L-am cunoscut pe Vasile Negrean într-o
fierbinte zi de 4 august 2011, tocmai împlinise vârstă de 90 de ani. Am stat de
vorbă în cămăruța sa, după ce m-a primit curtenitor, sărutându-mi mâna și
întrebându-mă cu ce îmi poate fi de folos. Îmbrăcat frumos, cu o cămaşă albă cu
guler scrobit (nepoata sa îmi spunea că se pregătise special pentru vizita mea)
şi pantaloni de pâslă, uşor bufanţi în partea de sus şi mulaţi pe glezne, de un
verde milităresc, amintind de moda unor vremuri necunoscute mie, dar cu atât
mai misterioase, m-a impresionat cu sprinteneala minții şi m-a cucerit cu
poveştile, relatate cu atâta exactitate, scoase prompt dintr-o memorie
ordonată, ca o enciclopedie. Crâmpei de istorie vie, baciu Lica, aşa-i spun
apropiaţii, mi-a dăruit, în răcoarea odăii sale de pământ(casa fiindu-i
construită din paiantă, un amestec de pământ şi paie, care ne-a ocrotit de
vipia de afară), un soi de călătorie în timp.
Când
i-am spus că doresc să scriu o carte despre familia nobiliară, care a trăit în
sat şi al cărei conac încă există, a zâmbit, spunându-mi că amintirile legate
de perioada aceea sunt mult mai vii decât cele de săptămâna trecută. Mi-a mărturisit
că a mai discutat și cu alţii, printre care profesorul Ciuclea, cel care a scris
monografia satului, apoi s-a așezat pe
povestit, cronologic, începând din copilărie, ca și cum ar fi știut că așa îmi
doream și eu să-l rog să-și amintească. Fascinant personaj, fascinantă mintea
și memoria sa, îmi enumera la un moment dat toate statele Europei, cu număr de
populație şi capitale, cum învățase în școala primară. Și-mi spunea că nu
înțelege ce învață copiii din ziua de azi la școală:
Eu stau la poartă doamnă, că oricum nu mai pot
nimic să lucrez la vârsta asta, și vin copiii de la școală, și-i întreb de una,
de alta, din geografie, din istorie, dar nu știu deloc sa-mi răspundă, așa că
mă întreb ce-i învață oare acolo, că nu știu de niciunele!
.....................................................................................................................................
Călătorului, care străbate drumul județean BH 108 I, din direcția
localității Aștileu spre Vadu Crișului, prima localitate ce-i apare în cale,
după ce lasă pe partea dreaptă a direcției de mers silueta înnegrită de fum a
unei fabrici de cărămidă, este satul Butan. Aflat în componența comunei
Măgești, Butanul este atestat documentar la 1552, cu denumirea maghiară de
Rekosd[1].
Denumirea care va fi însă regăsită ulterior în hărțile topografice, extrasele
de carte funciară sau registrele de stare civilă, este aceea de Rikosd.
Scriitorul de limbă maghiară Dukrét Géza, în lucrarea ”Épitett örökségünk Bihar Megyébén” (p.125),
spune despre localitatea Butan că este situată în stânga Crișului Repede, de-a
lungul căii ferate și că ar fi fost pădure regală pe timpuri. Dukrét Géza confirmă ca
primă atestare documentară a acestei localități anul 1552, dar denumirea ar fi
fost aceea de Rekasdh. Mai târziu, la 1692, devine Rékosd iar la 1851 numele
localității se menționează a fi Rikosd. Același autor precizează că, denumirea
localității în limba maghiară provine din cuvântul de origine slavă reka și înseamnă râu. Locuitorii satului
sunt cu preponderență români de religie ortodoxă, biserica lor a fost ridicată
în anul 1877 dar dat fiind atestarea documentară se spune că satul a avut o
biserică mult mai veche, aflată undeva pe deal în apropierea cimitirului[2].
Coborând
o panta domoală, drumul județean se odihnește puțin, pentru ca mai apoi să-și
reia traseul șerpuitor prin inima satelor pe care le străbate. Acolo, la locul
de popas, ieșind din șirul caselor aliniate la stradă, la capătul unor alei ce
au îngropat sub ele urmele copitelor cailor și ale roților de trăsură, se
înalță semeț și mândru fostul conac al familiei Juricskay. Azi sediu de școală,
clădirea se remarcă prin stilul arhitectural deosebit, prin acea eleganță și
frumusețe pe care tendințele moderne nu au putut-o estompa. A fost renovată în
câteva rânduri, dar fie n-au știut, fie n-au vrut să țină seama de arhitectură,
cei ce au contribuit la renovări au mutilat chipul unei frumoase clădiri despre
care Dukrét Géza[3]
spunea că aparține stilului eclectic. Fațada principală, care cuprindea peronul
pentru trăsuri, a fost zidită adăugându-i-se ușă și ferestre de o altă formă și
construcție decât restul clădirii, din dorința, probabilă, de a adăuga un
spațiu interior în plus. Forma superior-concavă a ferestrelor originale
amintește de arhitectura barocă, mai exact de stilul baroc transilvănean,
dezvoltat în sec. XVIII – XIX, ca urmare a integrării Principatului
Transilvaniei în Imperiul Austriac. Acest design al ferestrelor mai poate fi
văzut la Castelul de vănătoare Zichy de la Poiana Florilor, sau la Palatul
Bánffy din Cluj, clădire care în prezent adăpostește Muzeul de artă al
oraşului.
....................................................................................................................................
Interlocutorul meu, privește cu coada ochiului cutia cu pișcoturi pe
care i-am adus-o în dar. Se bucură de dulciuri la fel ca un copil, îmi spusese
nepoata sa la telefon, când am stabilit întâlnirea. Îl îndemn să-mi
povestestească despre conac și despre imaginea de altădată a proprietății.
Înainte de al doilea război mondial, își
începe sfătos povestea, proprietatea de la Butan era înfloritoare. Conacul,
parcul și împrejurimile erau superbe, frumos îngrijite. În curtea largă, precum
și în grădină, existau alei pentru plimbare, străjuite de o parte și de alta de
trandafiri. Toată proprietatea era îngrădită cu gard viu și mărginită de nuci.
Livada cuprindea toate tipurile de pomi fructiferi, iar sus pe deal era o
minunată plantație de brazi. La circa 100 de metri de conac, într-un spațiu
situat între două văi, a existat un gorun falnic, foarte bătrân, cu o tulpină
ce nu putea fi cuprinsă de mai multe persoane, sub care familia avea amenajat
spaţiu de odihnă, la umbră, cu masă și locuri de șezut. Sistemul de iluminat al
parcului și al conacului era unul modern, cu gaz, adus de la Viena. Camerele
erau mari, somptuoase, coridoarele spațioase și scările monumentale, din piatră
cioplită, executate de meșteri italieni. La cimitirul
familiei, amplasat sub o coastă de deal împădurită, se ajungea printr-o alee deasemenea
mărginită de trandafiri. Azi, traversezi canalul hidro (construit în anii '50),
urci panta ușor abruptă a dealului din apropiere și descoperi câteva pietre
funerare, purtând inscripții ale numelor, celor ce-și dorm somnul de veci în „temeteul
domnului”(toponim local însemnând cimitirul domnului, în sensul de al
stăpânului). Multe dintre aceste pietre sunt rupte, altele scrijelite. Locul unde e
amplasat cimitirul oferă o panoramă superbă a localității, până departe, spre
malurile Crișului Repede și dincolo de ele.
Obosit, baciu Lica face o pauză, cu mișcări
tremurânde soarbe o înghițitură din cana lui albastră, probabil licoarea e un
ceai amar fiindcă se strâmbă puțin, apoi privirea îi alunecă pe fereastra de la
stradă, dar nu privește afară pur și simplu, ci undeva mult mai departe. Se
lasă o tăcere și eu nu îndrăznesc să o tulbur.
Eu nu
i-am cunoscut pe toți, înnoadă el povestea întorcându-se brusc spre mine, doar
pe ultimul l-am știut bine, pe Domnișorul. I se spunea așa pentru că era
feciorul Domnului, al celui care a adunat toată averea, dar și pentru că s-a
căsătorit târziu, a fost multă vreme flăcău tomnatec. Era un bărbat frumos,
foarte elegant și cu mult succes la femei. Avea multe iubite în sat și în împrejurimi. Înainte de căsătorie locuia la
conac, dar după aceea s-a mutat la casa cealaltă din Butan, unde a rămas până
la moartea sa. Pleca mereu să-și inspecteze pământurile, călare pe un cal alb,
de fapt o iapă foarte frumoasă pe care o folosea doar la călărie și pe care nu
o putea încăleca nimeni altcineva. Era iubit de săteni, dacă avea de lucru
convoca imediat oamenii la clacă, îi plătea şi-i trata foarte bine cu mâncare
și băutură. O astfel de activitate se termina de obicei cu o petrecere pentru că
Domnișorul așa se simțea bine. Dacă vreun țăran, care fusese la lucru, mergea a
doua zi să-i ceară o căruță de lemne, acesta îi dădea o pereche de boi să
meargă în pădure să-și aducă lemne. Era pasionat de vânătoare, veneau des
oaspeți la conac cu ocazia vânătorilor organizate. Se împușcau de regulă iepuri,
iar gonacii erau oameni din sat. Întreținea relații de prietenie cu familii
nobiliare din zonă. A avut niște prieteni care veneau în vizită pe
motocicletă, evenimentul constituind o premieră în localitate, deliciul
sătenilor care ieșeau pe la porți.
În toamna anului 1940 în
conacul familiei Juricskay s-a instalat o companie de grăniceri unguri. Tot în
această perioadă Domnișorul a început să vândă din pământul familiei. Prima dată a vândut pentru un frate al său, care făcuse niște
datorii la Budapesta. Când au venit rușii, românii l-au ascuns, împreună cu
toată familia și așa a scăpat. Ei căutau mai ales kulak (chiaburi-boieri) și
hazaika, adică femei. După prima expropriere Domnișorul a continuat să vândă
pământ, a avut un presentiment al vremurilor ce au urmat. Vindea pământul la
cine se nimerea și la cine îi dădea banii mai repede. Bârfitorii satului
începuseră să-l vorbească de rău, că vindea toată averea moștenită de la
părinții săi. Reforma agrară, marea
expropriere din 1945, l-a deposedat de tot ce-i mai rămăsese. Momentul a avut
un impact major asupra psihicului, Domnișorul a suferit un șoc, care l-a făcut
să cadă iremediabil în patima alcoolului. Oamenii erau bucuroși că au primit
pământ, unora nici nu le venea să creadă. Au tăiat brazii și copacii
ornamentali, au scos din rădăcini toți pomii fructiferi și vița de vie, au
desființat aleile și au început să-și are parcelele. Ca o prevestire a
vremurilor ce aveau să vină Domnișorul le-a spus: nu vă bucurați că astăzi ia
pământul de la noi, că va veni vremea ca mâine, când o să-l ia și de la voi! În
vremea asta foștii servitori ai familiei au devenit activiști de partid, au
primit funcții în partidul comunist, iar Domnișorul a fost trimis la ”reeducare”,
pe șantierul canalului hidro, care atunci se construia. A căzut bolnav la pat, într-o
cămăruță din casa în care trăise cu familia sa și care avea acum alt
proprietar, cerând mereu să i se aducă băutură. De fapt numai atunci când bea alcool
devenea coerent, în rest halucinațiile unei lumi, în care doar mintea sa mai
trăia, îi bântuiau existența. Scene de vânătoare, activitate pe care o iubise
atât de mult, îi înfierbântau imaginația și trupul chinuit de boală și
agonie. S-a stins într-un sfârșit de
primăvară, la 29 mai 1967, lăsând o lume care nu mai semăna deloc cu aceea în
care venise el, în urmă cu mai bine de șaizeci și cinci de ani. A fost
înmormântat în cimitirul familiei.
Da,
l-am cunoscut bine, săracul, nu a avut parte de o viață îndelungată și nici așa
plină de bine, ca a altora din neamul său, mi-a fost milă de el, chiar dacă
tata a avut câteva conflicte cu el la naționalizare. Tata a fost birău, spune
baciu Lica, ridicând mândru privirea, și, nemaiputându-se abține, apucă de pe
masă cutia cu pișcoturi, rupându-i ambalajul cu gesturi febrile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu