luni, 14 septembrie 2015

Singură printre canibali



          În 2015, la Editura Polirom, a apărut cea de-a doua ediție a volumului Ultimul canibal, semnat de Hanna Bota. La reeditare s-a renunțat la subtitlul Jurnal de antropolog, cel de pe coperta cărții apărute în 2011, la Editura Cartea Românescă. Nu cunosc amănunte privind alegerea noii variante de titlu, dar bănuiesc, citind unele ecouri apărute în presă la lansarea primei ediții, că pentru unii critici a fost deranjantă trimiterea la această știință (în care autoarea se specializa, fiind doctorandă la momentul călătoriei sale în arhipeleagul Vanuatu), pe motiv că n-ar fi întocmai o lucrare de specialitate. Aceasta însă a precizat, încă de la apariția cărții, că nu este vorba despre un tratat de antropologie, fiind mai degrabă un demers propriu, în urma căruia a publicat în volum însemnările zilnice, impresiile și observațiile culese. Cert este că Hanna Bota și-a asumat o experiență limită, călătorind în toamna anului 2009 în Vanuatu, arhipelag din Pacificul de Sud, aflat la o distanţă de 1700 de kilometri de Australia şi la aproximativ 16 000 de kilometri de Europa, unde a rămas să trăiască pentru câteva săptămâni alături de localnici, în satele risipite pe insule.
            Autodeclarată călătoare împătimită, scriitoarea a studiat și alte culturi de pe glob, în 2013, spre exemplu, o călătorie în India se materializa într-un roman, Dansând pe Gange, și o carte de poezie tot de acolo, cu titlul Poeme hindice. Și poveștile din Vanuatu au o versiune poetică, cu un an înainte de a apărea prima ediție din Ultimul canibal, în 2010, la Editura Brumar, apare volumul Poeme pentru Yerutonga. Poemele sunt esențializări ale trăirilor și întâmplărilor de pe insule, scrise cu har poetic, știut fiind că Hanna Bota a publicat până acum mai multe volume de poezie. Eu recomand a fi citită cartea de poezie după cea de proză, chiar dacă ele au apărut în ordine inversă la edituri diferite. Citite oricum împreună dar în ordinea inversă apariției, pentru că astfel întâmplările capătă o altă lumină, imaginile poetice, presărate din abundență și în Ultimul canibal, latura poetică nu poate fi ascunsă, își modifică aici dimensiunea, sentimentele se intensifică, descoperi cu uimire pasaje de proză altfel prezentate, cu încărcătura emoțională pe care doar poezia o poate da.
Pentru că nu am reușit să intru în posesia unui volum din prima ediție, am citit doar cartea de poezie. Citind acum ediția a doua am recitit după ea și Poemele pentru Yerutonga (nume generic dat tuturor celor cunoscuți acolo, după cum autoarea spune în Precuvânt la cartea de poezie). Senzația este fantastică! Ideea de a prezenta o lume necunoscută, pentru noi ceilalți, din dublă perspectivă, beneficiind astfel de mijloace multiple de exprimare, specifice celor două genuri literare, este una inspirată,  menită să capteze în plus atenția cititorului, iubitor al unui gen sau altul, ori a ambelor, deopotrivă.
       Volumul Ultimul canibal este construit pe structura jurnalului, chiar dacă evenimentele nu ne sunt prezentate cu acuratețea temporală a acestui gen literar. Pe toată perioada călătoriei sale scriitoarea a notat zilnic, pe laptop, atunci când încă mai avea la îndemână energia electrică, pe foi de caiet la lumina lanternei sau a focului, impresii ale zilei, consemnând discuții, locuri văzute, evenimente la care a asistat, totul ca să nu fie uitat niciun detaliu care mai târziu ar fi putut fi regretat. Este o scriere cursivă, incredibil de firească, chiar și în descrierea unor momente dificile pentru ea, uimind prin naturalețea cu care vorbește despre oameni, întâmplări și locuri pe care cititorul nu și le poate imagina decât făcând un efort, ca o întoarcere, o călătorie înapoi în timp. Tocmai de aceea cartea se citește pe nerăsuflate, iar certitudinea pe care ne-o oferă autoarea, și anume că nu este vorba despre ficțiune, totul fiind autentic, sporește pofta de lectură și dorința de afla mai mult. Cu toate acestea este dificil să o povestești, și cred că nici nu ar trebui, farmecul constă în descoperirea personală a fiecăruia. Dacă Hanna Bota a călătorit pentru noi toți atunci doar ea este cea care trebuie să povestească. Și este o bună povestitoare, fără îndoială, dar și o împătimită culegătoare de povești, la rândul ei. În prima parte a călătoriei culege mai multe legende și face o înțelegere cu ghidul său, Maktuan, să adune împreună material pentru o carte, culegere de povestiri, legende și credințe vechi ale locuitorilor din insulele Pacificului de Sud.
            Hanna Bota este primită în mijlocul comunităților din satele pe care le vizitează cu inima deschisă, cu bucurie și cinste, în primul rând pentru că este o albă, dar acest fapt nu constituie întotdeauna un avantaj. Prețul plătit pentru unele produse sau servicii (cum ar fi transportul cu mașina) sunt de fiecare dată mai mari pentru ea decât pentru orice alt locuitor al insulelor. Dar Hanna a câștigat simpatia acestor indivizi, aflați la mare distanță în urmă pe scara evoluției sociale, prin naturalețea cu care a reușit să se integreze, trăind ca ei, mâncând ceea ce ei mâncau, locuind în condițiile în care ei locuiau. Dar mai ales le-a câștigat încrederea  vorbindu-le despre scopul călătoriei sale. Ea nu era o simplă turistă, nu era nici un misionar creștin și nici un voluntar al vreunei societăți caritabile, ea venise din dragoste pentru ei, dorind să-i cunoască, să scrie despre ei, să vorbească astfel lumii întregi despre existența lor. Peste tot în carte se vorbește despre iubirea aproapelui. Și ce alt motiv poate fi mai plauzibil pentru a accepta voluntar dormitul în frig, mersul pe jos ore în șir, urcușul povârnișurilor înalte, lipsa celor mai elementare condiții pentru igiena personală, mizeria, bolile, păduchii, sau  înfometarea (atunci când mâncarea nu mai putea fi înghițită decât atât cât să supraviețuiască și să nu-și jignească gazdele, care-i ofereau tot ce aveau mai bun, uneori asta însemnând șopârle, lilieci, pui morți de găină sau, în cel mai fericit caz, veșnicele rădăcini fierte ale unei legume locale)? Cu toate acestea autoarea conștientizează importanța momentului, faptul că această societate este în schimbare, chiar dacă ritmul de acolo e mult diferit de al nostru (fascinante sunt poveștile despre lipsa de importanță a trecerii timpului, majoritatea dintre ei nu-și știau vârsta și nici nu-i interesa acest lucru). „Mă felicitam că venisem în Vanuatu: eram martora morții lente a unei civilizații, nu o moarte dintr-o anumită zonă, ci dispariția ei de pe planetă.”
         Întoarcerea în copilăria umanității, cum spune autoarea despre călătoria ei, prilejuiește și o întoarcere la propriile origini, la simplitatea existenței, la acea indestructibilă legătură (în ciuda vieții într-o metropolă aglomerată din lumea civilizată) cu pământul, cu natura și, implicit, cu Creatorul tuturor lucrurilor: „Stând cu fața spre golf, cu soarele încălzindu-mi spatele, am senzația, pentru câteva fracțiuni de secundă, că sunt acolo dintotdeauna, că nu am trăit decât sub copacul acela, că tot ce a fost înainte și tot ce va urma este neimportant, că momentul acesta se dilată cât viața, că nici nu-mi doresc să fiu în altă parte, că civilizația și goana orașului meu sunt atât de departe, ca într-un vis de odinioră. (…) Casa mea era la mii de kilometri, dar în momentul acela am știut că și ei fac parte din viața mea, că între mine și ei nu e decât același freamăt de viață (…). Spre dreapta, cerul e luminat din când în când de scânteierile vulcanului veșnic viu, ca niște fulgere lungi, iar nori vișinii coloreză cerul. Doamne, ce zile, ce nopți!”
            Dacă populațiile acestea, prezentate în cartea Hannei Bota, ne par primitive și naive prin credințele lor, prin obiceiurile barbare (deprinderea de a consuma carne de om a fost de curând lepădată și, există suficiente indicii, poate mai persistă în unele triburi izolate), prin respingerea educației, a progresului de orice fel, sunt, cu siguranță, destule exemple de atitudini și comportamente din care noi, civilizații, avem de învățat. Impresionantă în acest caz este atitudinea unui bolnav paralizat, pentru care se organizeză o rugăciune colectivă, în fața morții: „Un muribund întrebat cum de are putere să zâmbească tot timpul, să privească senin spre moartea care, ca un intrus, deja pândea în colibă, răspunse: dacă mortea vine fără să o pot alunga, atunci ce rost are să fiu supărat? Că sunt vesel, că sunt supărat, tot va veni – și atunci nu e mai bine să fiu vesel și să nu-mi amărăsc degeaba inima, să nu-i amărăsc pe cei din jur?” Deasemenea, felul în care aleg să-și jeleasă morții, regretul lor față de cei mai în vârstă membri ai comunității, comparativ cu cei tineri, a căror pierdere îi afectează mai puțin, invers decât înțelegem noi să considerăm pierderile umane, mi se pare plin de învățăminte. „Dacă moare un tânăr, se jelește o săptămână, dacă e unul bătrân, atunci două săptămâni. Tinerii nu au atâta importanță, ei nu știu multe, dar cu cât cineva e mai bătrân, cu atât moartea lui e o pierdere mai mare. (…) La ei, autoritatea și cantitatea de informație deținută de un om înțelept și dusă în mormânt este o pierdere irecuperabilă…” Și nu este vorba, cred eu, doar despre faptul că noi stocăm informația în alt mod, cum spune autoarea în continuarea rândurilor de mai sus, ci despre similitudinea om-experiență. De aceea pentru ei importanța pe care o acordă bătrânilor ține de păstrarea unei experiențe fundamentale care se pierde odată cu ei. Iată o neprețuită valoare umană ce s-a atrofiat pe măsura dezvoltării sociale.
            Ultimul canibal este în primul rând o mărturie, una dintre puținele de acest fel, despre existența unei lumi pe cale de dispariție, dar și un prilej de a privi în urmă la propria noastră evoluție. Influența occidentalilor a pervertit deja funcționarea unei societăți arhaice care se guverna după legi și concepte proprii, dar extrem de funcționale. Cei care au ajuns acolo, de la misionari la voluntari de tot felul, au încercat să impună reguli, aducând cu ei cultura proprie și impunând-o sub motivul ajutorării populației. Acest fapt a distrus iremediabil un paradox fascinant, acela al existenței  concomitente a omului primitiv, gol, locuind în colibe, în păduri virgine cu a celui îmbrăcat în hainele unor branduri de lux, traind în zgârie nori, în metropole suprapopulate. Poate că celor care au descoperit aceste triburi ar fi trebuit să li se aplice regula călătorilor întorși în timp, carora li se interzice intervenția de orice fel în viața celor cu care interacționează, deși simpla lor prezență afectează. Sau, dacă tot ne-am implicat, și nu mai există cale de întoarcere, să facem lucrurile în singurul mod în care ele pot fi percepute și înțelese de către acești ultimi primitivi ai planetei. Așa ca Mario, un voluntar al Societății Pilgrin, care a trait o vreme printre membrii tribului Kiai, înaintea Hannei Bota, căreia i-a lăsat coliba construită de el, și despre care autoarea nota: „…alesese Espiritu Santu, singur, izolat, dornic să locuiască efectiv între kiai, vorbind mai mult cu fapta.” Pentru că, spune aceasta în continuare: „Ca să educi un popor care nu poate învăța decât imitând trebuie să locuiești în mijlocul lui, să-i inițiezi în lucruri elementare…”
            Există multe lucruri fascinante în această carte, pe lângă cele amintite deja. Lipsa sentimentului de jenă, de rușine la expunerea trupului, manifestarea fățișă a sentimentelor (totul se trăiește pe față și în prezența tuturor), minimalizarea importanței femeii în societate, în urma unor bunuri și alimente cum ar fi porcii sau grădinile, ritualurile sacre, care încă se practică deși cei mai mulți au fost convertiți la creștinism (cele două credințe nu se exclud însă, aici Dumnezeu și spiritele conviețuiesc armonios), sunt de neconceput în lumea noastră, și cu atât mai mult suscită interesul. De aceea cartea aceasta trebuie citită și nu povestită, pentru că dincolo de informațiile ce țin de antropologie și de trimiterile frecvente la autori cunoscuți ai scrierilor de gen, de termenii exotici aflați, cum ar fi nakamal – spațiu sacru destinat exclusiv bărbaților și pietrelor în care sălășluiesc spiritele, unde se bea kava – o băutură deasemenea interzisă femeilor, cu efecte halucinogene, de descrierile cu acuratețea detaliilor a tuturor locurilor străbătute și a oamenilor intâlniți, a experiențelor de tot felul, Ultimul canibal vorbește despre curaj și dragoste. Despre curajul absolut impresionant al unei femei aparent fragile (așa este Hanna, am cunoscut-o și pare cea mai plăpândă și mai fragilă femeie din lume), care a plecat de una singura la capătul lumii din dragoste pentru studiul său și mai ales din dragoste pentru oameni. Vanuatu ni se dezvăluie astfel ca o lume cu totul diferită, într-o întâlnire a două civilizații aflate la poli opuși de dezvoltare, în care reprezentantul fiecăruia se cunoaște prin celălalt. Comentariile de genul că jurnal de misionar ar fi mai potrivit decât jurnal de antropolog, cu referire evidentă la subtitlul primei ediții, nu știrbesc cu nimic meritul autoarei de a fi scris o carte cu adevărat unică, în peisajul românesc cel puțin, o carte care, iată, e la fel de bine primită și la patru ani de la prima ediție. Ce scriitor nu și-ar dori să aibă parte de o asemenea experiență? De aceea sunt de înțeles reacțiile, pro sau contra, cartea a făcut și face în continuare valuri, adică își urmează rostul ei, cel pentru care a fost scrisă.  


    Text publicat în Revista de cultură Tribuna, nr. 312/1-15 septembrie 2015                                                                                                                 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu