Troița mărturisitorului, cartea lui Gherasim Rusu Togan, apărută la Editura
Premier din Ploiești, în 2013, m-a întors dureros în timp. Într-o perioadă ce o
precede, ce-i drept, pe aceea a copilăriei mele, dar într-o lume în care am găsit
atâtea punți de legătură încât am citit-o cu sufletul la gură, uitând de orice
realitate imediată, ceremonios și cu evlavie, ca pe o carte de rugăciuni.
Păstrez
bucuria de a-l fi cunoscut pe omul Gherasim Rusu Togan în vara lui 2013, la
Câmpina, pe când dumnealui făcea parte din juriul unui concurs de poezie iar eu
mă număram printre fericiții laureați. M-au atras din prima clipă căldura
privirii și molcomul vorbei ardelenești. A reușit, astfel, să mă facă să mă
simt printre ai mei, deși trecusem munții ca să ajung acolo. De câte ori ne-am
reîntâlnit după aceea am trăit aceeași bucurie. Anul acesta ar fi trebuit să ne
mai vedem la Câmpina, dar timpul n-a avut răbdare să ne aștepte. Alături de
amintirea omului păstrez și două cărți primite cu dedicație de la scriitor. Una
dintre ele este cartea despre care am început să vorbesc aici, citită abia
acum, după mutarea autorului mai aproape
de stele, cum scria el însuși.
Gherasim
Rusu Togan a fost un neobosit scriitor și etnolog, care a publicat asiduu volume
de poezie, proză și studii etnografice. Pasionat de viața și tradițiile satului
românesc în general, și ale satului de care-l leagă rădăcinile în special (s-a
născut în localitatea Ghijasa de Sus, de lângă Sibiu), și-a tranformat marea
dragoste în numeroase studii și cărți, în care a adunat obicieiuri, ritualuri,
tradiții românești, pagini inedite din istoria neamului. A fost o prezență
activă în societatea culturală prahoveană, după ce în anul 1978 s-a stabilit
pentru tot restul vieții la Câmpina. Activitatea sa editorială reunește peste
douăzeci de volume de autor, precum și numeroase articole apărute în diverse
publicații. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, premiat de mai
multe instituții culturale. Academia ”Dacica” i-a oferit titlul onorific de
doctor în etnografie, în civilizația populară, iar județul care l-a adoptat,
Prahova, i-a conferit diploma de onoare.
Romanul Troița mărturisitorului este povestea
satului transilvănean în care s-a născut Gherasim Rusu Togan, și mai mult este povestea
copilăriei sale, povestea a lor săi, scrisă febril, ca o datorie ce nu mai
suferea amânare. Ca să nu se uite,
cum spune protocolul, carte de
căpătâi a comunității, scrisă de preotul satului și găsită sub o grămadă de resturi
de materiale de construcții, în podul bisericii. Acest obiect misterios
ocrotește într-un fel poveștile din
Ghijasa, ca un cufăr magic care odată deschis împrăștie în jur lumina comorii
până atunci ascunse. Și poveștile care nu sunt în protocol vor fi scrise tot sub puterea exemplului său, ca să se știe. ˂˂Eram prăfuit până-n vârful
capului, cu mâinile albite de molozul peste care se așternuse ca o crustă
praful și-n care, efectiv, scormonisem cu răbdare, aproape jumătate din podul
bisericii (...). Mă obsedase ani și ani această carte, ca și cum ar fi posedat
secretul unei comori. (...) Cu filele zgrunțuroase, cartea era pe alocuri cu
scrisul ilizibil, rezultat al trecerii ei prin mâinile unui șir de preoți și
învățători, după o cronologie doar de ei știută (...).”Ca să se știe”,
deschidea povestea unui eveniment ieșit din comun, ce zguduise viața oamenilor,
relatat cu amănunte și talent narativ. ˃˃
Așa începe povestea, sau mai exact mănunchiul poveștilor
lui Gherasim Rusu Togan, cu aceste întâmplări din viața trecută a satului,
consemnate în terfelog. Vechile
însemnări, chiar dacă se referă la aspecte sociale comune și aparent banale,
punctează momente importante din istorie, ca de pildă fuga unor săteni în
România (satul era sub ocupație habsburgică), siliți de foamete și jugul
asupririi. Dar nu doar întâmplările din cartea găsită în podul bisericii stau
sub semnul tragismului, poveștile bătrânilor satului și amintirile personale ale
autorului întregesc tabloul unui destin dramatic al satului transilvănean și al
locuitorilor săi. Lovit de divinitate prin secetă, sau din contră prea multă
apă căzută din cer, lăsând ani întregi pământul fără roade și oamenii lipsiți
de pâinea cea de toate zilele, satul a fost călcat și de hoardele de
asupritori, de la cei străini de neam până la cei de același sânge, numind aici
regimul comunist. Dar în ciuda tuturor nenorocirilor a rămas în picioare. Până
în zilele noastre, când nu o catastrofă naturală sau istorică l-au distrus, ci
indiferența și abandonul, boli de care suferă atâtea așezări românești cu
tradiție. ”Mă pândea (...) senzația că pe
oamenii locului parcă-i înghițise pământul (...). Satul în care coboram acum,
lăsând în urmă Troița părăsită era (...) mut și orb, cu ferestrele caselor
sparte, curțile cu bălării iar fântânile aveau strai de broască pe oglinda
apei, și porțile curților proptite în lăstar de salcie, cu lujerii înmuguriți.”
Troița nu este doar un simbol, așezat acolo unde începe
și se sfârșește vatra unei locuiri rurale. E mult mai mult decât atât, martora
tuturor evenimentelor din lumea satului, loc de popas al drumeților, de
rugăciune îndreptată spre Dumnezeu de fiecare dată când o nenorocire se abate
asupra oamenilor, dar și de mulțumire și recunoștință, îmbrăcându-i-se atunci
brațele cu coroane de flori. Troița e ocrotitoarea satului dar marchează și
limite, nu doar teritoriale ci și ale vieții; e începutul și sfârșitul,
biserica în miniatură. Înlăuntrul acestor limite își construiește Gherasim Rusu
Togan cartea, care nu doar se încheie cu imaginea Troiței, așa cum am arătat
mai sus, ci și începe cu ea: ”Sus, în
Dealul Bărcului, înecată primăvara și vara în buruieni și tufari de răchită
(...) troița își arată fața în toată măreția ei. (...) Încercasem demult ca
aici, la Troiță, să mă pierd odată și-n spovedania vieții mele, redescoperind
astfel oamenii aceia ce s-au trecut ca florile și apele și acele fapte și
întâmplări și dureroase pierderi sufletești, nici cui vreodată mărturisite...”
La
poalele Dealului Bărcului, așezarea
mustește de tradiție și autenticitate. Oamenii își duc viața cu toate cele
obișnuite lumii satului: ritualuri și obiceiuri păstrate cu sfințenie,
respectul și dragostea pentru pământul moșilor și strămoșilor, apărat cu orice
sacrificiu, iubiri, trădări, suferințe, bucurii puține și mărunte, credință și
acceptarea cu umilință a tuturor încercărilor. Ghijasa are de toate. Și țărani harnici,
gospodari, păzindu-și cu strășnicie avutul, și pierde vară, care ajung să
primească anumite funcții publice sub comunism, are și un preot dispus să lupte
pentru credința enoriașilor săi, ajungând să fie întemnițat, și tâlhari, dar și
haiduci care-și dau viața pentru a le aduce oamenilor o căruță cu grâu, furată
de la bogătași în vremea secetei. Dar mai ales are un nebun! Ce ar fi satul
fără un nebun? Au existat dintotdeauna: nebunul cetății, nebunul satului,
nebunul orașului, aproape nu cred să fie așezare care să nu fi avut la un
moment dat un nebun al ei. Acei săraci cu duhul, prin care Dumnezeu trimite
oamenilor profeții. Onu Nebunul, întors din război cu mințile rătăcite, își
strigă avertizările din Dealul Bărcului, de
lângă troiță, în toate momentele critice pentru comunitate. E o figură ce se
desprinde din miezul povestirilor, distanțându-se aproape ca o ființă cu puteri
supraomenești, legendară, de toate celelalte personaje. În final, peste tabloul
apocaliptic al satului lăsat în paragină, tronează imaginea lui Onu Nebunul, rămas singur stăpân și
locuitor al dezatrului: ”Își înălță
tridentul cât un stat de om, pornind pe drumul larg al satului, urmat de câini
flocoși și hămesiți, iar în urma sa vântul se preschimbase în volbură, de
clămpăneau a pustiu ferestrele caselor cu tencuiala dezghiocată...” Și, ca toate poveștile vechi, Troița mărturisitorului are și doza de
înfiorare pe care doar un cadavru misterios i-o poate da. Un cadavru descoperit
de tânărul scriitor într-un cufăr, cu o mulțime de documente, și trăiri
paranormale, cât să încapă toate într-o carte, alta, pentru care nu s-a mai
găsit răgaz să fie scrisă.
În vremuri
ca acestea, în care ne smulgem de bună voie rădăcinile, modernizăm, aruncăm
totul în lada de gunoi a istoriei, doar scrieri ca Troița mărturisitorului ne mai salvează de la anonimat. Gherasim
Rusu Togan ne dăruiește, iată, un protocol
scris de el, să rămână peste timp, și ca să nu se uite, pentru cei care vor
dori să știe.
Text publicat în revista ”Gazeta cărților”, Serie nouă, an X, nr. 1-2 (5-6), Ploiești 215
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu