duminică, 26 aprilie 2015

Amurgul lecturii



                „Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci...”, spunea Jorge Luis Borges, și, sunt convinsă, nu numai el, ci toți iubitorii de cărți simt la fel. Unul dintre ei este cu siguranță scriitorul George Arion. Insula cărților, cartea sa apărută la Editura Crime Scene Press în 2014, este dovada incontestabilă a acestei credințe. Și ar mai fi poate mărturia criticului Alex Ștefănescu, care, în prefața volumului, schițează un portret al autorului: „El este un om al bibliotecii, născut din spuma lecurilor și jucând simultan trei roluri: de cititor, de personaj și de autor.”  
            Dar cine este de fapt George Arion? Cunoscut cititorilor ca autor de romane polițiste, personajul său Andrei Mladin fiind poate chiar mai celebru decât creatorul său, scriitorul a publicat și poezie, proză, dramaturgie, precum și scenarii de film de televiziune. Romanul său Atac în bibliotecă a cunoscut un succes fulminant fiind reeditat, dar și tradus, ajungând în acest an în librăriile din Franța, Belgia, sau Italia.
             Am început să citesc Insula cărților cu o idee preconcepută, aceea că e vorba despre un roman polițist, gen facil și cu largă adresare. M-am convins pe deplin de eroare încă de la finele primei părți, cartea fiind structurată în trei părți, fiecare având ca loc de desfășurare a acțiunii o altă regiune geografică. Sunt cu totul de acord cu afirmația care s-a făcut deja, și anume că: Insula cărților nu este un roman polițist, sau cel puțin nu se încadrează în limitele specifice genului. De fapt până în Partea a treia nu există indicii care să avertizeze cititorul că se află pe tărâmul literaturii polițiste. Mai degrabă ai putea crede că este vorba despre o scriere fantastică, situațiile, scenele descrise, unele personaje secundare, m-au dus frecvent cu gândul la Mihail Bulgakov și la celebrul său roman Maestrul și Margareta. Dealtfel autorul însuși face trimitere la supranaturalul lui Bulgakov: „După câteva nopți, în somn îi apăru Necunoscutul, îmbrăcat în haine de saltimbanc și distrând spectatorii la circ, aidoma pehlivanului motan Behemoth cel cu falnice mustăți de cavalerist.” Și nu este singura referire la absurd, cartea fiind cu adevărat o insulă a cărților, o lungă listă de opere literare și de trimiteri la autori celebri. De remarcat așadar caracterul livresc al compoziției romanului. „Se opri în dreptul unui teatru. Mai era puțin până la începerea unui spectacol cu Scaunele, piesa lui Ionesco. Căută în portofel – era deja în plin absurd, n-avea destul pentru bilet...”; sau: „Când în sfârșit se trezi, văzu cum prin fața canapelei se furișa un gândac, de parcă ar fi fost un reziduu al delirului său, un Gregor Samsa după metamorfoză”; ori comparația cu Faust, semnalată și de către Alex Ștefănescu în prefață, autorul punându-și eroul în situația de a găsi astfel explicații pentru ceea ce i se întâmplă: „Se așeză pe un scaun, își puse picioarele pe un altul, pe care îl trăsese în fața lui, și mai sorbi din pahar. Încă nu-și putea reveni. Făcuse un pact cu Diavolul, ca și Faust?”
            Să ne aplecăm puțin asupra acțiunii și să precizăm cine este Petru Dulce, personajul principal din Insula cărților. Bibliotecar îndrăgostit până la obsesie de cărți, un uriaș la propriu din punct de vedere fizic, dar un blând atât de inofensiv încât se lasă călcat în picioare de o nevastă incultă și vulgară, și de fiicele acesteia din alte relații anterioare, Petru Dulce renunță la sensul vieții sale, acela de a coordona activitatea unei biblioteci de cartier, pentru a-și salva mai tânăra colegă de la concediere. Odată cu pensionarea încep și problemele existențiale grave. Soția este revoltată și-l acuză de lene și iresponsabilitate. El nu mai găsește un scop vieții sale, continuă să meargă la biblioteca de cartier și să citească acolo, atmosfera de acasă devenind insuportabilă. Totul până într-o zi când se trezește fără bogata bibliotecă de acasă, care tapeta pereții încăperilor din apartamentul său, descoperind că-i fusese vândută în absență, pentru un preț derizoriu. Din acest moment narațiunea îmbracă haina fantasticului. În ultima zi petrecută de Petru Dulce în orașul său, întâmplările neobișnuite se succed cu o viteză amețitoare. Începând cu protestul liceenilor îndreptat împotriva programei școlare și a bacalureatului, continuând cu afirmația ciudată, lipsită de context, a unui cititor la bibliotecă: ai grijă ce-ți dorești, afirmație regăsită la fel de ciudat și fără de noimă în rostirea altor personaje pe parcursul zilei, până la bătaia cu cărți din piață, o acțiune publică monstruoasă, de o cruzime fără margini pentru un cititor pătimaș care asistă neputincios, totul este năucitor și absurd, o ierarhie a valorilor răsturnată și ridicată la rang de normalitate. Dintre toate bătaia cu cărți constituie episodul cel mai spectaculos, comparat cu o execuție publică, deloc exagerat dacă ne gândim la atașamentul pe care-l dezvoltă un iubitor de carte pentru obiectul adorației sale. „Așa ceva nu mai văzuse niciodată, și nici n-auzise c-ar fi existat. O pedepsire a cărților în văzul lumii, ca execuțiile cu public de pe stadioane.” În fapt trimiterea subtilă la o realitate, în care apusul lecturii se face tot mai vizibil, este cât se poate de evidentă. Dorința, mai mult sau mai puțin rostită, a eroului cărții de a-și reconstitui biblioteca, și de a o ascunde undeva într-un buncăr îngropat, spre a salva astfel cărțile de la pieire, dar și de a se salva pe sine, este cea care provoacă repetarea replicii: ai grijă ce-ți dorești, dar, în același timp, se leagă  și de avertismentul strecurat în primele pagini ale romanului: „În urmă cu mulți ani, Petru scrisese cu litere mari, roșii, pe un carton de culoare albă, o frază a unei scriitoare pe care o admira, Marguerite Yourcenar: A FONDA BIBLIOTECI E CA ȘI CUM AI CONSTRUI HAMBARE ÎN CARE SĂ ADUNI PROVIZII ÎMPOTRIVA UNEI IERNI A SPIRITULUI PE CARE, DE MULȚI ANI, O PRESIMT VENIND.”  
        Dar, ca în orice scenariu fantastic, lucrurile sunt împinse până la limita suportabilității, moment în care personajul primește lovitura de grație. Evenimentele neobișnuite, situațiile și imaginile de neînțeles întâlnite în drumul său spre casă, îl zăpăcesc într-o asemenea măsură încât sfârșește sub roțile unui automobil de lux. Sfârșește este impropriu spus, și putem folosi acest cuvânt numai după ce am parcurs narațiunea în întregime, în acel moment al scrierii însă, el este ridicat de către șoferul imprudent și dus acasă la acesta pentru a i se oferi o tratație compensatorie. Descrierea personajului misterios, șoferul, a servitorului acestuia, a interiorului extrem de luxos al casei sale, precum și discuțiile de acolo apropie extrem de mult scrierea de un scenariu Bulgakovian. Acceptarea propunerii de a călători pe o insulă necunoscută, fără nicio posibilitate de a lua legătura cu restul lumii, unde există o singură casă cu o bibliotecă impresionantă ce necesită o clasificare profesionistă, este ispita căreia nu-i poate rezista Petru Dulce. De fapt este oferta de nerefuzat a Diavolului, care cunoaște prețul fiecărui suflet. Fapt conștientizat de către eroul nostru mult mai târziu, când se află deja pe insulă: „Prea târziu, Petru, prea târziu te întrebi! Dumnezeu nu citește, el le știe pe toate, chiar înainte de a fi așternute pe hârtie. Prin urmare, nu te afli în biblioteca Lui. În schimb Diavolul are nevoie să citească enorm, pentru a ține pasul cu adversarul pe care îl contestă și la a cărui putere râvnește de la începuturile lumii. Desigur, nu ești în reședința Marelui Înșelător, nu se deranjează pentru oricine, ci într-o sucursală condusă de către un servitor de-al său, un amploiat oarecare, un conțopist cu mânecuțe lustruite, un Înșelător având competențe restrânse – ia citește de la coadă la cap cuvântul inscripționat pe tricoul pe care Necunoscutul îl purta dimineață, și-ai să te dumirești de îndată la ce echipă joacă! Era să scape paharul din mână. DEVIL! Diavolul! Cum de nu-și dăduse seama? Ce trebuia să facă acum?”
   Întâmplările de pe insulă, care constituie cea de-a doua parte a romanului, continuă în aceeași atmosferă halucinantă. Nimic nu seamănă cu normalitatea, așa cum era ea percepută înainte de fatidica zi a accidentului de mașină. Nici personajul principal nu mai e același. Stăpân absolut al unei biblioteci la care nici măcar nu visase vreodată, Petru Dulce nu mai simte nevoia să citească! Altădată ar fi dat orice pentru a fi lăsat să citească în voie, zile și nopți în șir. Începe să viseze foarte des, amintiri dureroase din viață revenind sub forma unor coșmaruri obsedante. Dar nu numai, unele dintre aceste fantasme zugrăvesc un trecut românesc precedembrist, cu acuratețe de detalii, și portretul necosmetizat al dictatorului. Dealtfel referirile la politicul românesc se regăsesc și mai târziu în intriga romanului. „Adormi imediat și avu deodată viziunea insulei care își modifică, pârâind, dimensiunile, se dilata, devenea uriașă, cât un continent acoperit de câmpii, dealuri și munți, străbătut de râuri și fluvii, populat cu milioane de oameni, trăind în mii și mii de sate și orașe, și toți i se închinau lui ca unui stăpân absolut, puternic, un despot ascuns într-un palat colosal, păzit de gărzi înarmate până-n dinți și de o înfricoșătoare poliție secretă. El stabilea regulile de viață din acest teritoriu, fără să dea nimănui socoteală, în funcție de stările lui umorale, de azi nu mai mâncați carne decât o dată pe lună, pâinea, zahărul și uleiul se vor da pe cartelă, de altfel toate alimentele vor fi raționalizate, mâncând mai puțin veți fi mai sănătoși, ăsta-i sloganul epocii de aur, temperatura în apartamente nu va depăși zece grade iarna, apă caldă va fi doar o oră sâmbătă, iluminatul public este o risipă și se renunță la el, în locuințe curentul electric se întrerupe după ora 22, fiecare proprietar de mașină va avea dreptul la 20 litri de benzină pe lună (...) nu vor apărea cărți decât despre mine (...) televizorul va transmite două ore pe zi și numai emisiuni consacrate mie...”
    Pe insulă Petru descoperă chiar și o crimă, care ar fi avut loc cu multă vreme în urmă, și o impresionantă poveste de dragoste ghicită din câteva pagini lăsate acolo de victimă. Pentru prima dată regretă că nu s-a apucat de scris, el care spunea mereu că se simte prea intimidat de marile scrieri ale omenirii pentru a îndrăzni să se așeze în fața colii albe. După o încercare spectaculoasă de a evada pe calea apelor, finalul întrevede posibilitatea ca personajul principal să fi murit din lipsa hranei, în vreme ce-și scria povestea sub un nume la fel de misterios ales, Clara Dulca, bunica lui, o persoană dăruită cu puteri paranormale, un fel de mică vrăjitoare care cunoștea descântece și ritualuri secrete.
            Ancheta polițienească desfășurată într-un oraș grecesc, în urma găsirii pe insulă a cadvrului așezat în fața mașinii de scris, alături de un voluminos manuscris, nu aduce, în partea a treia și ultima a romanului, lămuririle așteptate. Varianta oficială a decesului lui Petru Dulce, în accidentul de mașină, confirmată de către autoritățile românești, nu mulțumește cititorul avid deja de supranatural. George Arion lasă astfel libertate imaginației celui ce a parcurs până aici romanul său, în absurd putându-se de fapt întâmpla orice fără să fie nevoie de o justificare clară. Fantasticul nu poate fi explicat prin argumente raționale, așa cum se întâmplă de fapt în finalul unui roman polițist, un motiv în plus să afirmăm că Insula cărților nu aparține genului respectiv. Avem un mort îngropat într-un cimitir din România sub numele de Petru Dulce, dar avem și un manuscris, redactat la un an și jumătate după deces, de către același personaj, pe o insulă nelocuită, semnat însă cu un alt nume. Mai mult, personajul ar fi putut muri în mai multe puncte cheie ale narațiunii: în accidentul de mașină, în furtuna iscată pe mare, în încercarea de a se întoarce pe insulă după ce se răzgândise în privința evădării, sau de inaniție, într-un loc pustiu, izolat, scriindu-și povestea cu febrilitatea unei datorii, a imperioasei nevoi de a lăsa dovezi în urmă.   
             Descrierea furtunii, pe care o traversează Petru Dulce întorcându-se pe insulă ca să scrie, din convingerea fermă că această modalitate de expunere a întâmplărilor este și singura credibilă, se constituie de fapt într-o metaforă. Una prin care autorul transmite un mesaj, foarte adevărat dealtfel. Acela că nu poți fi un scriitor înainte de a fi un mare cititor. „Legănarea continuă îi provocă greață, n-avu încotro și se aplecă peste marginea bărcii, încleștându-se de lemnul ud și lunecos, și începu să verse, dar în mare nu curseră rămășițele unor mese frugale, cu groază văzu cum elimină cărți, sute și mii de cărți, ca din pântecele lui Leviathan, pagini scrise de Homer, de Shakespeare, de Dostoievski și Tolstoi, de mii și mii de alți autori (...) Marea se umpluse de cărți expulzate din măruntaiele lui, ca după o intoxicație gravă...” Cu alte cuvinte nu poți scoate cărți din tine dacă n-ai înghițit în prealabil câteva biblioteci! Un sfat cât o carte, sau cât mai multe cărți. Chapeau, domnule George Arion!

Text publicat în numărul 303/16-31 aprilie2015 al Revistei de cultură Tribuna

                                                            

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu