„Eu mi-am imaginat
întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci...”, spunea Jorge Luis
Borges, și, sunt convinsă, nu numai el, ci toți iubitorii de cărți simt la fel.
Unul dintre ei este cu siguranță scriitorul George Arion. Insula cărților, cartea sa apărută la Editura Crime Scene Press în
2014, este dovada incontestabilă a acestei credințe. Și ar mai fi poate
mărturia criticului Alex Ștefănescu, care, în prefața volumului, schițează un
portret al autorului: „El este un om al
bibliotecii, născut din spuma lecurilor și jucând simultan trei roluri: de
cititor, de personaj și de autor.”
Dar cine
este de fapt George Arion? Cunoscut cititorilor ca autor de romane polițiste,
personajul său Andrei Mladin fiind poate chiar mai celebru decât creatorul său,
scriitorul a publicat și poezie, proză, dramaturgie, precum și scenarii de film
de televiziune. Romanul său Atac în
bibliotecă a cunoscut un succes fulminant fiind reeditat, dar și tradus,
ajungând în acest an în librăriile din Franța, Belgia, sau Italia.
Am
început să citesc Insula cărților cu
o idee preconcepută, aceea că e vorba despre un roman polițist, gen facil și cu
largă adresare. M-am convins pe deplin de eroare încă de la finele primei
părți, cartea fiind structurată în trei părți, fiecare având ca loc de
desfășurare a acțiunii o altă regiune geografică. Sunt cu totul de acord cu
afirmația care s-a făcut deja, și anume că: Insula
cărților nu este un roman polițist, sau cel puțin nu se încadrează în
limitele specifice genului. De fapt până în Partea
a treia nu există indicii care să avertizeze cititorul că se află pe
tărâmul literaturii polițiste. Mai degrabă ai putea crede că este vorba despre
o scriere fantastică, situațiile, scenele descrise, unele personaje secundare,
m-au dus frecvent cu gândul la Mihail Bulgakov și la celebrul său roman Maestrul și Margareta. Dealtfel autorul
însuși face trimitere la supranaturalul lui Bulgakov: „După câteva nopți, în somn îi apăru Necunoscutul, îmbrăcat în haine de
saltimbanc și distrând spectatorii la circ, aidoma pehlivanului motan Behemoth
cel cu falnice mustăți de cavalerist.” Și nu este singura referire la
absurd, cartea fiind cu adevărat o insulă a cărților, o lungă listă de opere
literare și de trimiteri la autori celebri. De remarcat așadar caracterul
livresc al compoziției romanului. „Se
opri în dreptul unui teatru. Mai era puțin până la începerea unui spectacol cu
Scaunele, piesa lui Ionesco. Căută în portofel – era deja în plin absurd,
n-avea destul pentru bilet...”; sau: „Când
în sfârșit se trezi, văzu cum prin fața canapelei se furișa un gândac, de parcă
ar fi fost un reziduu al delirului său, un Gregor Samsa după metamorfoză”; ori
comparația cu Faust, semnalată și de
către Alex Ștefănescu în prefață, autorul punându-și eroul în situația de a
găsi astfel explicații pentru ceea ce i se întâmplă: „Se așeză pe un scaun, își puse picioarele pe un altul, pe care îl
trăsese în fața lui, și mai sorbi din pahar. Încă nu-și putea reveni. Făcuse un
pact cu Diavolul, ca și Faust?”
Să
ne aplecăm puțin asupra acțiunii și să precizăm cine este Petru Dulce,
personajul principal din Insula cărților.
Bibliotecar îndrăgostit până la obsesie de cărți, un uriaș la propriu din punct
de vedere fizic, dar un blând atât de inofensiv încât se lasă călcat în
picioare de o nevastă incultă și vulgară, și de fiicele acesteia din alte
relații anterioare, Petru Dulce renunță la sensul vieții sale, acela de a coordona
activitatea unei biblioteci de cartier, pentru a-și salva mai tânăra colegă de
la concediere. Odată cu pensionarea încep și problemele existențiale grave.
Soția este revoltată și-l acuză de lene și iresponsabilitate. El nu mai găsește
un scop vieții sale, continuă să meargă la biblioteca de cartier și să citească
acolo, atmosfera de acasă devenind insuportabilă. Totul până într-o zi când se
trezește fără bogata bibliotecă de acasă, care tapeta pereții încăperilor din
apartamentul său, descoperind că-i fusese vândută în absență, pentru un preț
derizoriu. Din acest moment narațiunea îmbracă haina fantasticului. În ultima
zi petrecută de Petru Dulce în orașul său, întâmplările neobișnuite se succed
cu o viteză amețitoare. Începând cu protestul liceenilor îndreptat împotriva
programei școlare și a bacalureatului, continuând cu afirmația ciudată, lipsită
de context, a unui cititor la bibliotecă: ai
grijă ce-ți dorești, afirmație regăsită la fel de ciudat și fără de noimă
în rostirea altor personaje pe parcursul zilei, până la bătaia cu cărți din
piață, o acțiune publică monstruoasă, de o cruzime fără margini pentru un
cititor pătimaș care asistă neputincios, totul este năucitor și absurd, o
ierarhie a valorilor răsturnată și ridicată la rang de normalitate. Dintre
toate bătaia cu cărți constituie episodul cel mai spectaculos, comparat cu o
execuție publică, deloc exagerat dacă ne gândim la atașamentul pe care-l
dezvoltă un iubitor de carte pentru obiectul adorației sale. „Așa ceva nu mai văzuse niciodată, și nici
n-auzise c-ar fi existat. O pedepsire a cărților în văzul lumii, ca execuțiile
cu public de pe stadioane.” În fapt trimiterea subtilă la o realitate, în
care apusul lecturii se face tot mai vizibil, este cât se poate de evidentă.
Dorința, mai mult sau mai puțin rostită, a eroului cărții de a-și reconstitui
biblioteca, și de a o ascunde undeva într-un buncăr îngropat, spre a salva
astfel cărțile de la pieire, dar și de a se salva pe sine, este cea care
provoacă repetarea replicii: ai grijă
ce-ți dorești, dar, în același timp, se leagă și de avertismentul strecurat în primele
pagini ale romanului: „În urmă cu mulți
ani, Petru scrisese cu litere mari, roșii, pe un carton de culoare albă, o
frază a unei scriitoare pe care o admira, Marguerite Yourcenar: A FONDA
BIBLIOTECI E CA ȘI CUM AI CONSTRUI HAMBARE ÎN CARE SĂ ADUNI PROVIZII ÎMPOTRIVA
UNEI IERNI A SPIRITULUI PE CARE, DE MULȚI ANI, O PRESIMT VENIND.”
Dar, ca
în orice scenariu fantastic, lucrurile sunt împinse până la limita
suportabilității, moment în care personajul primește lovitura de grație.
Evenimentele neobișnuite, situațiile și imaginile de neînțeles întâlnite în
drumul său spre casă, îl zăpăcesc într-o asemenea măsură încât sfârșește sub
roțile unui automobil de lux. Sfârșește este impropriu spus, și putem folosi
acest cuvânt numai după ce am parcurs narațiunea în întregime, în acel moment
al scrierii însă, el este ridicat de către șoferul imprudent și dus acasă la
acesta pentru a i se oferi o tratație compensatorie. Descrierea personajului
misterios, șoferul, a servitorului acestuia, a interiorului extrem de luxos al
casei sale, precum și discuțiile de acolo apropie extrem de mult scrierea de un
scenariu Bulgakovian. Acceptarea propunerii de a călători pe o insulă
necunoscută, fără nicio posibilitate de a lua legătura cu restul lumii, unde
există o singură casă cu o bibliotecă impresionantă ce necesită o clasificare
profesionistă, este ispita căreia nu-i poate rezista Petru Dulce. De fapt este
oferta de nerefuzat a Diavolului, care cunoaște prețul fiecărui suflet. Fapt
conștientizat de către eroul nostru mult mai târziu, când se află deja pe
insulă: „Prea târziu, Petru, prea târziu
te întrebi! Dumnezeu nu citește, el le știe pe toate, chiar înainte de a fi
așternute pe hârtie. Prin urmare, nu te afli în biblioteca Lui. În schimb
Diavolul are nevoie să citească enorm, pentru a ține pasul cu adversarul pe
care îl contestă și la a cărui putere râvnește de la începuturile lumii. Desigur,
nu ești în reședința Marelui Înșelător, nu se deranjează pentru oricine, ci
într-o sucursală condusă de către un servitor de-al său, un amploiat oarecare,
un conțopist cu mânecuțe lustruite, un Înșelător având competențe restrânse –
ia citește de la coadă la cap cuvântul inscripționat pe tricoul pe care
Necunoscutul îl purta dimineață, și-ai să te dumirești de îndată la ce echipă
joacă! Era să scape paharul din mână. DEVIL! Diavolul! Cum de nu-și dăduse
seama? Ce trebuia să facă acum?”
Întâmplările de pe
insulă, care constituie cea de-a doua parte a romanului, continuă în aceeași
atmosferă halucinantă. Nimic nu seamănă cu normalitatea, așa cum era ea
percepută înainte de fatidica zi a accidentului de mașină. Nici personajul principal
nu mai e același. Stăpân absolut al unei biblioteci la care nici măcar nu
visase vreodată, Petru Dulce nu mai simte nevoia să citească! Altădată ar fi
dat orice pentru a fi lăsat să citească în voie, zile și nopți în șir. Începe
să viseze foarte des, amintiri dureroase din viață revenind sub forma unor
coșmaruri obsedante. Dar nu numai, unele dintre aceste fantasme zugrăvesc un
trecut românesc precedembrist, cu acuratețe de detalii, și portretul
necosmetizat al dictatorului. Dealtfel referirile la politicul românesc se regăsesc
și mai târziu în intriga romanului. „Adormi
imediat și avu deodată viziunea insulei care își modifică, pârâind,
dimensiunile, se dilata, devenea uriașă, cât un continent acoperit de câmpii,
dealuri și munți, străbătut de râuri și fluvii, populat cu milioane de oameni,
trăind în mii și mii de sate și orașe, și toți i se închinau lui ca unui stăpân
absolut, puternic, un despot ascuns într-un palat colosal, păzit de gărzi
înarmate până-n dinți și de o înfricoșătoare poliție secretă. El stabilea
regulile de viață din acest teritoriu, fără să dea nimănui socoteală, în
funcție de stările lui umorale, de azi nu mai mâncați carne decât o dată pe
lună, pâinea, zahărul și uleiul se vor da pe cartelă, de altfel toate
alimentele vor fi raționalizate, mâncând mai puțin veți fi mai sănătoși, ăsta-i
sloganul epocii de aur, temperatura în apartamente nu va depăși zece grade iarna,
apă caldă va fi doar o oră sâmbătă, iluminatul public este o risipă și se
renunță la el, în locuințe curentul electric se întrerupe după ora 22, fiecare
proprietar de mașină va avea dreptul la 20 litri de benzină pe lună (...) nu
vor apărea cărți decât despre mine (...) televizorul va transmite două ore pe
zi și numai emisiuni consacrate mie...”
Pe insulă Petru descoperă
chiar și o crimă, care ar fi avut loc cu multă vreme în urmă, și o
impresionantă poveste de dragoste ghicită din câteva pagini lăsate acolo de
victimă. Pentru prima dată regretă că nu s-a apucat de scris, el care spunea
mereu că se simte prea intimidat de marile scrieri ale omenirii pentru a
îndrăzni să se așeze în fața colii albe. După o încercare spectaculoasă de a
evada pe calea apelor, finalul întrevede posibilitatea ca personajul principal
să fi murit din lipsa hranei, în vreme ce-și scria povestea sub un nume la fel
de misterios ales, Clara Dulca, bunica lui, o persoană dăruită cu puteri
paranormale, un fel de mică vrăjitoare care cunoștea descântece și ritualuri
secrete.
Ancheta
polițienească desfășurată într-un oraș grecesc, în urma găsirii pe insulă a
cadvrului așezat în fața mașinii de scris, alături de un voluminos manuscris,
nu aduce, în partea a treia și ultima a romanului, lămuririle așteptate.
Varianta oficială a decesului lui Petru Dulce, în accidentul de mașină,
confirmată de către autoritățile românești, nu mulțumește cititorul avid deja
de supranatural. George Arion lasă astfel libertate imaginației celui ce a
parcurs până aici romanul său, în absurd putându-se de fapt întâmpla orice fără
să fie nevoie de o justificare clară. Fantasticul nu poate fi explicat prin
argumente raționale, așa cum se întâmplă de fapt în finalul unui roman
polițist, un motiv în plus să afirmăm că Insula
cărților nu aparține genului respectiv. Avem un mort îngropat într-un
cimitir din România sub numele de Petru Dulce, dar avem și un manuscris,
redactat la un an și jumătate după deces, de către același personaj, pe o
insulă nelocuită, semnat însă cu un alt nume. Mai mult, personajul ar fi putut
muri în mai multe puncte cheie ale narațiunii: în accidentul de mașină, în
furtuna iscată pe mare, în încercarea de a se întoarce pe insulă după ce se
răzgândise în privința evădării, sau de inaniție, într-un loc pustiu, izolat,
scriindu-și povestea cu febrilitatea unei datorii, a imperioasei nevoi de a
lăsa dovezi în urmă.
Descrierea
furtunii, pe care o traversează Petru Dulce întorcându-se pe insulă ca să
scrie, din convingerea fermă că această modalitate de expunere a întâmplărilor
este și singura credibilă, se constituie de fapt într-o metaforă. Una prin care
autorul transmite un mesaj, foarte adevărat dealtfel. Acela că nu poți fi un
scriitor înainte de a fi un mare cititor. „Legănarea
continuă îi provocă greață, n-avu încotro și se aplecă peste marginea bărcii,
încleștându-se de lemnul ud și lunecos, și începu să verse, dar în mare nu
curseră rămășițele unor mese frugale, cu groază văzu cum elimină cărți, sute și
mii de cărți, ca din pântecele lui Leviathan, pagini scrise de Homer, de
Shakespeare, de Dostoievski și Tolstoi, de mii și mii de alți autori (...)
Marea se umpluse de cărți expulzate din măruntaiele lui, ca după o intoxicație
gravă...” Cu alte cuvinte nu poți scoate cărți din tine dacă n-ai înghițit
în prealabil câteva biblioteci! Un sfat cât o carte, sau cât mai multe cărți.
Chapeau, domnule George Arion!
Text publicat în numărul 303/16-31 aprilie2015 al
Revistei de cultură Tribuna
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu