Arhanghelul de sticlă, romanul apărut
în 2011 la Editura DACIA XXI, din Cluj-Napoca, citit de mine abia la începutul
acestei veri, mi-a revelat o surpriză extrem de plăcută. Îl cunoșteam, într-o
anumită măsură, pe poetul Ștefan Damian, de asemenea pe traducătorul Ștefan
Damian, admirabil mesager al literaturii române în Italia, și al celei italiene
în România. Știam că opera sa adună, pe lângă numeroasele volume de critică și
istorie literară, traduceri, poezie, și multe cărți de proză, romane și povestiri.
Doar că mie acestea îmi erau încă necunoscute. Arhanghelul de sticlă mi-a întregit imaginea despre personalitatea
culturală a ilustrului profesor clujean, un scriitor complex, și, potrivit
acestui roman, un antropolog, un păstrător și un tezaurizator de istorie vie,
trăită. Pentru că, parcurgând cartea, trecând prin toate poveștile, care par,
la un moment dat, disparate, nu ai cum să nu înțelegi că personajul Claudiu, liantul,
firul care leagă istoria și istorisirile într-un tot devenit întreg, se
substituie de fapt autorului.
Claudiu nu-și conservă amintirile în formol, sau, o formulare
și mai uzitată, în chihlimbar. El, împreună cu dispărutul Sergiu, captează
suflete în sticluțe de penicilină și le păstrează pe grinda casei, unde vor
rămâne peste vremuri, mult mai departe de vârsta copilăriei, singura „vinovată”
pentru o idee atât de nebunească. În fond e o metaforă superbă pentru prețiozitatea
amintirilor, păstrate, ca orice lucru valoros, sub forma concentrată, în
recipiente mici. „Nu mai știa de unde le venise ideea. Probabil totul pornise de la
Sergiu, ca de obicei (...) Într-o iarnă (...) li se întâmplase să asiste la
agonia unei bătrâne din vecini. (...) Chiar în clipa în care ea răsufla pentru
ultima dată Sergiu îi puse sticluța la gură și îi închise spiritul în ea,
arătându-i-l mândru lui Claudiu. (...) Nici după ce trecuseră mai mulți ani și
se obișnuise să vadă lumea prin alte prisme, mai mult sau mai puțin adecvate
modului său de a fi, nu putuse uita spiritele captive din sticluțele de pe
grinda principală a casei.” Sigur, putem interpreta ideea aceasta ca fiind
modalitatea de a salva niște suflete-povești, ținute în captivitate doar pentru
a fi eliberate cândva, de a le trece peste timp, sau prin timp, și, astfel, de
a le da posibilitatea să trăiască din nou. Ceea ce se și întâmplă, evident ca
amintiri păstrate și scrise într-o carte. Sau o putem considera ca fiind o
trimitere la povestea orientală a duhului captiv în lampă. Oricum am gândi, Arhanghelul de sticlă este plin de
astfel de povești, de un realism alegoric. De fapt, romanul este suma unor
povești cu substrat alegoric, în care personajele nu au o identitate
psihologică, chiar dacă poartă nume și sunt localizate în spațiu și timp. Ele
sunt în realitate niște simboluri, folosite de autor pentru a comunica teme și
preocupări majore, precum teorii ale timpului, călătoria sufletului spre lumea
de dincolo. În acest sens, morala poveștii luntrașului Aron, cel ce nu voia să
i se adreseze cineva cu numele adevărat, deoarece la un moment dat îi fusese
stâlcit în Caron!, și așa îi rămăsese porecla, este mai mult decât evidentă. Chiar
personajul, în mod direct, dezvăluie intenția autorului: „Mi-a spus, odată, învățătoarea că a mai fost unul ca mine, dar el îi
ducea numai dincolo, nu-i mai aducea niciodată înapoi, aștepta să se întâmple
minunea care până acum nu s-a văzut, cu toate că am auzit despre ea, și, anume,
să învie din nou. Eu îi duc și îi aduc și cei care se întorc rămân așa cum au
fost, cu bunele și relele lor, dacă nu reușesc să învețe ceva de la cei între
care se duc.”
Sau ar mai fi povestea lui Sese, bâlbâitul. El și-a pus
în cap să construiască ceasuri care să meargă invers, pentru a scăpa oamenii de
povara trecerii timpului. Căzând în depresie, pentru că invenția lui a eșuat, a
sfârșit ca nebun al satului, personaj arhaic prezent în viața așezărilor
dintotdeauna, prin care Dumnezeu trimite oamenilor profeții. De aceeași factură
e și povestea lui Nedov, inventatorul unui car cu două oiști, una la un capăt
și alta la celălalt, rămas însă nemișcat atunci când au fost înhămați caii la
el și trăgeau în direcții diferite. O viziune metaforică asupra vieții, după
cum spune chiar personajul: „carul ăsta
nu merge nici înainte, nici înapoi! Oricât s-ar sforța cineva să ne tragă în
față, totdeauna este cineva care să ne tragă îndărăt! Da, chiar și așa, seamănă
cu viața. Și-i bine: că rămânem tot călare pe ea și ne găsim aici bucuria și
rostul.”
Dar poate cea mai emoționantă, mai profundă e povestea
arhanghelului, aceea care dă și titlul romanului. Un arhanghel de sticlă adus
de apele Râului și spânzurat de o grindă într-o casă, unde rămâne martor al
unei crime odioase, transformându-se apoi în răzbunător al bătrânului omorât.
Casă în care sunt păstrate și sticluțele cu suflete captive, făcându-se astfel
legătura cu povestea din copilăria lui Claudiu (personajul central, în jurul
căruia se adună piesele de puzzle ale acestei cărți și se transformă într-o
imagine coerentă, întreagă). Este, de altfel, și ultima secvență a narațiunii, unde
un Claudiu matur intră în casa părăsită, din satul pustiit de o inundație
devastatoare. „Numai sus, dominând toată camera, atârnat cu un laț de grinda mare pe
care rămăseseră flaconașele ce țineau spiritele captive, era un arhanghel de
sticlă căruia îi lipsea aripa dreaptă.”
Liantul romanului, alături de Claudiu, e Râul, scris
chiar așa, peste tot în carte, cu majusculă. Un personaj tăcut, dar foarte
important, situat în miezul tuturor acțiunilor. Pe malurile sale se trăiește și
se moare, se scrie istorie, de capriciile sau de generozitatea lui depinde
existeța acestei așezări, de-a lungul unei perioade de timp destul de
îndelungată. Înțelegem că începutul ar fi undeva în vremea celui de-al doilea
doilea război mondial, urmat apoi de dificultățile trecerii la regimul
comunist, totul adus în final până în zilele noastre. În unele cazuri,
relatările ating chiar perioade mai îndepărtate. Este vorba așadar de o amplă
frescă în timp a unei societăți rurale, o frescă la care Ștefan Damian lucrează
cu minuțiozitate, pagină cu pagină, arătându-ne pe parcurs doar detalii, foarte
expresive de altfel, devenită vizibilă, ca un tot unitar, doar după ce am
trecut și de ultimul paragraf. Abia atunci imaginea de ansamblu ni se
dezvăluie, spectaculoasă, dar și coerentă, legând între ele toate scenele, mici
istorii de viață, și construind povestea vie a unei societăți aflată între mit
și istorie, și care astfel se salvează. Pentru că, în final, nu se închide
cercul! Fresca lui Ștefan Damian nu este un exponat de muzeu. Ea continuă să
trăiască, în urma tuturor vicisitudinilor, prin cele două personaje
continuatoare: Claudiu și Râul. Chiar dacă apele Râului au distrus pământuri și
au pustiit case, chiar dacă în cimitir crucile s-au înmulțit, și pe trupul lui
Claudiu de asemenea (e aici un mesaj de un dramatism aparte, Claudiu și Sergiu,
copii fiind, consideră că ar trebui să-și scrijelească pe piele câte o cruce
pentru fiecare strămoș al lor plecat în lumea de dincolo), chiar dacă iarba a
înghițit mai multe morminte, și pe un Christ căzut de pe cruce, există cineva
care a rămas în picioare, cineva care deține suficiente recipiente cu memorie
pentru a asigura curgerea vieții în acel loc. Și mai există Râul, element al
distrugerii și al creației în egală măsură, un semn promițător ca o ramură de
măslin adusă de un porumbel după potop. „A
doua zi, soarele își reluase locul pe cer ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Observă Râul. Curgea domol, făcând câteva curbe noi, necunoscute, creând
prunduri, atingând maluri, sfârtecând bucăți de pământ, ducându-le la vale.
Nu-i scăpaseră nici pomii sau copacii de pe margini, așa cum nu-i scăpase nici
inima munților, smulsă de izvoare și dusă tot mai departe spre Apus, risipită
cu aceeași dărnicie cu care se risipeau speranțele, anii și viețile, în
nestăvilita rostogolire a timpului.”
Mă gândeam, întorcând ultima filă a romanului, că Arhanghelul de sticlă s-ar putea
interpreta pe tot atâtea pagini câte are el. Pentru că fiecare poveste ascunde
în spatele ei o alta, sau altele, cărți, mituri, credințe, eresuri, idei
filosofice întredeschise doar de autor, ca niște porți grele în spatele cărora
cititorul interesat și pasionat se poate pierde. Eu am scris aici despre câteva
dintre ele, și nici nu cred că într-o recenzie ar trebui dezvăluit mai mult. Recomand
Arhanghelul de sticlă celor cărora
le este dor de o carte care, imediat ce este închisă, începe să încolțească în
mintea cititorului său, rămânând acolo încă multă vreme. Și, ca să închei cu un
citat, din punctul meu de vedere un vers reușit (cum altfel?, doar Ștefan
Damian este și un foarte bun poet!), odată isprăvind acest roman, vă asigur că
nu veți avea „fețele încruntate ca un
cearceaf pe care s-a făcut dragoste într-un hotel de mâna a treia”.
Text publicat în Revista de cultură Tribuna, nr. 356, 1 - 15 iulie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu