Titlul
ar putea sta, de bună seamă, sub un tablou, dar aceasta este imaginea în care
aș concentra eu romanul Ioanei Scoruș, Un
an din viața Liubei B., apărut în
2017 la Editura Trei din București.
„Nu există cărți, există disperări” –
spune autoarea în Motto, și, cu
siguranță, acest volum este povestea unei astfel de stări. Un roman de dragoste
(chiar dacă suntem avertizați de la început: „Nu, acesta nu este un roman de
dragoste”) ca o exorcizare, în urma
căreia personajul feminin (cartea este scrisă aproape în totalitate la persoana
întâi) speră să poată expulza din sine amintirea dureroasă a bărbatului a cărui ușă „nu s-a mai deschis niciodată, la
365 de zile de când se îndrăgostise”. O spune chiar autoarea în text, motivația
scrierii romanului este exprimată foarte clar în primele rânduri ale celei
dintâi pagini: „Aceasta este o povestioară pe care trebuie s-o scriu doar
pentru a-mi pune ordine în cap, eu altfel nu pot.” Un an din viața Liubei B. ar fi putut fi povestea obișnuită a unei
femei care scrie despre eșecurile sale în dragoste, o căsnicie eșuată, o iubire
trecută pentru fostul profesor din facultate, experiențe banale până la urmă,
dacă nu ar fi intervenit pasiunea pentru Poetul (chiar așa apare el peste tot
în carte, cu majusculă) admirat din tinerețe, dar întâlnit abia la maturitate.
Și nici măcar iubirea pentru un poet nu ar fi fost o temă inedită, dacă acestui
Poet, așa cum autoarea îl prezintă, nu i s-ar fi conturat un portret absolut
recognoscibil pentru oricine urmărește lumea literară românească de astăzi. În
opinia mea, trimiterea e atât de evidentă încât m-am mirat că nu există pe
undeva o precizare de genul: orice asemănare cu personaje sau întâmplări reale
este întâmplătoare! Sigur, nu am să dezvălui (nici eu, dacă autoarea nu a
făcut-o) identitatea celui pe care-l văd
în Poetul din viața Liubei, dar cred totuși că acestei
recunoașteri i se datorează mare parte din interesul cititorului pentru roman.
Și spun asta nu pentru că nu ar fi o carte foarte bine scrisă, ci pentru că,
dintotdeauna, poveștile de dragoste din viețile scriitorilor au suscitat
interesul publicului într-o mai mare măsură decât însăși opera lor.
Dar să revin puțin la autoare. Ioana
Scoruș, așa cum apare precizat pe coperta a patra a volumului, este de profesie
psihanalist. A debutat cu o plachetă de versuri, a mai publicat un roman și o
carte de interviuri și a semnat numeroase articole, cronici de carte,
interviuri în mai multe reviste literare și culturale. La toate acestea se
adaugă volumul de convorbiri cu Ion Vianu, publicat în 2018.
Un an din viața
Liubei B.
este povestea unei obsesii, sau, mai bine zis, este despre cum poți distruge un
idol coborându-l de pe piedestal și integrându-l în viața proprie. Nastasya
Barashkova se numește personajul principal feminin al cărții, o identitate care nu mă miră deloc, dacă mă gândesc la
preferințele literare de atâtea ori exprimate, în scris și cu diverse ocazii,
de către Poet. „Unii îmi spun că am un nume bizar, alții mă văd coborâtă direct
din Dostoievski, alții din Tolstoi, iar lucrul acesta mă încurcă teribil pentru
că e ca și cum ar exista niște așteptări pe care trebuie să le împlinesc. De
aceea am refuzat, ostentativ, să citesc vreodată Idiotul. De aceea pe mine mă cheamă doar Nastasia Barashkova.” Iar iubirea
care urmează pare tot construită, plănuită cu multă vreme în urmă și așteptată
cu răbdare mulți ani. De la întâlnirea celor două personaje într-o librărie
(unde altundeva?!), la trimiterile făcute spre genul de poezie pe care Poetul o
scrie, o poezie erotică, la premiile literare câștigate, cărțile care-i apar traduse,
până la aspecte din viața cotidiană, ritualuri zilnice, sau descrierea odăii
lui cu „biblioteca infinită” și „singurătatea lui în care nu primește pe nimeni
altcineva decât Ideea de Femeie, conceptul, în timp ce o mulțime de tipe se
fâțâie pe-acolo amăgindu-se că sunt iubite și cărora le scrie poezii despre
fundul lor frumos”, totul, absolut totul seamănă a invitație la: recunoașteți
personajul? În aceste condiții e greu să te abții de la a face asocieri.
Cu toate acestea, confesiunea femeii
mature, care alege să străbată 365 de km (aici îmi pare a fi o coincidență
deloc întâmplătoare, numărul de km și numărul de zile în care trăiește această
iubire) de trei ori pe săptămână, pentru a se îngriji de casa bătrânului poet,
cu alte cuvinte pentru a-i face menajul doar ca să-i poată sta în preajmă, este
tulburătoare. „Adevărul este că-l iubeam, îl iubeam, îl iubeam pe bătrânul meu poet, dar nu lăsam
niciodată să se vadă acest lucru teribil. El avea pipițele lui cu care-și scria
și pe care întotdeauna le transforma în niște femei inimaginabile, ca după o
lună, două să fie clasate și trimise la groapa de gunoi a iubirii. Așa era el,
trebuia să se îndrăgostească mereu pentru că doar acolo putea să trăiască, în
etapa de îndrăgostire.”
În fapt, întreaga poveste de iubire se
derulează în acest cadru: ea robotind prin casa lui, gătind pentru el, care
citea, în cea ai mare parte a timpului, închis în camera lui, de unde ieșea
doar ca să se bucure și să laude bucatele ei. Zi după zi, săptămână după
săptămână, până ce poetul devine tot mai dependent de prezența feminină din
casa lui. Dependență care se dovedește a fi, și din partea lui, un soi de
iubire: „Tu ești Liuba, a repetat și abia atunci mi-am dat voie să mă emoționez
foarte tare, astfel încât mi-au dat lacrimile. (…) Bătrânul meu Poet mă botezase.
(…) Și a mai spus ceva: Liuba vine de la Ia
liubliu tebia, așa se spune te iubesc în rusă și eu am făcut rusă la
școală, tu n-ai făcut, ești prea puștoaică.” Iar de aici până la împlinirea
rostului arhaic de femeie, care-l întoarce, olfactiv, pe poet într-o lume de
mult pierdută, mai este un singur pas, acel pas în care Liuba face pâine: „Și așa m-am trezit cu el în bucătărie, cu nările
dilatate, amușinând ca un animal de pradă, cu ochii îngustați, ca și cum ar fi
căutat suspectul ascuns pe undeva prin preajma mea. (…) Tu ai făcut-o?, m-a
întrebat, moment în care a venit rândul meu să-l privesc ca trăsnită pentru că
nu pricepeam cine altcineva ar fi putut face pâinea pe care tocmai o scosesem
din cuptorul lui. După care, uitându-se în golul ăla al lui cu care mă
obișnuisem, a oftat prelung și, siderat, a rostit: of, Liuba… ești femeie și
faci pâine… îți dai seama?”
Dar interesul poetului, îndrăgostit
doar de Ideea de Femeie, așa cum îl
caracterizează Liuba, se estompează
destul de repede, și după un an (nu doar „o lună, două”, totuși) închide
definitiv, și la propriu, ușa spre inima sa: „Pe măsură ce înaintam în iarnă,
ceva se stingea, ochii îi deveneau din ce în ce mai pierduți, din ce în ce mai
mați, nu mai apăreau cărți pe masa din bucătărie, tăcea din ce în ce mai mult,
pe măsură ce spaima mea creștea. Și nu aveam ce face. Până într-o dimineață de
30 decembrie când ușa casei lui nu mi-a mai fost deschisă. În dimineața aceea
am vomat și a fost pentru prima oară când lucrul acesta m-a înspăimântat de
moarte.”
Din acest punct textul își schimbă
complet stilul și abordarea. În primul rând, până aici cartea este scrisă la
persoana întâi, așa cum am precizat încă de la început. De aici textul este
construit la persoana a treia, pentru ca în ultimele patru-cinci pagini să se revină
la forma inițială. Dar nu aceasta este deosebirea esențială. Între cele două
părți este o diferență majoră a tipului de scriitură. Pare că femeia care a
scris despre povestea de dragoste nu este una și aceeași cu femeia care a
povestit travaliul eliberării de această poveste. Concret, în prima parte
întregul text este construit așa cum Poetul ar fi făcut-o, dacă el s-ar fi
hotărât să scrie, influența lui este peste tot (am întâlnit, de pildă, o
enumerare a obiectelor dintr-un dulap din camera bunicii Liubei, în acel stil proustian bine cunoscut din evocările unui
anumit poet…). Femeia care scrie această parte pare, într-un fel, hipnotizată,
incapabilă să iasă de sub o vrajă, dornică să-i facă pe plac, cu orice preț,
celui pe care-l idolatrizează. În etapa post-iubire lucrurile se schimbă.
Scriitura capătă o forță nebănuită înainte, scriitoarea este mult mai sigură pe
ea, se mișcă pe un teren mult mai familiar, se simte asta, și stilul acesta i
se potrivește mult mai bine. Poate și pentru faptul că aici autoarea folosește
elemente de psihanaliză, domeniu în care ea profesează. După ce Poetul pune
punct poveștii de dragoste, Liuba,
rănită în adâncul sentimentelor sale cele mai intime și în încercarea disperată
de a se elibera de povara acestei iubiri, pleacă în pelerinaj la Santiago de Compostela, pe
unul din cele trei trasee celebre, și anume Camino
Frances. Reacția de rău fizic, încercată la descoperirea ușii închise a
iubitului său, în dimineața în care acesta nu a mai primit-o în casă, o
însoțește în fiecare zi, pe toată distanța parcursă în pelerinaj. „Noaptea l-a visat, vocea lui domoală,
liniștitoare, (Ce e, Liuba?), a
început să plângă, s-a trezit și n-a mai putut adormi până dimineață. S-a
culcat după ce a vomat cârnații mâncați seara cu sosul lor de roșii, care-i
plăcuseră atât de mult.” O reacție psihologică la încercarea de a-l respinge,
de a-l elimina din ea, ca pe un reziduu, o reacție de regurgitare, pentru ca la
capătul călătoriei să poată surveni eliberarea. Care, judecând după întoarcerea
în lumea reală, de dinaintea poveștii de iubire, se pare că s-a întâmplat.
„Am avut un vis numit Poezie…” – spune
cehovian eroina romanului, la sfârșitul poveștii sale de iubire, încercând o
împăcare cu soarta, o renunțare caracteristică personajelor din piesele marelui
dramaturg rus. Pentru ca tonul să se schimbe în urma experimentului mistic.
Acceptarea destinului nu mai este privită ca o fatalitate, ci, mai mult, ca o
experiență de viață generatoare de înțelepciune: „Lumea mea este foarte mică.
Știu că lumea este mare, dar lumea mea este foarte mică. Am cunoscut odată,
cândva, lumea mare și atrăgătoare ca o frumoasă curvă unsă cu toate alifiile,
căreia niciun bărbat nu-i poate rezista. Mai ales dacă e poet.” Scriitura,
eliberată de influența Poetului, este mai convingătoare. Quod erat
demonstrandum!
Text publicat în TRIBUNA, nr. 387/16-31 octombrie 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu