Dansând pe Gange, romanul
Hannei Bota, editat de eLiteratura, 2013, trebuie citit împreună cu
volumul poeme hindice, apărut în același an la editura Limes.
Spun asta deoarece ambele cărți sunt rodul aceleași experiențe, cartea de poezie
completând, preluând și pe alocuri reinterpretând, cu sprijinul metaforelor și
al limbajului poetic, multitudinea și diversitatea trăirilor autoarei pe
parcursul unei călătorii fascinante în India. O călătorie nemenită unui turist
obișnuit, nerăbdător să cunoască o cultură atât de diferită doar prin vizitarea
obiectivelor turistice importante, ci unuia preocupat de probleme existențiale,
dornic să se (re)descopere prin apropierea de Celălalt, cel îndepărtat,
necunoscut și totuși necesar, complementar întregirii sinelui.
Scrisă sub forma unui roman, cartea Dansând pe Gange are, desigur, o
poveste, însă nu povestea aceasta e miezul, nu ea captează, în cea mai mare
măsură, atenția cititorului. Nu Lavinia, care este evident alter ego-ul
autoarei, prin simțul foarte dezvoltat al observației și modul propriu de
interpretare, e personajul principal al scrierii, ci India însăși. În
prezentările făcute la apariția cărții s-a spus că ar fi vorba despre un roman
de dragoste, dar tema nu este una majoră, câtă vreme nu povestea unei iubiri primează,
ci inițierea pe o cale, care, arătată într-un jurnal de impresii și descoperiri
ale personajului feminin, incită, naște întrebări și provoacă cititorul să
caute răspunsuri dincolo de aceste pagini. De asemenea structura scrierii,
dialogurile nu sunt direct redate, ele sunt povestite prin interpretarea
proprie a personajelor, când la persoana întâi, când la persoana a treia, conferă
textului și o valoare documentară alături de cea literară.
Apa e motivul
central al cărții, spune Irina Petraș, în Cuvânt de însoțire, și
într-adevăr acest simbol al vieții și al feminității, cu o puternică
încărcătură mistică, dacă vorbim despre neobișnuitul dar al fetei de a auzi din pământ glasul izvoarelor și a-l reda apoi prin propriul glas, acolo în satul
copilăriei de pe Dunăre și mai apoi în satele indiene arse de secetă, traversează
până la final acțiunea, culminând cu pășirea pe apele Gangelui. Ca o întrupare
a zeiței Ganga, spun indienii, martori stupefiați în fața minunii fulgurante,
ca o împletire a credințelor atât de diferite, putem spune noi. O zeiță indiană
și un Mesia, referire la aceeași minune, cea a călcării pe ape, văzută doar de
ochii celor care cred cu adevărat. De fapt cartea se închide ca un cerc, între
capitolul 7 al părții întâi, Călătoria, unde aflăm prima legendă a Mahabharatei,
și o cunoaștem pe zeița Ganga, personificarea fluviului Gange, și povestea ei
pământeană cu regele Santanu și capitolul 28 din partea a treia, Secetă și
izvoare, unde, în urma unui accident cu o barcă în larg, pe Gange, eroina
se salvează călcând pe ape. Restul textului, partea de început, introductivă și
cea de final, explicativă, e doar menit a da formă poveștii, încadrând-o în
genul literar căruia i se supune.
Se cuvine totuși a prezenta, în câteva
cuvinte, firul epic al romanului: Lavinia, o româncă ajunsă în Italia cu o
bursă pentru a studia muzica și stabilită acolo, după ce-și pierde, în
împrejurări tragice și încărcate de semnificații, mama și fratele, călătorește
în India, tot printr-o facilitate oferită de studii, iar prilejul îi va marca
destinul pentru totdeauna. În România, într-un sat de pe Dunăre, mama și casa
părintească îi sunt răpite de Dunărea revărsată într-o inundație cu multe
victime omenești. Fata are darul supranatural de a auzi glasul izvoarelor din
adâncuri, pe care-l cântă apoi, impresionându-i puternic pe cei ce o ascultă.
Fratele său, un inginer de succes, singurul sprijin rămas, deține și el o
putere neobișnuită asupra apelor. Este ucis de săteni într-o încăierare, după
ce readuce apa vie în fântâna secată a satului, printr-o modalitate ținând mai
mult de magie decât de știință, neînțeleasă de oameni, ei văzând în gestul
acesta ceva provocat de forțe malefice. În Italia rămâne un bărbat îndrăgostit
de Lavinia, în India o așteaptă cel de care ea se va îndrăgosti, iar el, la
rândul său, cunoaște pentru întâia dată acest sentiment. Dar, la fel ca
Lavinia, Rahul este în căutarea propriului drum, a propriei descoperiri, de
împlinire a unui destin ce se hrănește din trăirile curate ale poveștii de
iubire și calcă semeț mai departe, spre desăvârșire. Iubirea rezistă neatinsă,
ca sub un clopot de sticlă, doar Sub arborii lui Tagore, înainte de a
păși în realitatea vieții indiene, dar încă de acolo, de la Santiniketan, se nasc primele spaime, primele
îndoieli: ...poate întâmplările care vor încerca să ne despartă vor eroda
dorința, nu sentimentul, acela va fi bine păstrat, pentru că iubirea e din
divinitate, doar dorința și lupta sunt căile noastre.
Pentru un străin
imaginea Indiei este mereu una a contrastelor, în general prezentările evocă
prăpastia căscată, la fiecare pas, între bogăția palatelor, în frunte cu Taj
Mahal-ul, a celor privilegiați din cartierele de lux și a colibelor
sărăcăcioase, improvizate, a mizeriei expuse direct în stradă, în care trăiesc
și se complac cei mai mulți dintre locuitori. În Dansând pe Gange,
primul contact al occidentalului cu această lume șochează, prin faptul că ea
diferă de tot ceea ce alcătuiește sistemul său de valori, de fapt cunoașterea
chiar de acolo începe, de la marginea prăpastiei. Autoarea nu e interesată prea
mult de bogățiile, uneori opulent afișate, ale Indiei. Am așteptat cu nerăbdare
capitolul despre vizita la Taj Mahal, dar am constat cu surprindere că e expeditiv
tratat, în doar câteva rânduri, care cuprind o scurtă prezentare oferită de un
ghid a celui mai frumos mausoleu construit vreunei soții (...)loc de
îngropare a unei iubiri. Scriitoarea observă însă cu detalii viața
săracilor din orașele și satele indiene, e interesată de viziunea lor asupra
vieții, de așteptările și mai ales acceptările lor, de credințe, ritualuri,
superstiții și se apropie, prin personajul Lavinia, uneori periculos de mult de
această răspândită pătură socială. Încearcă să înțeleagă înainte de a emite
judecăți: Nu judeca India după ceea ce vezi; oricât de violente ar fi
imaginile, ele nu reprezintă realitatea. Toată suferința pe care ai văzut-o e
doar o parte infimă a adevărului, tu ai văzut doar mizeria fizică în care
trăiesc milioane de oameni, dar n-ai reușit să le pătrunzi în suflet...intrând
puțin în miezul filosofiei indiene.
Cerșetorii-copii cu părul sârmos, haine murdare și ochi pătrunzători,
vânzătorii de mâncare preparată direct pe trotuar, cu unghiile negre de
murdărie, conducătorii ricșelor și driver-ii de elefanți, toți sunt
atent observați în dorința de a oferi o imagine cât mai coplexă a acestei lumi
pestrițe și a amestecului de credințe și culturi. Nici natura nu e omisă de sub
lupa analizei: Noaptea indiană nu e niciodată perfect întunecată, luna și
stelele sunt mai aproape de pământ ca oriunde, nu e niciodată desăvârșit
liniștită: ochii treji ai unor animale de pândă, șerpi lunecând (...) În India,
animalele și oamenii nu au zone delimitate de viețuire, unii invadează pe alții
într-o înțelegere tacită, de supraviețuire, uneori de conviețuire, ca o
prelungire a unui tot ce nu poate fi sfâșiat.
Într-o mare
măsură, personajul feminin e absorbit și de
intensitatea propriilor trăiri, de apropierea de divinitate și desăvârșirea
prin iubire: Cu cât te apropii de Dumnezeu pare că îți crește umbra, că
devine tot mai clar conturată în lumină, apoi vine un moment, o stare, când
apropiindu-te deplin de lumină, umbra ta se subțiază, apoi moare, pentru că
te-a înghițit lumina. (...)Iubirea însăși nu poate fi trăită decât după ce ai
renunțat la ultima pretenție de libertate egoistă.... Iubire şi umbră,
două concepte care capătă alte semnificații odată ce Lavinia înțelege că dragostea sa pentru
Rahul este înghițită de marea dragoste, cea pentru India, că e doar parte din
aceasta și că pe măsură ce înaintează în
procesul cunoașterii, umbra, necunoscuta, se estompează, se subțiază,
anulată de lumină. Apropierea de iubire e apropierea de Dumnezeu. Apropierea de
Dumnezeu, în lumina iubirii, e înțelegerea Indiei, e cunoașterea însăși.
În India Lavinia își redescoperă darul, aici
începe să reaudă susurul izvoarelor din pământ, ca acolo, în satul copilăriei
sale. Ea redevine conștientă de puterea sa magică, după ce în Italia uitase
complet de ea, nemaifiindu-i revelată. Încă din primele zile petrecute la Santiniketan
este intrigată de misteriosul personaj Sitar, un slujitor al zeului Shiva, acesta îi spune că trebuie să-și
descopere darul și că acela nu ține de talentul său muzical. Cu urechea lipită
de țărâna crăpată de vipia verilor
indiene, fata ascultă gâlgâitul vieții îngropate și redă speranța însetaților,
înfometaților care văd astfel posibilă asigurarea și pentru mâine a pumnului de
orez. Odată arătată calea, e greu să te întorci la viata de dinainte, chiar
dacă se spune că atunci când îți tai rădăcinile, rămâi în vânt fără sevă.
Dar dacă rădăcinile au fost transplantate
și au prins vigoare în solul nou, anume primenit? Un tip de gândire,
un fel de a vedea viața se schimbă în timp și cu multe experiențe care forțează
schimbarea, spune autoarea, care, judecând după exoticele-i experiențe, ce
s-au materializat în cărți de succes, avem convingerea că știe mai bine decât
oricine acest lucru. În 2010, în urma călătoriei în insulele Vanuatu din
Pacific, Hanna Bota publică la editura Brumar
din Timișoara, volumul Poeme pentru
Yerutonga, epistole exotice din Vanuatu, iar un an mai târziu la Cartea Românească, Ultimul canibal, jurnal de antropolog.
Pentru
cititorul român paralela, în cazul de față, cu romanul Maitreyi, al lui Mircea Eliade, este inevitabilă. Câteva puncte
comune țes legături peste timp între cele două cărți: șocul ciocnirii
civilizațiilor, descoperirea Indiei și a fascinației pentru această țară
misteriosă printr-o poveste de iubire, precum și apropierea europeanului de
înțelegerea filosofiei indiene și încercarea de a se descoperi pe sine în
lumina noilor viziuni. Dar dacă pentru marele filosof român pierderea iubirii însemna
și pierderea pentru totdeauna a Indiei, cum avea să noteze în jurnalul publicat
peste ani: Sufeream cumplit. Sufeream cu
atât mai mult cu cât înțelegeam că, odată cu Maitreyi, pierdusem India
întreagă. – în cazul personajului Hannei Bota, Lavinia, păstrarea iubirii
pentru Rahul nu este o condiție ci o modalitate, o cale de trecere către
adevărata menire, iubirea pentru India și dedicarea întru totul ajutorării
locuitorilor ei. Oricum, și într-un caz și în altul, schimbarea, generată de
asemenea trăiri, este ireversibilă și totodată deschizătoare de alte drumuri,
de noi căutări îndrăznețe, iar sfatul Hannei Bota pentru cititorul ei, prin
rostirea personajului Eliah, este acesta : Nu te mulțumi cu visuri mediocre,
mercantile, egoiste, chiar dacă ele par să aducă un confort fizic și sufletesc
ademenitor, dar, când, la capătul vieții, vei privi înapoi, se vor dovedi a fi
găunoase; caută să ți se descopere visul cel mare, acela care umple fiecare
celulă. Și nici că avem a ne teme, știut fiind că: Dumnezeu nu te lasă
să mori până nu înțelegi rostul vieții; ți se dă cel puțin o șansă în viață ca
să alegi între cele ce trec și cele ce rămân veșnic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu