O zi de leac

      Pe 14 septembrie e Înălţarea Sfintei Cruci, cea mai veche dintre sărbătorile ortodoxe. Despre istoricul sărbătorii circulă mai multe variante, de la o bătălie a împăratului Constantin împotriva lui Maxenţiu, un persecutor al creştinilor (307-312), la înălţarea pe muntele Golgotei a crucii pe care a fost răstignit Isus, la un 14 septembrie 335. Însă nu despre însemnătatea, din punct de vedere al doctrinei creştine, vreau să pomenesc eu aici, ci despre  tradiţiile şi obicieiurile acestei zile, pe care le-am trăit în copilărie şi pe care mă străduiesc să nu le pierd.

      Sunt convinsă că nu doar eu ci oricine a avut privilegiul să trăiască în preajma bunicilor ar spune acelaşi lucru: că sunt cele mai minunate fiinţe de pe pământ, cele mai ocrotitoare şi că pe cele mai importante lucruri de la ei le-am aflat. Eu am crescut în preajma a două bunici, niciun bunic din păcate, iar cea pentru care am aproape un cult a plecat de lângă mine acum mai bine de douăzeci de ani. Sunt atât de numeroase amintirile mele legate de ea, învăluite într-o magie ce se recreează de fiecare dată când gândul meu o cheamă (şi asta se întâmplă destul de des), încât cred că n-ar fi rău să le scriu undeva, pentru că „şi uitarea, e scrisă-n legile-omeneşti”, vorba poetului. Asta adăugat la ceea ce se spune, că noi ne moştenim spiritual şi chiar genetic bunicii şi nu părinţii, ar constitui până la urmă o datorie.

      Ziua crucii a avut întotdeauna o importanţă aparte, plină de mister, pe care bunica l-a întreţinut an de an, şi care a rămas intact pentru mine până-n ziua de azi. Era sfârşitul vacanţei de vară, nu-mi amintesc de zile de 14 septembrie cu ploaie, de fiecare dată un soare blând îşi curgea razele cu moliciunea mierii pe sticla ferestrei şi, sărbătoare fiind, plecam cu bunica să colindăm câmpiile şi livezile. Adunam plante de leac, fiindcă ea spunea că toate plantele culese şi puse la uscat în această zi au proprietăţi magice. Dar nu numai plantele ci şi fructele toamnei, mere, prune, uscate şi puse în podul casei erau păstrate cu sfinţenie pentru afecţiuni neprevăzute. De ziua crucii bunica alegea un dovleac mare şi sănătos, pe care îl tăia în felii nu prea subţiri şi-l punea deasemenea în pod. Acesta avea mai multe roluri şi cea mai mare importanță între toate plantele, fructele şi legumele culese. Dacă se întâmpla ca peste iarnă, sau până la următoarea sărbătoare a crucii, cineva din familie să sufere din cauza unei arsuri, de pildă, bunica se urca în pod, lua câteva felii uscate de dovleac şi le înmuia în apă, apoi le aplica direct peste rană, după care înfăşura locul cu un bandaj. Suferinţa înceta în scurtă vreme şi partea afectată se vindeca repede! Deasemenea seminţele sale, consumate ca atare, calmau nevralgiile. Dovleacul însă mai avea o utilitate. Pus în podul casei el apăra locuinţa de trăznete, scop în care era ajutat şi de crenguţele de tei, cu care ne împodobeam casa şi poarta la Rusalii şi care după ce se uscau se păstrau din acelaşi motiv, protejau casa de nenorociri. Pentru mine participarea la culesul din ziua crucii, aşezatul plantelor la uscat, cu mare grijă, bunica se comporta ceremonios tot timpul, era un fel de ritual şi mă simţeam extrem de importantă că sunt făcută părtaşă, pentru că nimeni altcineva din familie nu o însoţea pe bunica în acea zi. Parcă o văd aievea, înaltă, zveltă, frumoasă (bunica mea a fost o femeie frumoasă până la cei şaptezeşi şi şase de ani ai săi când a plecat...), aplecată asupra unei plante, luminoasă, surâzătoare, mângâind frunzele şi soptind ceva ce doar ea ştia, eu nu am reuşit să înţeleg niciodată şi nici nu am întrebat-o, din păcate. Acum aş întreba-o şi multe altele aş vrea să ştiu, dar ea nu-mi mai poate răspunde, pentru că ea e un înger.

        Odată cu ziua crucii înceta şi  frica mea teribilă de şerpi. Bunica spunea că în această zi toate târâtoarele intră în pământ până primăvara, aşa că nu mai exista pericolul de a le întâlni pe fâneţele cosite, unde, uneori, de sub talpa încălţării ţâşnea pe neaşteptate o şopârlă. Primăvara, în postul Paştelui, era interzis să pomenim de şerpi, pentru că, zicea ea, de câte ori vei pomeni un şarpe de atâtea ori vei întâlni unul în timpul verii. Mă temeam foarte tare de avertizarea asta, până într-atât încât îmi imaginam că şi gândul nerostit poate fi o încălcare a interdicţiei.    

         Azi a fost 14 septembrie, ziua crucii, soarele copilăriei mele s-a ascuns și a stat să plouă încă de dimineață, dar asta nu m-a împiedicat să trăiesc această zi așa cum știu, cum am învățat că se cuvine, de când am început să pricep ce e pe lumea asta. Și voi continua să colind de fiecare dată pe 14 septembrie câmpiile şi dealurile în căutarea plantelor de leac, pe care le voi usca şi le voi păstra cu mare grijă încă un an, pentru că magia trebuie reinventată, iar şi iar...