Tăierea aripilor

         În 2012, la Editura Minerva din București, vede lumina tiparului romanul istoric Apter sub semnătura lui Serghie Bucur, cunoscut publicist prahovean, cu o neobosită activitate literară, dar care a debutat editorial abia în 1999, cu un volum de poeme. Această întârziere, dacă poate fi numită astfel, se datorează doar exigenței și asiduității cu care autorul se apleacă asupra subiectului de studiu, cercetările care preced scrierea captivându-l într-o asemenea măsură încât drumul parcurs devine prioritar. Așa s-a întâmplat și în cazul acestui roman, ideea scrierii sale încolțind în mintea autorului la sfârșitul anilor șaptezeci, cum aflăm din capitolul final intitulat Atelierul romanului.

         Să scrii un roman istoric în aceste vremuri e, cred eu, un gest de mare curaj, genul acesta e aproape dispărut și interesul mult diminuat. Dar citind cu atenție cartea lui Serghie Bucur constați că nu e tocmai un roman, ficțiunea se dorește a fi de fapt o reconstituire a adevărului istoric. Apter îi este dedicat în întregime lui Nicolae Bălcescu, personalitate marcantă a culturii românești și, cum bine se știe, eroul tragic al revoluției de la 1848. Alegerea personajului principal nu este însă deloc întâmplătoare. Un profesor de istoria artelor, aflând despre locul de naștere al autorului, îl provoacă la o discuție care va fi hotărâtoare pentru scrierea cărții: ”Știți, dumneavoastră, domnule elev, cine a tras pe-acolo, să se ascundă de poteră, în ajunul revoluției de la 1848? (...) Nicolae Bălcescu, domnul meu! Venind prin Codrii Vlăsiei, deghizat în țăran cu donițe și linguri, a fost primit pe ascuns, de dorobanții colonelului Banov, undeva, într-o odaie secretă a Conacului Mavros-Cantacuzino! De aici Bălcescu al nostru urma să ajungă la Telega, pe o cale cât mai ferită de ochii lumii, cu faimosul apel către căpitanul Cristofi, ascuns într-o țigară, și care spunea astfel: Scoală-te, dacă-ți iubești țara”.  Pornind de la acest discurs vor urma ani întregi de studiu și cercetare a documentelor istorice, a tuturor cărților găsite care abordează această temă, zeci de pagini scrise, citate și însemnări în caietele romanului care devine obsesie. Primele fragmente îi sunt citite în 1981 la Radio România Cultural, în emisiunea lui Radu Felix, în interpretarea actorului Ion Marinescu.

      Romanul este construit ca un puzzle, scenele se schimbă mereu, multitudinea de personaje învăluie la început cititorul pentru ca, pe măsură ce textul este parcurs, să se facă lumină și totul să capete sens. Evident perioada urmărită, din scurta viață a lui Nicolae Bălcescu, este cea legată de aceste așezări prahovene, unde ajunge prin bunăvoința boierului Mitita Filipescu, atras de societatea secretă organizată și condusă de către acesta. Idealurile acestei societăți: răsturnarea dominației otomane, desființarea privilegiilor feudale și instituirea unei republici democratice în care cetățenii să fie egali în fața legii, incită mintea înflăcărată a tânărului revoluționar, însă organizația este descoperită curând și membrii ei arestați. Unii dintre ei sunt trimiși la muncă silnică în ocnă, iar Bălcescu este condamnat la trei ani de închisoare la mănăstirea Mărgineni, așezare prahoveană în apropierea locului de baștină al autorului. Deasemenea existența Conacului Cantacuzinilor de la Călinești, azi sanatoriu pentru alienați mintal, clădire care l-a adăpostit și ascuns pe Nicolae Bălcescu, sau a Palatului Micul Trianon de la Florești, aparținând aceleași familii nobiliare, care din păcate azi mai păstrează doar câteva ziduri în ruină, au fost puncte strategice pe marginea cărora Serghie Bucur și-a fondat cercetarea. Studierea arhivelor, a tuturor înscrisurilor care i-au căzut în mână de-a lungul anilor, a făcut din această muncă de Sisif un țel, dacă nu obsedant cu siguranță primordial. Citim în același jurnal al romanului: ” 5 ianuarie 1982/marți (...) Fără să-i văd(vreodată) fața, cred că l-am visat pe Nicolae Bălcescu toată noaptea...”

         Construită, așa cum spuneam, ca un puzzle, acțiunea se mută în spațiu dar și în timp. Scenele de salon se succed și se intercalează cu cele de stradă, de alcov, din închisoare, de la întâlnirile conspirative la discuțiile politice, filozofice sau la secvențele de viață culturală. Cadrele alternează cinematografic, situându-se când în București, Mărgineni, Câmpina, sau mult mai departe la Viena, Paris, Londra. Montarea pieselor într-un întreg nu urmărește neaparat succesiunea cronologică, iar descrierile, portretele personajelor, dialogurile, transformă scrierea documentară într-un text literar. Spuneam că acțiunea se mută și în timp, foarte mult în timp am putea spune, în unele capitole autorul revine chiar în actualitate, cele două lumi, perioada istorică și cea a zilelor noastre se întrepătrund fără ca acest fapt să creeze dezarmonii. Cu toată infuzia de figuri și tipologii, care uneori acoperă imaginea personalității centrale a cărții, nu Nicolae Bălcescu este personajul principal. Sau nu sub acest nume, ci sub un altul, mult mai important, care se identifică însă cu tragicul personaj dar îl și depășește, asimilându-l, trecând dincolo de existența sa pământeană. E mai mult decât o figură emblematică, mai mult decât o personalitate, e un ideal. Este vorba despre revoluția în sine, marele personaj al romanului Apter. 

        Serghie Bucur este însă, înainte de a fi prozator, ziarist, fondator al unor publicații, artist plastic, poet. Și cititorul nu poate trece indiferent, fără să identifice și să se bucure de poezia din acest volum. Am să dau și eu câteva exemple, citând: ”Clopotele satului bat în dungă. Se scămoșează norii jos de tot, loviți de dangăte. Valuri de fluturi îngroașă aerul, stârnesc pulberea ulițelor și brusc săgetează spre cer. Sau: ”Respira însuflețit de o presimțire înfricoșătoare, ca și cum drumul dintr-un cimitir i-ar fi trecut prin inimă – singurul loc unde, în el, viața se gândea la ziua de mâine.”

        Apter nu e doar un roman istoric, sau un document deloc de neglijat pentru cei dornici să aprofundeze istoria locului, și nu numai, Apter e exemplul, dovada creației desăvârșită prin jertfă. Anii în care cartea s-a scris, perioada de documentare, care s-a intercalat cu cea a scrisului, textul căpătând sens și profunzime pe măsura informațiilor istorice apărute, dar și revenirea, nu de puține ori, asupra celor deja scrise, reprezintă tot atâtea sacrificii făcute de autorul ei.

        Fără îndoială, până în acest moment, Apter, este cartea de referință a scriitorului Serghie Bucur. O carte ce aparține unui gen literar deloc facil, cu atât mai valoroasă cu cât în literatura contemporană puțini se mai încumetă să pășească pe drumul sinuos, al cercetării amănunțite în primul rând, și abia apoi al scrierii propriu-zise. E o penurie a acestui gen de scriere în literatura noastră și asta nu poate decât să ne îngrijoreze. Avem nevoie de scrierile istorice, avem nevoie să nu uităm și să transmitem mai departe informații despre cine suntem și de unde venim. Sau, cum spunea marele Iorga: ”Un popor care nu își cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinții”.

Text publicat în Revista de cultură Tribuna nr. 293, Cluj Napoca, 16-30 noiembrie 2014