Nu ştiu
dacă a fost doar o simplă alegere editorială sau va fi avut o motivaţie intrinsecă
textului, dar faptul că volumul Poeme din
zid de Ani Bradea trebuie citit fără nici o informaţie despre autoare sau vreo
introducere te aruncă imediat între versuri, fără nici o paraşută de salvare.
Îţi
începi călătoria într-un râu de cuvinte organizate riguros şi distribuite în mod
ordonat în 4 Cărţi, precedate de un
titlu pentru fiecare segment, câteodată prezentate chiar şi cu câte un spaţiu
pentru o inscripţie sapienţială.
Şi,
totuşi, întreg acest ordin formal este o ramă pentru un poem care devine pe
parcurs tot mai visceral. Te prinde şi te cuprinde depăşind pragul raţiunii,
ajungând direct în zona cea mai ascunsă a emotivităţii noastre, a percepţiei sale
cu întreaga fiinţă.
Îi
sfătuiesc pe cititorii acestui volum, şi pe cei italieni în foarte buna
traducere a lui Ştefan Damian, să citească fără întreruperi, dintr-odată,
poemul, lăsând orice rezistenţă logică spre a se afunda în jocul înţelept de
metafore, de aluziuni simbolice care istorisesc povestea unei iubiri negate, a
unei îndepărtări, a unei dureri.
În
ţările din Balcani există o legendă macabră care povesteşte despre femei zidite
de vii în construcţiile care nu ştiu nimic despre elementul macabru care există
în interiorul lor.
Aşa că
încă din titlu înţelegem faptul că acele poeme sunt glasul unei femei zidite de vii, care priveşte prin
fisurile zidului care îi permit să continuie să respire.
De aceea câmpul
semantic al privirii este foarte dur: ochi, privire, pupilă sunt termenii
prezenţi cel mai adesea şi care descriu condiţia eului poetic de imobilitate
fizică forţată dar, care, prin contrast, sunt de o mare vivacitate
intelectuală, şi chiar vizuală, de reţinut.
Într-adevăr,
multe poeme sunt povestirea unor amintiri mai ales personale, dar şi ale unei
societăţi de apartenenţă îndepărtată în timp şi în obiceiuri, în contrast cu
oroarea şi violenţa prezentului. Eul poetic nu este anonim, în unele poezii
centrale se manifestă cu numele său adevărat, Ana, declarând, astfel, o
identitate între scriitor şi operă, renunţând la paravanul obiectivităţii…:
"zidul crescut la marginea nopţii /
luceşte în lumina reflectoarelor. / mii de ochi răzbat sticlos prin crăpături,
/ de când Ana nu mai are lacrimi. / Ana are pietre.” (Cartea a doua, "Rătăcirile",
X).
Astfel, noi, cititorii, suntem
spectatori pasivi la ceea ce eul poetic Ana priveşte rând pe rând dinlăuntrul
zidului şi al trecutului său, personal şi colectiv, a dragostei sale şi,
totodată, a satului său. Iar spre sfârşitul volumului cititorul este chemat în
mod direct în versuri, devine orator interior : “picăturile lovesc sonor /
peretele vegetal al acestui macondo / ce se va închide, / cititorule, / imediat
ce tu vei isprăvi poveştile din carte". (Poveşti din Submarginea, X).
Cititorul, înlăuntrul versurilor, împărtăşeşte rolul de
destinatar al auto-confesiunilor-amintiri ale eului poetic, cu o altă dramatis-personae: călăul.
O modalitate de a se adresa vocaţional călăului închide
fiecare poem, aşa încât noi, cititorii poemului, ne gândim de la început la
acest personaj ca la acela care a închis-o în mod material în zid pe Ana,
femeia, dar, apoi, rând pe rând, când se trece
la citirea versurilor ne dăm seama că acel călău este iubitul, bărbatul
care a iubit-o pe Ana, pentru ca apoi să dispară.
Cel de
al zecelea poem din Cartea a treia, (Despărţirea) este dedicat în mod explicit
"Ţie, călăule, cu dragoste!",
şi aici este amintit cu cruzime sindromul Stockolmului care îl uneşte pe
prizonier cu cel care îl închide printr-un raport pervers de iubire şi ură.
Poemul nr. 4 din
Cartea a patra şi ultima, Poveşti din Submarginea ilustrează
identitatea dintre călău şi iubitul a cărui depărtare a zidit-o, fizic, într-un
zid al durerii, pe însăşi Ana, eul poetic: "de când dădusem cunoscutul pe
necunoscut, / şi-l aşteptam să se întoarcă viu din tranşee. / el a venit / şi
mi-a adus în dar / toate războaiele lumii... // Addenda: / în orice carte
există un timp pentru pace. / şi acel timp se face pat pentru dragoste. / acolo
ajunge păcatul să-şi culce oasele, / primenite în cuvinte. / În cartea mea, /
călăule, / sunt doar aşternuturi de spini! / Acum n-ar trebui să te mai mire /
dârele ce se scurg printre file."
Cine nu
ar trebui, oare, să fie uluit? Călăul sau cititorul? Desigur că, aproape de
sfârşitul acestui splendid şi teribil poem, noi, cititorii, avem mai clar
mozaicul de metafore şi imagini vizionare: o femeie, rănită în iubire, zidită
vie în aşteptare, îşi aşteaptă călăul, paznicul său şi îşi aduce aminte de
vremea întâlnirilor lor, a libertăţii.
Acest al doilea
câmp semantic, foarte bogat, este cel construit în jurul cuvintelor tren, şine,
linii ferate, gară: eterna temă a călătoriei: “….înţelegi că visele tale încap
toate / în cufărul cu care te-ai întors din armată. / cenuşa viselor ei deja
oblojeşte / câmpul tăiat de trenul de noapte. ” (Cartea a treia, VIII): "Ţipă un tren de noapte (…) / Ca şi cum, / iubindu-mă cu tine, / între marginile
biletului dus-întors, / aş putea schimba rânduiala; / ca şi cum / dragostea,
declarată cu disperare pe un peron, / ţine de cald în toate iernile / de
dincolo de gări”.
(Cartea a treia, III).
Poezia Anei Bradea porneşte cu un mix stilistic
într-adevăr original şi foarte acut: realismul imaginilor şi al povestirilor,
chiar dur şi crud se întâlneşte cu imaginaţia suprareastă a unor figuri
alegorice care personifică însăşi istoria poeziei.
Astfel, legată de tema călătoriei care se opune în mod
oximoronic staticităţii femeii prizonieră în zid, este metafora Îngerului,
prezentă şi prin metonimia "aripilor", care îşi găseşte completarea
prin figura la fel de cuprinzătoare a vrăjitoarei.
Magia este una dintre caracteristicile "femeii şaman" din Poemul liminar şi, împreună cu ea,
şarpele, figura-simbol care se regăseşte de multe ori în versuri. Şarpele, nu
în accepţiunea creştină de perdiţie diabolică, ci ca animal lunar, sapienţial,
în mâinile zeiţei "stăpână a şerpilor" regăsită în peşterile din
Creta, aparţinând civilizaţiei minoice mediteraneene străvechi: "Ascunsă în
trupul şarpelui, / străbat muntele. / tu ai rămas, / din nou, / dincolo.” (Cartea a III-a,
Rătăcirile, X).
Drept concluzie pentru aceste "Poeme din zid"
de Ani Bradea aripile Îngerului vor fi mijlocul simbolic prin intermediul
cărora femeia zidită îşi va regăsi libertatea, departe de sclavia iubirii,
departe de călăul ei: “ Aștept să se deschidă o ușă în zidul fără fisură/
și nu-mi mai este teamă/femeia,/ veșnic rătăcită între păcat și inocență,/ va
trece dincolo ușoară,/ ca aripa de înger. (…)”.(Poemul dimineții)
Neria
De Giovanni (Presidente Association
Internationale Critiques Litteraires)
Traducere din italiană de Ștefan Damian
Text apărut în Revista de cultura Tribuna, nr. 357, 16-31 iulie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu