Este
sintagma ce mi s-a conturat cu claritate, definind impresiile ivite după ce am
citit cel mai recent roman al scriitorului Alexandru Uiuiu. Țara ascunsă, carte apărută în 2012 la
Editura Charmides, este de fapt o frescă a României de după 1989. O Românie
îndeobște rurală aflată în mișcare, într-o continuă schimbare și reașezare, motiv
pentru care situațiile, scenele particulare, sunt privite azi cu umorul izvorât
din experiența depășirii lor în timp. Spun țara salvată deoarece nu cred să mai
existe multe dovezi ale acestei perioade atât de bine redate și conservate,
simțindu-se cu precizie aici ochiul prozatorului dinlăuntrul și nu dinafara
lumii pe care o descrie. Este o lume vie, personajele trăiesc, situațiile sunt
reale iar, dacă ar fi să-l cităm pe autor care declara într-un interviu: am
mers cu romanul ăsta mai degrabă în jos, spre oameni, decât în sus, spre
critică sau mediile strict literare, am putea
spune că oamenii locului, citind cartea, s-ar recunoaște ca-ntr-o oglindă. Când
spun locul mă refer la Limpeziș,
localitatea în care se petrece, în mare parte, acțiunea romanului, și a cărei
denumire nu este, cred eu, întâmplător aleasă. Pentru că, așa cum vom vedea,
există un permanent efort de limpezire din partea unei comunități, supusă brusc
valului istoric care o obligă să se alinieze la un ritm ce nu-i este
caracteristic. Efectul schimbărilor, pentru care nu este pregătită, creează
aspectul comic, cel care dă de fapt savoare cărții.
Dacă pentru noi, cei contemporani cu
intriga romanului, personajele și întâmplările sunt aproape tangibile, pentru
generațiile viitoare cartea va căpăta, în plus, valoare etnografică. Așadar Țara ascunsă a lui Alexandru Uiuiu este
și o țară salvată, bine pusă la adăpost împreună cu un limbaj în pericol de a
se pierde și el, bogat în regionalisme încântătoare și plin de subtilități
mascate, pe care, uneori, trebuie să fii puțin ardelean ca să le poți asimila
în deplinătatea filosofiei lor autentice.
Condeiul
exersat în multe genuri literare, de la proză scurtă, teatru, roman, până la poezie,
dă expresia maturității autorului în acest roman bine primit de critică,
premiat, printre alții, și de Uniunea Scriitorilor. Dar poate cel mai important premiu
pentru un scriitor este felul în care publicul larg receptează cartea sa, iar
cei care au citit-o pe aceasta s-au pronunțat, de cele mai multe ori, elogios.
Scriitorul Ioan Groșan a făcut chiar o paralelă între romanul Țara ascunsă și Moromeții lui Marin Preda. Aici Poiana
lui Iocan este făgădăul domnului
Ghiță (crâșma satului), unde replica pe
ce te bazezi? a fost înlocuită cu interesant
a lui Grigore Guțan, expresie a mirării pentru orice depășește capacitatea
lui de înțelegere și percepție. Dar tot așa de bine l-am putea bănui pe
Alexandru Uiuiu de un anume rebreenism. Scena de amor dintre dom' Ghiță și
Veronica, de sub podul râului umflat de viitură, are ceva din violența erotică a
momentului Petre Petre cu Nadine sau Ion cu Ana pe cuptor. Asemănarea cu proza
lui Rebreanu capătă și mai multă credibilitate dacă ne referim la partea de
final a romanului unde scriitorul intră efectiv în carte, devenind personaj.
Înțelegem astfel că celelalte personaje nu-i sunt deloc străine, de fapt tocmai
descrierea unei lumi pe care o cunoaște, a unui univers care se dovedește a fi
propriul univers, sporește
autenticitatea scrierii. Sinceritatea autorului transpare cu ușurință din text,
acesta fiind de fapt unul dintre motivele pentru care cititorul se simte atras.
Am citit Țara ascunsă cu o foame permanent
stârnită, uitând să evidențiez anumite paragrafe la care mai târziu m-aș fi
întors, cu o voluptate ce m-a făcut să uit de orice spirit critic,
abandonându-mă fascinantului univers din Limpeziș. Și dacă este adevărată
teoria conform căreia fiecare atom reproduce la scară mică întregul univers,
urmărind cu atenție ce se petrece în micul sătuc ardelenesc putem avea o
imagine de asamblu a întregii societăți românești din primii ei ani după
eliberarea de sub comunism. Desigur comparațiile cu marii clasici români ai
genului sunt onorante pentru autor dar, pe de altă parte, autenticitatea sa
este incontestabilă. Tranziția spre modernizare a unei societăți eminamente
rurale, care percepe și înțelege prin propriile filtre libertatea neașteptată,
naște evenimente și situații atât de speciale, de individualizate, încât astăzi,
câțiva ani mai târziu de la momentele surprinse în volum, ele sunt privite deja
cu simpatia și îngăduința cuvenite unor perioade ajunse istorie. Tocmai aici,
consider eu, intervine meritul cel mai mare al scriitorului: a surprins clipa,
a captat-o și astfel ea ne este dăruită, redăruită, cu fiecare cititor care-și
va aminti, sau va descoperi, o pagină, dacă nu definitorie cel puțin
interesantă, a evoluției noastre ca neam.
Țara ascunsă nu oferă doar un tablou,
bogat în detalii, al satului ardelenesc, scriitorul se mișcă la fel de firesc
și în spațiul urban, capitolele Grădina
Icoanei; Punctul de vedere al Dorei și
La piciorele mitului dovedind o bună cunoaștere a structurii urbanistice
dar și a societății bucureștene. Am avut chiar sentimentul, parcurgând capitolele
de la începutul cărții, că în această direcție ne va duce prozatorul, că aici
se va muta punctul de interes al intrigii. Dar inserțiile de orășenesc sunt
menite doar a fixa acțiunea în timp și spațiu, de a nu izola total universul
rustic căruia autorul i-a acordat atenția maximă. Pitorești și încântătoare
sunt toponimele în care abundă scrierea: Părăul
Latului, Valea Secerului, Valea Cailor, Dealu Popii, Prihodiște, ori poreclele dintre cele mai inventive, știut
fiind faptul că în lumea satului acestea preced ca importanță identitatea dată
de starea civilă: Petre a lui Fansulă,
Simion a lui Șuștăru, Alexă Brînză, Gavrilă Bența a lui Furtic, Vasile a lui
Șoldoaie, sau de insufluență modernă și comercială cum ar fi Macedon Buftea, zis și Capuccino! De
fapt ingredientul esențial al rețetei pe care ne-o propune Alexandru Uiuiu este
umorul. Unul special însă, mustind de subtilități ascunse în leneveala atât de
plăcută a firii ardelenești. Sunt multe exemplele pe care aș putea să le citez
în sprijinul celor afirmate, aproape toată cartea e scrisă așa, iar scenele ar
pierde din valoare, și savoare, redându-le trunchiat, voi încerca totuși să mă
opresc asupra câtorva.
Felul în care s-a perceput și petrecut
Revoluția în Limpeziș ar putea fi considerat, de către cei care n-au cunoscut o
astfel de așezare în acele vremuri, ca fiind unul literar-umoristic, dar cu
adevărat lucrurile nu cred să fi fost departe de prezentarea lor din roman.
Desigur prozatorul are meritul de a sesiza nuanțele și a le reda în stilul propriu:
Trebuie spus că Revoluția s-a ținut în
Limpeziș pe trei ianuarie '90, nu în decembrie '89 ca în restul țării. A pornit
valul din Timișoara, a trecut prin București și-apoi până a ajuns pe la
sate...hă, hă...a mai trecut ceva vreme. Pe 22 decembrie, numai unul s-a uitat
la televizor, că numai un televizor era atunci în sat, și ăla a crezut că-i un
film cu Sergiu Nicolaescu, că apărea și el și în general el făcea tot timpul
filme de astea cu împușcături și scandal și nu i s-a părut important. Abia pe
doi ianuarie s-a dus altul la oraș, la un cumnat care era internat în spital,
și acolo a aflat de revoluție și despre cum se desfășoară ea. În seara în care
s-a întors, a anunțat prin tot satul și a doua zi, pe trei ianuarie, după cum
spuneam, au putut ține și cei din Limpeziș Revoluția.
O altă secvență cu tâlc, în care vedem
cum magia occidentului, avalanșa de informații și noutăți, deschiderea
granițelor și posibilitatea de a interacționa cu alte culturi, tulbură judecata
arhaică a țăranului român, este aventura pariziană a lui Vasile Giboacă. Acesta-i
scrie tatălui său o scrisoare cerându-i să vândă tot și să se ducă la el, acolo
în localitatea al cărei nume nu-l cunoștea: Am
ajuns până la urmă în Franța, da' nu mă întreba unde anume că nu-mi dau seama,
toate se scriu cu mai multe litere decât trebuie și se citește altfel decât se
scrie, e în orice caz un oraș aici că ăștia nu mai au niciun sat. Epistola,
care abundă în informații prezentate după capacitatea de înțelegere a
semnatarului ei, nu a ajuns niciodată la destinație datorită faptului că nu
s-au respectat cerințele de expediere, dar interesant este impactul pe care l-a
avut asupra psihicului lui Vasile Giboacă odată ce s-a răzgândit și ar fi vrut
să o recupereze din cutia poștală. E
curat pe-aici, e o curățenie pe-aici ceva de speriat, tată! Curățenie de poți
să mănânci de pe jos – că mulți de-ai noștri chiar fac asta fără probleme – și
flori și asfalt peste tot, chiar și pe drumurile dintre ogoare, pe câmp,
printre lanuri, livezi, printre vii, nu ca la noi...Eu dac-aș fi milionar în
euro aș îmbrăca toată România în asfalt, c-apoi să vezi ce de turiști ar veni
la noi. Regretând cele scrise și gândindu-se că scrisoarea, odată primită
de către tatăl său, chiar ar putea produce efecte, ardeleanul parizian,
încercând să ajungă la ea, se izbește de aceeași curățenie, negăsind la îndemână un
băț (...) ceva cu ce să se ajute, și astfel hotărăște să se întoarcă de
urgență acasă, înaintea poștașului: A
luat-o în fugă către gară și după ce s-a interesat ce și cum, din tren în tren,
din autostop în autostop, mergând kilometri întregi chiar și pe jos de-a lungul
autostrăzii, în două zile a străbătut multe țări și a ajuns la granița cu
România, și în încă două, că noi avem țară mare, a reușit să ajungă cu
autobuzul de patru și un sfert în Limpeziș, în fața Bisericii.
De un umor debordant sunt și scenele
care ilustrează venirea unui japonez, dornic să descopere tradiții, la făgădăul lui domn' Ghiță. Tot în acest
loc se pune la cale și amenajarea muntelui local, ca punct de atracție
turistică și pelerinaj, și botezarea lui cu numele Muntele Sfând din Limpeziș. Sau descrierea alegerilor și a
campaniei electorale care le precede, a discuțiilor foarte aplicate de la Crama patrioților, unde se pun bazele
unei viitoare vizite a lui George W. Bush în Limpeziș, ori a inițiativei
primarului ales de a aduce în sat zece baloane cu care sătenii să se înalțe
deasupra pământului lor, un proiect pe
fonduri europene intitulat ”Țărani în baloane”. Într-un astfel de aparat de zbor se petrece
cea de-a doua, și ultima scenă de amor a romanului, căreia, la fel ca în cazul
celei dintâi, cea de sub podul de lângă făgădău,
nu-i lipsește umorul și ironia fină.
Trecând dincolo de această impresie
constatăm că se petrec adevărate drame existențiale, de o profunzime analitică
nebănuită la prima vedere. Grigore Guțan, personajul central al romanului,
trăiește o experiență mistică, provocată de întâlnirea absolut întâmplătoare cu
un cuplu practicant de yoga, care uită, pe taraba din piața unde țăranul își
vindea merele, o carte. Evenimentele ce se succed de la acest moment îi schimbă
total viața și viziunea asupra ei, culminând cu un accident soldat cu pierderea
memoriei. Este declarat mort în satul în care nu mai apare și în locul trupului
negăsit este înmormântat un sicriu gol. Același lucru i se întâmplă și fiului,
Andrei Guțan, doar că acesta alege să dispară intenționat, înscenându-și
moartea. Ambii, tată și fiu, se vor
întoarce însă printre cei vii, finalul cărții lăsându-ne oarecum nepregătiți
pentru desprinderea de universul satului Limpezis, unde formalitățile privind
anularea actelor de deces se amână până în primăvară, când rezerva de lemne
care bloca dulapul cu actele de stare civilă se va fi epuizat. De remarcat bogăția
de detalii în descrierea, chiar dacă nici măcar în acest caz nu lipsește nuanța
comică, a ritualurilor de înmormântare, precum și a credințelor localnicilor
conform cărora niciun suflet nu se poate odihni fără mormânt, fie și în lipsa
unui cadavru. Cu atât mai imperioasă este însă nevoia celor vii, de a avea un
loc unde să aprindă o lumânare și să se roage pentru cel răposat. Tradițiile și
obiceiurile ne duc chiar mai departe de credința creștină, ivindu-se alte povești
bizare, precum aceea cu sicriul care nu a fost primit în pământ sau întoarcerea
mortului sub formă de strigoi. Dar poate povestea cea mai plină de mister este
cea a lumii de sub pământ, lume descoperită de Grigore Guțan sub un capac
metalic din curtea făgădăului, spre
care l-a chemat nu atât scara ce cobora în necunoscut ci, mai ales, fantasma pe
care o purta în secret în suflet, dorința arzătoare de a vedea măcar odată în
viață marea! - Tu ai fost vreodată la mare,
mă Ionică? Întrebă Grigore, pierdut în descrierea pe care povestitorul o făcea
atât de frumos acelui tărâm. – Cum să nu, bade Grigore, cum să nu... Am fost,
asta e sigur, și lucrurile de care îți povestesc sînt verificate acolo, la fața
locului! – Eu nu! zise Grigore cu amărăciune. Eu nu am văzut niciodată marea!
Să trăiești o viață pe pământul ăsta și să nu vezi marea... Tare mult mi-aș fi
dorit să ajung și eu pe malul mării! Mă întreb cum o fi acolo: să ajungi la capătul
pământului și cât vezi cu ochii să fie apă, numai apă... Dacă nu a ajuns la
capătul pământului Grigore a ajuns în miezul lui, descrierea fascinantă a
țărmului din adâncuri putând satisface și pe cei mai exigenți cititori ai
genului fantastic, un sentiment de deja-vu provocând, iată, încă o comparație
cu proza altui mare scriitor.
Dincolo de asemănări și comparații
entuziaste, temele filosofice strecurate în paginile cărții, îndemnurile la
meditații pe marginea marilor momente care marchează existența umană sau, așa
cum spuneam la începutul acestei analize, valoarea etnografică a scrierii, nu
fac decât să sublinieze simplitatea vieții trăită într-un astfel de cadru și
sentimentul datoriei care, la țăranul român în general, a întrecut întotdeauna
orice altă nevoie sau dorință. Într-una din primele zile de la recăpătarea
memoriei, după ce multă vreme a trăit fără să știe cine este și de unde vine,
Grigore Guțan le spune binefăcătorilor săi, rugându-i să-l ducă la el acasă: Acuma cred că îs picate tăte nucile. Nucii
trebe bătuți, că altfel nu mai rodesc cu spor la anul. Trebe bătuți nucii! Este,
cred eu, cea mai bună încheire pe care o puteam găsi acestui text.
Cronică apărută în Revista de cultură Tribuna, numărul 295, Cluj-Napoca 16-31 decembrie 2014
Cronică apărută în Revista de cultură Tribuna, numărul 295, Cluj-Napoca 16-31 decembrie 2014