„Romanul
a pornit de la un pariu cu mine însumi de a construi un spațiu cultural” –
spune Adrian Lesenciuc despre cel mai recent volum al său, Cimitirul eroilor, publicat de Libris Editorial, Brașov, 2017. Iar
comentariul meu despre roman pornește de la această declarație a scriitorului,
tocmai pentru că, imediat ce am terminat de citit cartea, prima idee care mi
s-a conturat în minte a fost aceea a spațiului închis în urmă-mi, a unei lumi
zăvorâte între coperți și totuși o lume care nu-mi era pe deplin necunoscută,
înainte chiar de a-mi fi dezvăluită.
Volumul
a adunat deja o sumă de recenzii, bucurându-se de apreciere, dar, cu toate că
într-o oarecare măsură părerile au coincis (s-a spus, de pildă, aproape de
fiecare dată, că avem de-a face cu o distopie, sau cu un roman-parabolă),
viziunile critice au fost, în fond, destul de diferite. Cel puțin cele pe care
eu le-am citit. S-au făcut multe trimiteri spre literatura universală, de la
Kafka la Llosa, via Buzzati. În opinia mea, nici Macondo-ul márquezian nu este de neluat în seamă. Și asta pentru că Bheristanul, ținutul
creat de Adrian Lesenciuc, este, în primul rând, un spațiu închis, fără
legătură cu lumea exterioară. Sau, mai bine zis, nu există o lume exterioară
acestuia. Guvernat de un regim totalitar, al cărui interes primordial este de a
îngropa istoria propriului popor, într-atât de vehement încât cei pasionați de
a-i descoperi trecutul sfârșesc prin a fi uciși, Bheristanul se consumă din
interior, precum șarpele uroborus. Se
autodistruge! Asupra lui nu se abat niciun fel de nenorociri exterioare, nici
măcar intervenția divină nu-și face simțită prezența. Este o lume sortită
pieirii prin uitare, un adevărat Macondo care se mută, încet, încet, în cimitirul
de pe ale cărui pietre funerare și numele eroilor se șterg.
Senzația de déjà vécu își face simțită
prezența încă din primele pagini, iar trimiterile subtile spre realități
românești sunt presărate peste tot în roman. Începând cu descrierea ținutului,
mai mult decât elocventă: „Bheristan e o țară a extremelor. O
țară ce n-a putut fi niciodată condusă decât prin ameliorarea situației anterioare.
O țară care, în istorie, a evoluat după o sinusoidă neregulată, atât ca
amplitudine cât și ca frecvență de repetiție. O țară căreia îi dăduse Dumnezeu
totul, dar care exploata suspiciunea și reaua credință. Și pentru că natura
fusese generoasă, și pentru că față de sărăcia stepelor din est, din vest și
din nord sau față de goliciunea coastelor din sud acest teritoriu se întindea
verde ca o oază, nu de puține ori triburi și hoarde au poposit călare în mijlocul
lanurilor din care nu se vedea cal și călăreț, și nu de puține ori s-au întors
fugind care mai de care, în toate cele patru zări. Nu de puține ori au intrat
triburile și hoardele în întunericul pădurilor montane și s-au trezit copacii la viață, răturnându-se
peste cai și călăreți. Cum nu de puține ori defileuri au prins viață și s-au
răsturnat peste invadatori pereții de stâncă. De fapt, al cui e pământul acesta
în care, între căință și dezmăț, cei ce l-au locuit au uitat să-l prețuiască,
mai puțin în acele perioade de tulburătoare apăsare a istoriei?”(pag.103)
Fluviul care străbate această țară poartă numele de Dariya, iar capitala sa, orașul Karnat
(joc de cuvinte ironic trimițând la cârnat?!), a fost întemeiată de către un cioban! De
fapt, Bheristan ni se traduce ca însemnând țara
oilor, cartea poartă pe pagina a doua, sub chiar titlul ei, o heraldică, în
centrul căreia tronează reprezentarea grafică a acestui animal. „În munții
Bheristanului, păstorii și-au păstrat obiceiurile și limba. Și au ținut piept
și marelui Imperiu de apus, născut din amestecul de culturi dislocate de pe
actualul teritoriu al Bheristanului, pe atunci miticul pământ al Xatriei, și
valurilor de invadatori din răsărit, al căror tăvălug s-a rostogolit în
puseuri, preț de aproape trei milenii, peste întregul continent. Au urmat
valurile din extremul Orient, de sălbatici îmblânzitori de cai care se hrăneau
cu carne crudă ascunsă sub șa și veșnicele hărțuiri de pretutindeni, ale
vecinilor de același neam (…). Au rămas neschimbate de veacuri muntele și
păstoritul, au rămas de veacuri obiceiurile, a rămas de veacuri neschimbată
smerenia și supunerea păstorului, asemenea supunerii oarbe a oii. Și de aici,
se zice, și numele de Bheristan, adică Țara Oilor.”(pag.105) Toată suita de
toponime și onomastica exotică, despre care am putea crede că sunt, unele, de
influență indo-iraniană, nu fac decât să cripteze episoadele parodico-satirice,
extrem de bine scrise, la adresa unui spațiu geografic și, în egală măsură, a
unei societăți, bine cunoscute de
ilustratorul lor, dar recognoscibile și cititorului. Autorul ne poartă însă, cu
același rafinat simț al umorului, în lumea mai puțin cunoscută publicului larg,
aceea a armatei, privită, cu ironie asumată, din interior. Pentru că nu poți
trata cu un umor, pe cât de fin pe atât de tăios, atmosfera de cazarmă, dacă nu
te situezi taman în miezul ei: „(…) jocul pe care îl practica era așa numitul
fotbal militar – un sport în care, indiferent în ce echipă te-ai fi aflat,
scopul principal era să pasezi comandantului.”(pag.85) De altfel, umorul de calitate este o
coordonată esențială a scriiturii. Cu toate acestea nu putem spune că romanul
se înscrie într-o notă umoristică. Nici pe departe! Mesajele subliminale,
simbolurile ascunse în scenele satirizate sunt cu bătaie lungă. Cartea poate fi
citită în două chei: una ușoară, textul este captivant, se citește lesne, iar
tonul umoristic e atractiv; și una gravă, în care cititorul, odată prins,
experimentează profunzimea dramatică a
mesajului pe care autorul l-a plasat acolo, mai puțin la vedere, pentru cei
interesați de „săpături”. Și pe care același autor îl părăsește în finalul
cărții, întocmai ca pe Adam Urman, personajul central, pasionat de istorie și
de cercetări arheologice, salvat miraculos în timp ce întreaga echipă, cu care
lucrase la dezgroparea unor plăcuțe de aur inscripționate, fusese măcelărită.
La fel ca personajul principal, cititorul este debusolat de acest final deschis
al romanului, pe care este liber să și-l imagineze și să-l continue după cum
dorește.
Întreaga arhitectură a romanului se țese în jurul
personajului Adam Urman, militar de carieră și student, din pasiune, la o
facultate de istorie din capitală. Fost copil de trupă, ajuns atât de tânăr în
armată după ce rămâne orfan de mamă, Adam Urman este urmărit din dublă ipostază:
aceea de elev al unei instituții de învățământ militare și ofițer, mai târziu,
în cadrul aceleași școli. Cele două ipostaze se succed, se intercalează,
conturând un mozaic interesant de stări și emoții, la vârste biologice
diferite. Sensibilitatea tânărului, indiferent de ipostaza la care ne referim,
simțul acut al observației, preocupările sale culturale și spirituale, îl scot
însă din marea masă a camarazilor săi, cu care nu se confundă. Ba din contra,
va deveni un însingurat, un individ care are nevoie să-și construiască propria
insulă, propriul spațiu în care studiile de care este
interesat să-l ajute să supraviețuiască unei lumi față de care se simte tot mai
strain. Adăugând, la toate acestea, afirmația citată la începutul textului,
cred că nu greșesc spunând că Adam Urman este un álter égo al autorului acestui roman.
Scena,
situată spre sfârșitul romanului, în care elevii școlii militare sunt puși să
îngrijească Cimitirul Eroilor din Dărăzăbad, să văruiască gardurile și
crucile, să rescrie numele eroilor pe crucile de pe care acestea aproape se
șterseseră, să le ordoneze apoi osemintele dezgropate, urmare a unui ordin dat
în batjocură, după grade și funcții, se constituie într-o metaforă amară pentru
imaginea unui popor care, neglijându-și istoria, ajunge să-și piardă
verticalitatea. Și astfel, își semnează condamnarea la uitare!
Scriitor
prolific și polivalent, a publicat mai multe volume de versuri, proză și
critică literară, dar și mult mai numeroase articole și studii în reviste
literare din țară, în ultimele luni este colaborator frecvent al Revistei de cultură Tribuna, Adrian
Lesenciuc își aduce, prin Cimitirul eroilor, contribuția la
îmbogățirea romanului românesc, contribuție care, judecând doar în baza
trimiterilor făcute de critici spre marea literatură universală, sunt convinsă
că nu va rămâne fără ecou. Și fără urmări, desigur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu