Editura „Cartea
Românească” a oferit în 2014 premiul pentru debut romanului „Fotograful curţii regale” de Simona
Antonescu. Cartea a apărut în primăvara acestui an şi se bucură deja de
popularitate. Citind-o, am înţeles că succesul nu se datorează doar unei bune
activităţi de promovare.
Într-o
lume în care tot mai multe sunt vocile care se ridică împotriva scrierilor de
tip clasic, considerându-le vetuste, o lume în care poveştile despre vremuri
apuse pălesc în faţa celor inspirate din mizerabilismul de actualitate, ce
ilustrează într-un limbaj şocant o realitate frustă, Simona Antonescu are
curajul să scrie cuminte, aşezat, nu doar o carte cu valoare de document istoric,
dar şi o literatură de calitate. Indiferentă
la curente şi tendinţe (şi foarte bine face!), autoarea zugrăveşte cu
tenacitate şi har scriitoricesc imaginea societăţii bucureştene de secol XIX,
cu o multitudine de date şi detalii, trădând o laborioasă activitate de
cercetare în prealabil. Găsim, sau regăsim, în romanul său farmecul străduţelor
din Bucureştiul acelui veac, împărţite între comercianţii de diferite etnii:
greci, evrei, armeni cu fascinantele lor prăvălii şi dughene. Sunt tablouri
care prind viaţă prin descrieri minuţioase, pornind de la simple fotografii de
epocă, prin care reuşeşte cu succes nu numai să recreeze atmosfera specifică,
dar şi să ne integreze pe noi, cititorii, în miezul ei. Şi asta încă din primul
capitol al cărţii, unde păşim pe strada Ştirbey Vodă, în piaţa Teatrului, împreună
cu personajul principal, fotograful Franz Mayer, cel care-şi instalează aici atelierul
şi locuinţa: „Pe strada Ştirbey Vodă, în
Piaţa Teatrului, noii vecini ai tânărului fotograf sosit din părţile Ardealului
ieşiseră în faţa prăvăliilor şi aşteptau, pe sub copertinele colorate, să-l
cunoască. Un grec cât un munte, care ţinea o prăvălie de măsline şi delicatese
(...) La numai câţiva paşi, un evreu mărunţel, înveşmântat într-o redingotă
nouă la două rânduri de bumbi, cu kipa aşezată pe creştetul capului, schimba
priviri cu domnişoarele aflate la ferestrele catului întâi al prăvăliei sale de
stofe fine şi bijuterii (...) De cealaltă parte a noului atelier, o prăvălie de
cafea armenească împrăştia de-a lungul
străzii arome felurite, care-ţi puteau lua sufletul cu ele.” E cu neputinţă,
citind, să nu vizualizezi strada din Piaţa Teatrului, ba chiar să-i inspiri, cu
nesaţ, aromele.
De fapt,
cartea nu e împărţită în capitole, structura ei e dată de cele optsprezece
povestiri, toate având ca punct de plecare o fotografie, pion central în jurul
căruia se brodează întreaga naraţiune. Mărturisesc că nu odată, ajunsă la
detalii privind îmbrăcămintea, ţinuta, expresia, sau pur şi simplu contextul în
care se găseau personajele din fotografie, am întors paginile pentru a cerceta
mai bine cele descrise în imaginea din debutul fragmentului. Simona Antonescu a
scris poveşti privind fotografii vechi, de epocă, imaginându-şi bucuriile ori
dramele din spatele ochilor îndreptaţi spre obiectivul aparatului de
fotografiat, pentru că, aşa cum spune ea, a simţit că fotografiile îi vorbesc.
În realitate, autoarea nu a imaginat doar optsprezece povestiri diferite ci,
unindu-le prin liantul Franz Mayer, a rescris istoria unui veac prin portrete,
dăruindu-ne o altfel de imagine a secolului XIX, nu diferită de cea a cărţilor
de istorie, dar mult mai vie, mai atractivă pentru cititor. În fond ea nu este
singurul scriitor care şi-a construit naraţiunea pe baza unor fotografii, ceea
ce o deobeşte însă este curajul de a lega, într-un tot unitar, povestea mai
multor fotografii, scriind până la urmă o singură poveste. Altfel spus, cartea
ei e un provocator puzzle, în care piesele se aşază cuminţi la locul lor pe
măsură ce tainele fotografiilor sunt dezvăluite, pentru ca, în final, să nu se
mai poată distinge marginile pieselor, diluându-se într-un singur tablou
absolut fermecător: imaginea românească a secolului al XIX-lea. Mai mult,
Simona Antonescu a ales personaje anonime pentru poveştile ei, cu excepţia
câtorva apariţii ale unor apropiaţi ai casei regale, sau chiar a Regelui Carol
I şi a Reginei Elisabeta. Personajele imaginate de autoare, prin lipsa lor de
identitate istorică, creionează mult mai bine diversitatea societăţii
bucureştene. Orice armean comerciant de cafea ar fi putut fi Spiru Agopian, sau orice grec care făcea
negoţ cu măsline, Chiron grecu. Dar,
pentru mai buna ancorare a întâmplărilor în contextul istoric, au fost introduse evenimente şi
personaje reale, pregătindu-li-se ambianţa potrivită în care să se integreze,
fără a afecta în vreun fel povestea iniţială. Spun asta imaginând-o pe autoare
deasupra unei scene gata construite, în care, ca un maestru păpuşar, îşi
introduce pe rând personajele, cu poveştile lor, fără să strice nimic din
decorul în care e obligată se se încadreze, ba din constră dându-i strălucire
şi viaţă.
Liantul
povestirilor, aşa cum aminteam deja, oarecum personaj principal deoarece
destinul său nu este foarte atent urmărit, dar, prin prezenţa sa în fiecare
text, precum şi a rolului narativ, poate fi numit personaj principal, este
Franz Mayer, fotograful curţii regale. Personalitate cunoscută în epocă, numele
său real fiind Franz Mandy, deţine acest titlu alături de alţi fotografi
renumiţi în perioada respectivă. Fiecare familie, a cărei poveste îşi are locul
bine stabilit în cartea Simonei Antonescu, apelează la un moment dat la
serviciile lui Franz. El păstrează copii ale tuturor fotografiilor realizate, împodobindu-şi
cu ele vitrina atelierului, în timp aceasta devenind tot mai neîncăpătoare. Pe
măsură ce se adună fotografiile în vitrină, se conturează imaginea uneia dintre
cele mai înfloritoare perioade din istoria românească.
Vitrina este aşadar
motivul central al cărţii, iar apariţia lui Franz la finalul fiecărei poveşti,
pentru a aşeza în vitrină noua imagine, dovada altei istorii încheiate, devine pentru
cititor un semn că altă poveste va urma. Chiar dacă ultima fotografie, din
povestirea cu acelaşi titlu, nu mai este realizată de Franz Mayer, ea fiind
mult mai apropiată de contemporaneitate, vitrina (rama poveştii) e acolo, cu toate
imaginile păstrate, oglindă a unui trecut cât se poate de real, dar şi punte de
trecere către prezent. „Franz Mayer este
atelierul, repetă fotograful, gândind la fotografiile de nuntă ale tuturor
părinţilor şi bunicilor acestui Bucureşti nou, care îi devenea din ce în ce mai
străin, îngrămădite toate într-o vitrină devenită demult neîncăpătoare. Baluri
cu etichetă, crinoline avântate în cadriluri ordonate, bătăile cu flori de la
şosea în zi de 10 Mai, trăsuri ai căror muscali răbdători opreau pentru
trecerea tramvaiului cu cai, băieţi ce vindeau ziare şi prizau pe ascuns tutun,
jobene şi meloane, pălăriuţe cochete de damă şi umbreluţe mărginite cu dantelă,
sacagii şi chivuţe, modiste şi negustori evrei ori armeni, poiana Stânii Regale
în zi de vară, scăldată în lumina altui veac, eleve de pension căutând cuminţi
către catedră, tacâmuri de lăutari muncindu-şi strunele în pragul
restaurantului lui jupân Iordache, terasa Casei Capşa şi coloanele de la
intrare ale teatrului Naţional – toate fuseseră îngrămădite în spatele vitrinei
de către cinematografe, rochii din jerse până la genunchi, automobile,
patefoane şi becuri electrice. Două veacuri se studiau cu curiozitate, de o
parte şi de alta a sticlei unei vitrine, şi pufneau dispreţuitor.” Citatul
adună de fapt esenţa poveştilor din carte, iar vitrina atelierului de
fotografie, astfel descrisă, o putem compara cu un panou al absolvenţilor,
elevi şi profesori, noul şi vechiul silite să coexiste.
Am
amintit la începutul acestui text despre valoarea documentară a romanului „Fotograful curţii regale”. Aceasta e
lesne de demonstrat pentru că, aşa cum am spus deja, imaginaţia autoarei nu se
află nicio clipă în contradicţie cu adevărul istoric. Personaje, locuri,
evenimente istorice sunt descrise cu acurateţe de detalii, dovedind o documentare
foarte serioasă. Povestiri precum „Arcul
de trimuf”, în care Carol I intră în Bucureşti, în fruntea armatei, pe sub
Arcul de Triumf, sărbătorind întoarcerea victorioasă din războiul de independenţă,
sau „Expoziţia universală de la Paris”,
care este o descriere amplă a celei dintâi participări a României la renumitul
salon expoziţional, sunt exemple concludente ale încadrării corecte a
naraţiunilor în contextul socio-politic. Dar nu numai din punctul de vedere al
evenimentelor de care se ocupă, scrierea are valoare de document. Sunt
informaţii foarte interesante cu privire la construcţia unor edificii precum
Arcul de Triumf, sau a introducerii transportului în comun, Despina Agopian,
rebela fiică a armeanului negustor de cafea, ne însoţeşte într-o inedită
călătorie cu tramvaiul tras de cai prin cartierele mărginaşe ale Bucureştiului,
a construirii reţelei de alimentare cu apă şi apusul unei meserii dispărute
azi, aceea de sacagiu, sau a pătrunderii în moda românească a primelor creaţii
Coco Chanel, cum altfel decât însoţite de revolta şi dispreţul doamnelor din
înalta societate, toate completând cu date tehnice, am putea spune, tabloul
epocii.
Nu
trebuie să uităm nici poveştile fantastice. Simona Antonescu scoate la lumină,
parcă dintr-un cufăr plin cu comori moştenite, obiceiuri şi ritualuri pe cât de
fantastice şi incredibile azi, pe-atât de înrădăcinate în credinţa celor ce în
vechime le-au zămislit. Absolut fabuloasă povestea lui Chiron grecul, care,
copil fiind, este descântat de ţigăncile vrăjitoare în pădurea Afumaţilor. Tot
restul vieţii va rămâne sub protecţia acestor vrăji, nicio nenorocire neputând
să-l mai atingă după ce mama sa recursese la această soluţie disperată de
moartea celorlalţi doi copii ai săi. Întreg ritualul descris, precum şi incantaţiile
rostite sunt parte a unui scenariu atât de bine construit, încât ai vrea să
cauţi a afla mai multe despre Balta vrăjitoarelor din pădurea Afumaţilor. Dar
cea mai spectaculoasă poveste, din acest punct de vedere, este „Căsăndriţa Sânzâienelor”. Împletind
povestea spusă de către lelea Mândra din Grădiştea Orăştiei domnului fotograf
Mayer, în timp ce acesta se căznea să-i fotografieze copiii, cu evocarea
obiceiurilor specifice sărbătorii Sânzâienelor, Simona Antonescu ne dovedeşte,
dacă mai era nevoie, că poate să scrie despre absolut orice. Şi îmi întăresc
afirmaţia cu exemplul altui text din carte, „Croitoresele”, unde suspansul este atât de bine dozat încât
cititorul ajunge la un moment dat să perceapă tensiunea la fel de acut ca în
cazul unei poveşti de groază. Impresia că cele două surori sunt o sigură fiinţă,
care întinereşte dimineaţa şi îmbătrâneşte în a doua parte a zilei pentru a
crea diferenţa de vârstă, alimentată şi de faptul că cele două merg pe rând la
atelierul fotografului şi-i cer acestuia ca în final, cu mijloace tehnice
specifice, să unească portretele într-o singură fotografie, nu poate decât să
provoace la maximum atenţia citorului. Dacă în unele cazuri acţiunea mai
domoală ar putea să-i nemulţumească pe avizii de senzaţional, în acest caz
autoarea dovedeşte că ritmul alert şi tensiunea în crescendo, până la punctul
culminant, nu-i sunt procedee necunoscute.
Doar
ultima povestire am avut senzaţia că a venit prea brusc, căscând o prăpastie
între tot restul cărţii şi acest text de încheiere. Suntem aduşi brusc aproape
de vremurile noastre, la două generaţii după Franz Mayer, pe care doar ce-l
lăsasem, încă tânăr şi în plină glorie, ca expozant la salonul parizian. Poate
senzaţia că lipseşte ceva, ori poate regretul că se termină o carte pe care
nicio clipă nu o poţi bănui ca fiind a unui debutant, m-au făcut să nu mă împac
cu această fisură. Dar, în acelaşi timp, falia creată poate fi o invitaţie
pentru cititorul interesat: de a căuta informaţii despre fotograful casei
regale, adevăratul Franz Mandy, şi astfel de a-i afla povestea până la capăt,
ori, dacă nu există menţionată pe undeva, să-şi imagineze una. Oricum asta nu
afectează meritul Simonei Antonescu de a fi scris o carte cu adevărat
fascinantă, într-un limbaj literar elevat, o scriitură care, nu mă îndoiesc de
asta, va trece proba timpului. Pe mine m-a convins.
Text apărut în Revista de cultură ”Tribuna”, nr. 310, Cluj-Napoca, 1-15 august 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu