Otilia Țeposu
Drușca - Povești de la marginea pădurii
București,
Editura Eikon, 2017
S-a întâmplat să citesc
poveștile Otiliei Țeposu, publicate inițial
într-un săptămânal al cărei redactor
este, și reunite acum în volumul apărut la Editura Eikon în 2017, cu titlul Drușca – Povești de la marginea pădurii,
exact în perioada în care sunt și eu interesată de salvarea unui timp arhaic,
ale cărui cutume și tradiții sunt pe cale să dispară pentru totdeauna. Mă refer
aici la perioada copilăriei, privită și analizată nu ca un spațiu biografic,
care privește doar individul, ci și ca un timp definitiv pierdut pentru
umanitate, un timp ieșit din timpul nostru.
Pentru că eu asta consider că face
autoarea celor peste nouăzeci de povestiri, care are extraordinara capacitate
de a privi în urmă, de pe poziția de adult trecut prin marile încercări ale
vieții, cu candoarea copilului care a fost. Mai
exact, Otilia Țeposu nu povestește ca un scriitor cu experiență, nici măcar nu
povestește ca o persoană matură care-și amintește cu nostalgie de anii
copilăriei. Otilia Țeposu povestește ca Tili (prescurtarea de alint a prenumelui
său), observă și judecă tot ceea ce i se întâmplă, lumea din jur, universul ei
format din casa bunicii și pădurea din
apropiere, prin ochii, mintea și sentimentele copilului din celălalt timp, unul
fantastic și plin de taine, încă. O văd pe autoarea acestui fermecător volum,
undeva la granița dintre cele două timpuri:
cel grăbit, al nostru, rostogolindu-se și rostogolindu-ne cu o viteză
amețitoare, și cel trecut, cel așezat, pe care unii au avut privilegiul de a-l
trăi și pot să și-l amintească. Poveștile
de la marginea pădurii sunt relicve salvate, aduse din acel timp trecut, ca
importante elemente de legătură în istoria existenței noastre pe aceste
meleaguri, dar mult mai importante în plan personal, pentru aceea care
povestește. Îmi vine în minte acum o altă comparație, pe care am făcut-o în
cazul unei cărți despre care am scris, și care are o temă asemănătoare.[1]
Numeam atunci amintirile salvate recipiente
cu memorie. Otilia Țeposu reușește prin întoarcerea sa în timp (un fel de
teleportare într-o lume în care s-a simțit ocrotită, o lume mult mai sigură decât
aceea în care trăiește acum) să umple destule flacoane cu memorie, care, odată aduse
în timpul nostru, să-i fie hrană de suflet, suficientă pentru a o ajuta să suporte mai ușor greutățile existenței.
Contrar unei prime păreri,
superficiale, pe care cititorul ar fi tentat să și-o exprime atunci când ține
pentru prima data în mână această carte, ea nu oferă o lectură veselă, ușoară. O
tristețe profundă, bine mascată însă de scriitura delicată, răzbate printre
rânduri, de la primul până la ultimul text. În urmă cu mai mulți ani,
referindu-se la câteva povești publicate în reviste, incluse apoi în acest
volum, Constanța Buzea scria: Există o
puritate dorită de noi toți, indiferent de vârsta pe care o avem, o bunătate
intuită demult, dar care parcă nu ni s-a întâmplat până la capăt niciodată.
Există cuvinte curate și harul de a povesti al acestei triste doamne. Despre
tristețea acestei doamne, vorbesc
toate poveștile ei. Este gândul cu care am închis ultima filă a cărții. Și ce
poate devoala mai bine această trăire, permanentă, dacă nu prezența îngerilor. În
toată literatura lumii, ca și în artă de asemenea, prezența îngerilor este
acolo unde există suferință. În credința creștină, invocăm păzitorii celești,
despre care nu știm aproape nimic, în situații grele, critice. Totuși, după Cartea lui Enoh, sfinții și cei drepți au proteguitorii lor. Fiecare credincios este însoțit de un înger, va spune Sfântul Vasile;
acest înger îi călăuzește viața, fiindu-i în același timp educator și
ocrotitor.[2]
Tili, cu trupul ei de copil, imprimă îngeri pe zăpadă, cu care umple grădina și
marginea uliței, pentru a se înconjura de dragoste, pentru a se simți ocrotită
în lumea ei, lipsită, înțelegem, de cele mai multe ori, de prezența tatălui. Buna,
personajul central cărții, care leagă poveștile între ele, este însăși personificarea
păzitorului. Pentru o vreme! După plecarea ei, urmată, mai târziu, de pierderea
altor persoane dragi, cercul pare a se închide tot mai mult. Îngerul personal
devine tot mai neputincios. Astăzi a nins
pentru întâia oară. Ar trebui să fiu în sărbătoare. Fulgii, care coboară ca
niște fluturi mari, ar trebui să mă ajute. Și chiar mă ajută o vreme, și
parcă-mi vine să mă înalț ca altădată, să zbor peste pădure și peste timp, să
simt ocrotitoare grija cuiva pentru mine, să simt deasupra mea niște aripi moi,
diafane, cu două pene zburlite la capăt, de care mi-e atât de dor. Și vreau să
mă ridic, și mă forțez să mă înalț printre fulgii care zboară în jurul meu, dar
nu mă pot urca mai sus de copacii în care-au rămas agățate stingher stelele de
altădată. Mă uit din nou în jurul meu. Afară ninge pentru întâia oară și văd
printre fulgii purtați de vânt că în loc de aripi moi și diafane, Îngerului meu
i-au crescut două cârji. (p.171)
Dar nu doar despre copilărie ca
univers ocrotitor, ca matrice, simbol al întoarcerii la starea anterioară,
embrionară, după unele tradiții, vorbește cartea Otiliei Țeposu. Autoarea este,
în primul rând, un tezaurizator care adună spre păstrare în acest volum cuvinte
și obiceiuri extrem de valoroase pentru cultura noastră, dar care, datorită neutilizării
lor în contemporaneitate, sunt în pericol de a fi uitate, pierdute pentru
totdeauna. Cine mai știe acum (poate doar locuitorii unor sate din Maramureș,
zonă unde s-au născut Poveștile, să
știe) ce sunt și cum se prepară silvoizul,
țidăra, păzâtura, riteșul, pangalăul, vărzarele, brânzarele, picioicarele,
corasta, văcărăul, turtițele torcălite sau ceaiul popăsc? Cine mai poate identifica, în zilele noastre, ca
detalii vestimentare, șurțul, jebul sau diftina? Și cine mai poate descoperi o apotecă într-un credenț, cu soluții pentru toate problemele, de la lipsa poftei de
mâncare la leacuri pentru somn? În toată această bogată expunere a limbajului
arhaic, ar putea fi nevoie, uneori, chiar de un dicționar, dacă poveștile nu ar
fi atât de bine scrise, încât se înțeleg foarte bine referirile, iar
explicațiile tehnice nu ar fi făcut altceva decât să strice din frumusețea
stilului narativ.
Dincolo de cuvintele curate, cum le numește Constanța Buzea în recipientele cu memorie mai sunt salvate
obiceiuri și credințe ale satului transilvănean, unele chiar înfricoșătoare.
Cum ar fi drușca mortului, o credință
care nu știu dacă se mai păstrează, dar care, sub alte forme, continuă să fie
un obicei practicat și în zilele noastre (tinerii care mor necăsătoriți sunt
îngropați în costum de mire, respectiv în rochie de mireasă). Drușca este mireasa mortului care a
murit neînsurat. Dacă mortul este un copil, atunci tot de aceeași vârstă i se
alege o drușcă. Ea poartă coroniță pe
cap, ca o mireasă, și însoțește sicriul pe tot parcursul ritualului de
înmormântare. Drușca păzește să nu se
stingă lumina care-l duce pe mort în ceea lume. Ea nu vorbește cât stă lângă
el, poate doar să vadă și să asculte ce-a rămas după ce el a pornit la drum.
Drușca nu poate merge cu el, dar e ca și cum ar rămâne aici, în locul lui,
printre cireșii înfloriți unde s-au jucat de-a v-ați ascunselea. (…) Nu știu de
ce m-au ales pe mine să fiu drușca lui Sâmnionuc, nu știu, dar atunci n-am
putut să mănânc tăițeii cu lapte de la pomană. Nici atunci și nici în veacul
veacului de atunci înainte, pentru că morții nu mai mănâncă. (p.70) Obiceiul,
foarte vechi, îl găsim ca sursă inspirațională pentru balada Miorița, în cel mai frumos episod al
său: alegoria moarte-nuntă. Să le spui
curat că m-am însurat (…)Că la nunta mea a căzut o stea, spune ciobanul din
cunoscuta baladă, și, probabil, nu întâmplător a ales Otilia Țeposu motto-ul
cărții sale: Când omul va înțelege că cea
mai mare țintă a sa trebuie să fie aceea de a alerga după o stea căzătoare și
de a încerca să o prindă, când el va înțelege că viața i-a fost data din
această cauză, atunci el va fi salvat. La sfârșit, el va prinde steaua.
Dumnezeu râde, știind că steaua cade numai și numai dacă omul o urmărește și
chiar vrea s-o prindă.(Nicolae Tesla)
În opinia mea, cea mai puternică
emoție pe care Drușca – Povești de la
marginea pădurii o transmite cititorului este această sfâșietoare tristețe
a femeii-copil. A femeii aflate în deplina maturitate a vieții sale, dar în
sufletul căreia trăiește încă, neîntinat, copilul care a fost. A fetiței care
constată, cu resemnare, că îngerul său e tot mai neputincios, că a îmbătrânit
și, prin prisma acestei constatări, a acestei oglindiri, imaginea ei despre ea
trebuie să se schimbe. Dar, mai ales, a femeii care a înțeles că întoarcerea,
cu sufletul, la copilărie, la starea edenică, anterioară căderii în păcat, este
și calea salvatoare. Pentru că: Adevărat vă zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi
precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.(Evanghelia după Matei
18.3)
[1] Ștefan Damian, „Arhanghelul de sticlă”,
Editura Dacia XXI, 2011
[2] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Editura Artemis,
București, 1993
Text publicat în Tribuna/372/1-15 martie 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu