În 2015, la Editura Polirom, a apărut cea de-a doua
ediție a volumului Ultimul canibal,
semnat de Hanna Bota. La reeditare s-a renunțat la subtitlul Jurnal de antropolog, cel de pe coperta cărții
apărute în 2011, la Editura Cartea Românescă. Nu cunosc amănunte privind
alegerea noii variante de titlu, dar bănuiesc, citind unele ecouri apărute în
presă la lansarea primei ediții, că pentru unii critici a fost deranjantă
trimiterea la această știință (în care autoarea se specializa, fiind doctorandă
la momentul călătoriei sale în arhipeleagul Vanuatu), pe motiv că n-ar fi întocmai
o lucrare de specialitate. Aceasta însă a precizat, încă de la apariția cărții,
că nu este vorba despre un tratat de antropologie, fiind mai degrabă un demers
propriu, în urma căruia a publicat în volum însemnările zilnice, impresiile și
observațiile culese. Cert este că Hanna Bota și-a asumat o experiență limită,
călătorind în toamna anului 2009 în Vanuatu, arhipelag din Pacificul de Sud, aflat la o distanţă de 1700
de kilometri de Australia şi la aproximativ 16 000 de kilometri de Europa, unde
a rămas să trăiască pentru câteva săptămâni alături de localnici, în satele
risipite pe insule.
Autodeclarată
călătoare împătimită, scriitoarea a studiat și alte culturi de pe glob, în
2013, spre exemplu, o călătorie în India se materializa într-un roman, Dansând pe Gange, și o carte de poezie
tot de acolo, cu titlul Poeme hindice.
Și poveștile din Vanuatu au o versiune poetică, cu un an înainte de a apărea
prima ediție din Ultimul canibal, în
2010, la Editura Brumar, apare volumul Poeme
pentru Yerutonga. Poemele sunt esențializări ale trăirilor și întâmplărilor
de pe insule, scrise cu har poetic, știut fiind că Hanna Bota a publicat până
acum mai multe volume de poezie. Eu recomand a fi citită cartea de poezie după
cea de proză, chiar dacă ele au apărut în ordine inversă la edituri diferite.
Citite oricum împreună dar în ordinea inversă apariției, pentru că astfel
întâmplările capătă o altă lumină, imaginile poetice, presărate din abundență
și în Ultimul canibal, latura poetică
nu poate fi ascunsă, își modifică aici dimensiunea, sentimentele se
intensifică, descoperi cu uimire pasaje de proză altfel prezentate, cu
încărcătura emoțională pe care doar poezia o poate da.
Pentru că nu am reușit
să intru în posesia unui volum din prima ediție, am citit doar cartea de
poezie. Citind acum ediția a doua am recitit după ea și Poemele pentru Yerutonga (nume generic dat tuturor celor cunoscuți
acolo, după cum autoarea spune în Precuvânt
la cartea de poezie). Senzația este fantastică! Ideea de a prezenta o lume
necunoscută, pentru noi ceilalți, din dublă perspectivă, beneficiind astfel de
mijloace multiple de exprimare, specifice celor două genuri literare, este una
inspirată, menită să capteze în plus
atenția cititorului, iubitor al unui gen sau altul, ori a ambelor, deopotrivă.
Volumul
Ultimul canibal este construit pe
structura jurnalului, chiar dacă evenimentele nu ne sunt prezentate cu
acuratețea temporală a acestui gen literar. Pe toată perioada călătoriei sale
scriitoarea a notat zilnic, pe laptop, atunci când încă mai avea la îndemână
energia electrică, pe foi de caiet la lumina lanternei sau a focului, impresii
ale zilei, consemnând discuții, locuri văzute, evenimente la care a asistat,
totul ca să nu fie uitat niciun detaliu care mai târziu ar fi putut fi regretat.
Este o scriere cursivă, incredibil de firească, chiar și în descrierea unor
momente dificile pentru ea, uimind prin naturalețea cu care vorbește despre
oameni, întâmplări și locuri pe care cititorul nu și le poate imagina decât
făcând un efort, ca o întoarcere, o călătorie înapoi în timp. Tocmai de aceea
cartea se citește pe nerăsuflate, iar certitudinea pe care ne-o oferă autoarea,
și anume că nu este vorba despre ficțiune, totul fiind autentic, sporește pofta
de lectură și dorința de afla mai mult. Cu toate acestea este dificil să o
povestești, și cred că nici nu ar trebui, farmecul constă în descoperirea
personală a fiecăruia. Dacă Hanna Bota a călătorit pentru noi toți atunci doar
ea este cea care trebuie să povestească. Și este o bună povestitoare, fără
îndoială, dar și o împătimită culegătoare de povești, la rândul ei. În prima
parte a călătoriei culege mai multe legende și face o înțelegere cu ghidul său,
Maktuan, să adune împreună material
pentru o carte, culegere de povestiri, legende și credințe vechi ale
locuitorilor din insulele Pacificului de Sud.
Hanna
Bota este primită în mijlocul comunităților din satele pe care le vizitează cu
inima deschisă, cu bucurie și cinste, în primul rând pentru că este o albă, dar
acest fapt nu constituie întotdeauna un avantaj. Prețul
plătit pentru unele produse sau servicii (cum ar fi transportul cu mașina) sunt
de fiecare dată mai mari pentru ea decât pentru orice alt locuitor al
insulelor. Dar Hanna a câștigat simpatia acestor
indivizi, aflați la mare distanță în urmă pe scara evoluției sociale, prin
naturalețea cu care a reușit să se integreze, trăind ca ei, mâncând ceea ce ei
mâncau, locuind în condițiile în care ei locuiau. Dar mai ales le-a câștigat
încrederea vorbindu-le despre scopul
călătoriei sale. Ea nu era o simplă turistă, nu era nici un misionar creștin și
nici un voluntar al vreunei societăți caritabile, ea venise din dragoste pentru
ei, dorind să-i cunoască, să scrie despre ei, să vorbească astfel lumii întregi
despre existența lor. Peste tot în carte se vorbește despre iubirea aproapelui.
Și ce alt motiv poate fi mai plauzibil pentru a accepta voluntar dormitul în
frig, mersul pe jos ore în șir, urcușul povârnișurilor înalte, lipsa celor mai
elementare condiții pentru igiena personală, mizeria, bolile, păduchii,
sau înfometarea (atunci când mâncarea nu
mai putea fi înghițită decât atât cât să supraviețuiască și să nu-și jignească
gazdele, care-i ofereau tot ce aveau mai bun, uneori asta însemnând șopârle,
lilieci, pui morți de găină sau, în cel mai fericit caz, veșnicele rădăcini
fierte ale unei legume locale)? Cu toate acestea autoarea conștientizează
importanța momentului, faptul că această societate este în schimbare, chiar
dacă ritmul de acolo e mult diferit de al nostru (fascinante sunt poveștile
despre lipsa de importanță a trecerii timpului, majoritatea dintre ei nu-și
știau vârsta și nici nu-i interesa acest lucru). „Mă felicitam că venisem în Vanuatu: eram martora morții lente a unei
civilizații, nu o moarte dintr-o anumită zonă, ci dispariția ei de pe planetă.”
Întoarcerea
în copilăria umanității, cum spune autoarea despre călătoria ei, prilejuiește
și o întoarcere la propriile origini, la simplitatea existenței, la acea
indestructibilă legătură (în ciuda vieții într-o metropolă aglomerată din lumea
civilizată) cu pământul, cu natura și, implicit, cu Creatorul tuturor
lucrurilor: „Stând cu fața spre golf, cu
soarele încălzindu-mi spatele, am senzația, pentru câteva fracțiuni de secundă,
că sunt acolo dintotdeauna, că nu am trăit decât sub copacul acela, că tot ce a
fost înainte și tot ce va urma este neimportant, că momentul acesta se dilată
cât viața, că nici nu-mi doresc să fiu în altă parte, că civilizația și goana
orașului meu sunt atât de departe, ca într-un vis de odinioră. (…) Casa mea era
la mii de kilometri, dar în momentul acela am știut că și ei fac parte din
viața mea, că între mine și ei nu e decât același freamăt de viață (…). Spre
dreapta, cerul e luminat din când în când de scânteierile vulcanului veșnic
viu, ca niște fulgere lungi, iar nori vișinii coloreză cerul. Doamne, ce zile,
ce nopți!”
Dacă
populațiile acestea, prezentate în cartea Hannei Bota, ne par primitive și
naive prin credințele lor, prin obiceiurile barbare (deprinderea de a consuma
carne de om a fost de curând lepădată și, există suficiente indicii, poate mai
persistă în unele triburi izolate), prin respingerea educației, a progresului
de orice fel, sunt, cu siguranță, destule exemple de atitudini și comportamente
din care noi, civilizații, avem de învățat. Impresionantă în acest caz este
atitudinea unui bolnav paralizat, pentru care se organizeză o rugăciune
colectivă, în fața morții: „Un muribund
întrebat cum de are putere să zâmbească tot timpul, să privească senin spre
moartea care, ca un intrus, deja pândea în colibă, răspunse: dacă mortea vine
fără să o pot alunga, atunci ce rost are să fiu supărat? Că sunt vesel, că sunt
supărat, tot va veni – și atunci nu e mai bine să fiu vesel și să nu-mi amărăsc
degeaba inima, să nu-i amărăsc pe cei din jur?” Deasemenea, felul în care
aleg să-și jeleasă morții, regretul lor față de cei mai în vârstă membri ai comunității,
comparativ cu cei tineri, a căror pierdere îi afectează mai puțin, invers decât
înțelegem noi să considerăm pierderile umane, mi se pare plin de învățăminte. „Dacă moare un tânăr, se jelește o
săptămână, dacă e unul bătrân, atunci două săptămâni. Tinerii nu au atâta
importanță, ei nu știu multe, dar cu cât cineva e mai bătrân, cu atât moartea
lui e o pierdere mai mare. (…) La ei, autoritatea și cantitatea de informație
deținută de un om înțelept și dusă în mormânt este o pierdere irecuperabilă…” Și
nu este vorba, cred eu, doar despre faptul că noi stocăm informația în alt mod,
cum spune autoarea în continuarea rândurilor de mai sus, ci despre similitudinea
om-experiență. De aceea pentru ei importanța pe care o acordă bătrânilor ține
de păstrarea unei experiențe fundamentale care se pierde odată cu ei. Iată o neprețuită
valoare umană ce s-a atrofiat pe măsura dezvoltării sociale.
Ultimul canibal este în primul rând o
mărturie, una dintre puținele de acest fel, despre existența unei lumi pe cale
de dispariție, dar și un prilej de a privi în urmă la propria noastră evoluție.
Influența occidentalilor a pervertit deja funcționarea unei societăți arhaice
care se guverna după legi și concepte proprii, dar extrem de funcționale. Cei
care au ajuns acolo, de la misionari la voluntari de tot felul, au încercat să
impună reguli, aducând cu ei cultura proprie și impunând-o sub motivul ajutorării
populației. Acest fapt a distrus iremediabil un paradox fascinant, acela al
existenței concomitente a omului primitiv,
gol, locuind în colibe, în păduri virgine cu a celui îmbrăcat în hainele unor
branduri de lux, traind în zgârie nori, în metropole suprapopulate. Poate că
celor care au descoperit aceste triburi ar fi trebuit să li se aplice regula
călătorilor întorși în timp, carora li se interzice intervenția de orice fel în
viața celor cu care interacționează, deși simpla lor prezență afectează. Sau,
dacă tot ne-am implicat, și nu mai există cale de întoarcere, să facem
lucrurile în singurul mod în care ele pot fi percepute și înțelese de către
acești ultimi primitivi ai planetei. Așa ca Mario, un voluntar al Societății
Pilgrin, care a trait o vreme printre membrii tribului Kiai, înaintea Hannei
Bota, căreia i-a lăsat coliba construită de el, și despre care autoarea nota: „…alesese Espiritu Santu, singur, izolat,
dornic să locuiască efectiv între kiai, vorbind mai mult cu fapta.” Pentru
că, spune aceasta în continuare: „Ca să
educi un popor care nu poate învăța decât imitând trebuie să locuiești în
mijlocul lui, să-i inițiezi în lucruri elementare…”
Există
multe lucruri fascinante în această carte, pe lângă cele amintite deja. Lipsa
sentimentului de jenă, de rușine la expunerea trupului, manifestarea fățișă a
sentimentelor (totul se trăiește pe față și în prezența tuturor), minimalizarea
importanței femeii în societate, în urma unor bunuri și alimente cum ar fi
porcii sau grădinile, ritualurile sacre, care încă se practică deși cei mai
mulți au fost convertiți la creștinism (cele două credințe nu se exclud însă,
aici Dumnezeu și spiritele conviețuiesc armonios), sunt de neconceput în lumea
noastră, și cu atât mai mult suscită interesul. De aceea cartea aceasta trebuie
citită și nu povestită, pentru că dincolo de informațiile ce țin de
antropologie și de trimiterile frecvente la autori cunoscuți ai scrierilor de
gen, de termenii exotici aflați, cum ar fi nakamal
– spațiu sacru destinat exclusiv bărbaților și pietrelor în care sălășluiesc
spiritele, unde se bea kava – o
băutură deasemenea interzisă femeilor, cu efecte halucinogene, de descrierile
cu acuratețea detaliilor a tuturor locurilor străbătute și a oamenilor
intâlniți, a experiențelor de tot felul, Ultimul
canibal vorbește despre curaj și dragoste. Despre curajul absolut
impresionant al unei femei aparent fragile (așa este Hanna, am cunoscut-o și
pare cea mai plăpândă și mai fragilă femeie din lume), care a plecat de una
singura la capătul lumii din dragoste pentru studiul său și mai ales din
dragoste pentru oameni. Vanuatu ni se dezvăluie astfel ca o lume cu totul diferită,
într-o întâlnire a două civilizații aflate la poli opuși de dezvoltare, în care
reprezentantul fiecăruia se cunoaște prin celălalt. Comentariile de genul că jurnal de misionar ar fi mai potrivit decât
jurnal de antropolog, cu referire evidentă la subtitlul primei ediții, nu
știrbesc cu nimic meritul autoarei de a fi scris o carte cu adevărat unică, în
peisajul românesc cel puțin, o carte care, iată, e la fel de bine primită și la
patru ani de la prima ediție. Ce scriitor nu și-ar dori să aibă parte de o asemenea
experiență? De aceea sunt de înțeles reacțiile, pro sau contra, cartea a făcut
și face în continuare valuri, adică își urmează rostul ei, cel pentru care a
fost scrisă.
Text publicat în Revista de cultură Tribuna, nr. 312/1-15 septembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu