lumini roșietice: numai noi
trei eram vii în tăcerea amiezei.
Despre ultimele
poeme din volum înțelegem că sunt și ultimele scrise de Campana, capitolul din
care fac parte numindu-se Din „caiet”,
probabil din categoria celor despre care Ștefan Damian spune că sunt scrise pe mai multe caiete și foi răzlețe,
într-o grafie greu de descifrat, fără punctuație, versurile sale „aruncate” la
întâmplare, fragmentare, încă îmbibate de crepuscularism și de un post
romantism cosmetizat, dar având neștirbită modernitatea, la mai mult de un
secol de la scrierea lor. Poeme care încheie tânguitor volumul, reiterând
aceeași problemă a poeților dintotdeauna: momentul când poezia a plecat deja și
refuză să se mai întoarcă. Este evidentă starea în O, poezie, poezie, poezie, sau O,
poezie, tu n-o să mai revii, ori chiar în ultimul poem Sunt minunate versurile mele: cuiva, poate, unde poetul pare că s-a
resemnat și iese din scenă cu un discurs testamentar: Cât despre mine, eu am îmbrăcat/ Ceea ce am putut și ce îmi convenea./
Am lipsuri, sunt zdrențos, însă priviți/ Dacă-i urât ce lasă să se vadă,/ Inima
poeților e uneori/ Frumoasă prin ea însăși...”
Despre Dino Campana
se poate spune că a fost un suflet chinuit, urmărit de „blestemul” poeților
simboliști, care au avut curajul să aducă în versurile lor și latura întunecată
a naturii ființelor umane. Dar ce e altceva poetul în lume, dacă nu purtător al
suferințelor umanității, el pentru toți, el izbăvindu-i pe toți? Altfel,
parafrazând, la ce bun poeții?
Text apărut în Revista de Cultură Tribuna nr. 350/2017
