Călătorind dinspre Sighișoara spre Brașov, printre
dealuri și coline de o frumusețe uluitoare, după ce lași în urmă Pădurea
Spânzuraților, ți se așterne în cale, la picioarele Dealului Uriașilor,
localitatea Saschiz. În centru e
biserica evanghelică, monument arhitectural inclus în patrimoniul UNESCO, iar
în dreapta, pe coama dealului, stă de strajă o cetate. Sau, mai bine zis, ce a
mai rămas din ea. Aflată într-o stare alarmantă de degradare, este uimitor
totuși cum ruinele au păstrat forma amplasării ei originale. Se numește Cetate
Țărănească pentru că a fost construită, pe locul unei foste fortificații romane,
după cum se spune, de către locuitorii a șapte sate, ca loc de refugiu din
calea năvălitorilor, într-o poziție strategică ce-i permitea supravegherea
drumului ce lega Rupea de Sighișoara. Puține informații despre cetate pot fi
găsite pe internet, sau în pliantul oferit de către Centrul de informare
turistică din localitate. Cât despre existența unui studiu în limba română nici
nu poate fi vorba, și nici de vreo traducere nu am auzit, chiar dacă se spune
că într-o vreme Scaunul Sighișoarei a fost în această cetate și nu în Cetatea
Sighișoarei, iar locuitorii au fost scutiți de serviciul militar pentru a
contribui la ridicarea ei. Însă, ca în jurul oricărui loc încărcat de magia
trecutului, se ivesc la tot pasul povești și legende dintre cele mai
fascinante.
De la turnul
impozant, cu răni grave săpate în trupul său, copie a celebrului înaintaș de la
Sighișoara, strada largă și pietruită coboară, tăind șirul de case dispuse în
semicerc, pentru a se prăvăli apoi într-un râu cu albia adânc îngropată și
murdară. Un miros greu, pestilențial se propagă în jur, cu siguranță efectul
reziduurilor de tot felul aruncate direct în apă, sau în hățișurile vegetației
de pe mal. Are un nume predestinat dealtfel, se cheamă Pârâul Scroafei. Un pod
vechi de lemn acoperit, construcție întâlnită mai frecvent prin părțile
Maramureșului, e pregătit parcă, de la o clipă la alta, să cadă în hău, atât de
strâmbat și rupt de șale este, chiar dacă bârnele par, totuși, încă solide. Alături
stă o roată mare fixată cu un stâlp, pe jumătate putrezit și acoperit cu
mușchi, de unul dintre picioarele bătrânului pod. Nu știu la ce va fi servit angrenajul,
probabil sunt reminiscențele unei mori, deși apa nu are cine știe ce debit, sau
poate (cu gândul rămasă la Maramureș) a unei vâltori, unde se spălau rufele
odinioară, strămoșul mașinii de spălat de astăzi. În sfârșit, trec podul nu
fără oarecare teamă.
Habar nu
am dacă drumul care continuă dincolo de pod duce la cetate, nu există niciun
indiciu în acest sens. E imposibil, în miezul zilei când soarele arde nemilos
iar curțile și străduțele sunt pustii, să întreb pe cineva. Parcă o vrajă
adormise orice suflare din satul împietrit. La răscruce aleg drumeagul din
dreapta, pare direcția bună, judecând după amplasamentul ruinelor. Calc pe un
covor moale și pufos de praf, în care piciorul se îngroapă stârnind norișori. Simt
soarele mușcându-mi din piele și apăsându-mă aproape dureros pe creșted, doar
ochelarii fumurii îmi mai induc falsa senzație de răcoare. Și sticla cu apă,
care se transformă, pe măsură ce urc dealul, în ceai. La un moment dat apar
primii drumeți. Coboară. Îmi confirmă că drumul, care devine tot mai
neprietenos, în vreme ce imaginea panoramică a localității e tot mai
spectaculoasă, e cel bun, duce la cetate. Las în urmă ultimii copaci, cu umbrele
adevărate oaze, de-acum nu mai există niciun ascunziș din calea arșiței, doar
arbuști, spini, pietre și urcuș tot mai abrupt. Din fericire pe această
porțiune sunt presărate câteva băncuțe improvizate. Odihna pe care mi-o oferă
și apropierea de ziduri sunt argumente suficiente să nu abandonez, deși îmi
simt uscate și coardele vocale de sete. Păstrez însă ultimele picături de apă,
calde, pentru destinație.
Ajung la
poarta cetății după ce am parcurs un traseu scurt printre ruinele unui culoar,
probabil distanța care exista între cele două porți, aceea care încă e în
picioare fiind cea de-a doua. Cetatea are dispunere ovală și a creat în
interior, odată cu lungul proces al degradării, o poieniță verde cu câțiva nuci
umbroși în mijloc. Un morman de pietre situat aproape de intrare e singura
dovadă că acolo a fost odată capela, despre care vorbește pliantul primit la
Centrul de informare turistică. În stânga porții, la o oarecare depărtare de
capelă, e un puț împrejmuit, vechea fântână despre care se spune că făcea
legătura, printr-un tunel subteran, cu centrul localității. Denivelările solului
din apropierea fântânii pot fi dovada existenței celor două heleșteie despre
care vorbește același pliant. Tot acolo citesc despre o fecioară care, rămasă
nemăritată, ar fi consimțit să fie zidită, astfel explicându-se durabilitatea
construcției din secolul al XIV-lea până astăzi, când puține construcții de acest
fel s-au mai păstrat. Și mai scrie acolo că spiritul nefericitei bântuie încă
locurile și că, la plecare, trebuie să-i adresezi un salut, iar dacă vei
asculta cu atenție vei auzi și răspunsul.
Mitul jertfei
zidirii e vechi și răspândit în sud-estul Europei, cu precădere ca motiv în
folclor dar și în literatura cultă. La noi, am aflat din discuția cu un
prieten, există o carte despre mitul Meșterului Manole, pe care mi-o doresc
foarte mult dar care e greu de găsit, apărută prin anii '70 și semnată de Ion
Taloș. Aici se pomenește atât despre vechimea cât și despre răspândirea
mitului, cu mențiunea că în zona Balcanilor, și chiar în România, încă se mai
practică un ritual asemănător. Doar că nu se mai jerfesc ființe vii ci, redus
la nivel simbolic, obiceiul presupune zidirea umbrei. Măsurată cu o sfoară, sau
cu un băț (cu consimțământul persoanei sau pur și simplu prin șiretlic), umbra
proiectată pe pământ este astfel îngropată la temelia unei construcții noi. Scopul
e același, casa va fi astfel protejată și i se va asigura durabilitatea. Dar soarta
celui a cărui umbră a fost îngropată e, și în acest caz, pecetluită. În umbra
zidului care crește, omul, rămas fără umbră, moare în scurt timp. Mi-aș dori o
aplecare mai atentă asupra temei, dar fiindcă nu am suficiente informații la
îndemână, și nici nu mi-am propus asta aici, mă întorc în povestea mea.
Așezată sub
coroana răcoroasă a unui nuc încă tânăr (vegetația nu e stăpână a locului de
prea multă vreme), încerc să-mi imaginez cetatea trainică și forfotind de viață.
Până prin anii 50 au trăit în localitate multe familii de sași și au avut grijă
de cetatea lor. Apoi au plecat pe rând, dincolo de graniță sau dincolo de
granițele acestei lumi. A fost începutul sfârșitului! În anii care au urmat
zidurile cetății s-au mutat pur și simplu în gardurile și în pereții
acareturilor celor din sat. Întinsă pe pajiște (cineva cosise iarba și,
descompus în căldura zilei, mirosul e înnebunitor) privesc cerul printre
frunzele nucului. Pădurea din apropiere e mută, niciun zgomot, nicio adiere. Cetatea
a stat multă vreme ascunsă, protejată de pădure. Abia la începutul anilor 2000
s-a defrișat zona din față, care dă spre localitate, fiind acum vizibilă și de
pe drumul național. În celelate trei părți însă a rămas împresurată de copaci. Mă
gândesc la fata din zid, pur și simplu am impresia că știu și locul unde piatra
i-a strivit carnea tânără. Privesc peretele din dreapta porții principale ca și
cum ea ar fi acolo și brusc mă trezesc promițându-i că voi scrie despre ea,
asigurând-o că am venit cu gânduri pașnice și că nu intenționez să clintesc
nici cea mai mică pietricică de la locul ei. Îmi imaginez un dialog cu ea, o
văd desprinzându-se de zidul rece și, trecând de la suspiciune la încredere,
așezându-se lângă mine pe iarbă, preocupată să-mi descifreze gândurile
nerostite...[1]
La plecare,
sub bolta intrării principale, mă pomenesc strigând cu vioiciune: rămas bun
fată curajoasă, ai grijă de cetatea ta! Eu, poate, voi reveni... Ascult
nemișcată câteva clipe, apoi, râzând de naivitatea mea, dau să plec. Atunci, ceva
ca o șoaptă, ca o bătaie de aripi, aud, sau mai bine zis simt! Dar poate e
pânza steagului arborat deasupra, pe creștetul zidului, ce se va fi pornit să
fâlfâie în aerul static fără urmă de vânt. În fond ce e mai important? Să crezi
în poveste, desigur! Senzațiile vin apoi, fără îndoială.
P.S. Fotografiile îmi aparțin, cu excepția celei care
poartă inscripționată adresa site-lui de unde a fost descărcată.
[1]
Azi, când scriu aceste rânduri, la multe zile distanță de la vizita mea în
Cetatea Saschizului, îmi dau seama că acea promisiune, copilărească și
fantezistă, m-a obsedat mereu. Și a trebuit să mă țin de cuvânt!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu