”Sfârșitul nu-i aici”

    

   De curând am citit în cartea lui Alexandru Petria, „România memorabilă”, interviul pe care l-a acordat autorului, prozatorul, scenaristul, regizorul de film, artistul fotograf şi doctorul în muzică, Ioan Mihai Cochinescu. Discuţia face referire, cum e şi firesc, la cartea reprezentativă pentru opera domnului Cochinescu, „Ambasadorul”, interzisă de cenzura comunistă, apărută abia după 1989, reeditată mai târziu, carte ce a obţinut cele mai prestigioase premii literare din România. Prilejul mi-a amintit de experienţa mea cu romanul „Ambasadorul”, pe care l-am citit în ediţia reeditată în 2010 de „Cartea Românească”. Recunosc, primele patruzeci şi opt de pagini le-am parcurs cu oarecare dificultate şi asta datorită faptului că nu a fost folosită liniuţa de dialog, deşi dialogurile nu lipsesc, ba chiar abundă în această parte. Mă întrebam: oare e acesta un exerciţiu de scriere şi dacă este de ce a dorit scriitorul ca mie, cititorului, să-mi fie mai greu, să mă concentrez în plus? Dar, pentru că acţiunea mă prinsese deja, m-am străduit să trec peste inconvenient şi am avut plăcuta surpriză, ca după alte câteva pagini, să nu mai sesizez absenţa respectivului semn ortografic.

   Primul capitol e un amestec de personaje şi scene, de care, datorită stilului neobişnuit şi contactului neaşteptat cu el, te izbeşti pur şi simplu, iar ele se izbesc de tine în valuri, aproape nu ai timp să te dezmeticeşti. M-au frapat aici, şi nu numai, aş putea spune pe tot cuprinsul cărţii, muzica, zgomotele, auzul permanent antrenat. Pur şi simplu am putut să aud, scrierea domnului Cochinescu este şi sonoră! Dacă partea de început a romanului se citeşte oarecum dificil, solicită atenţie sporită din partea cititorului, cu siguranţă e şi cea mai spectaculoasă, cu toată avalanşa de întâmplări, cu trecerile prin sălile “Labiritului oval”, descrierile atât de laborioase, personajele multiple şi scenele care se succed cu o viteză uimitoare. Alexandru, personajul principal al romanului, studiază natura, artele, ştiinţa, e fascinat de studiile lui Leonardo, pasionat de muzică, de alchimie şi de istorie. Am uitat poezia în enumerarea de mai sus, următoarele citate sunt adevărate paragrafe-poem: “De o astfel de amnezie sufereau parcă şi trandafirii, târându-şi crengile întortocheate printre grilaje de fier, printre scaune de fier mâncate de rugină, cu vopseaua alba scorojită în răsuciri asemănătoare scoarţei mesteacănului, şerpuind cu abilitate întâi, apoi degenerând în istovitoarea îndeletnicire de năpădire, de sufocare a tot ce putea să însemne civilizaţie sau măcar urma omului.”; “Dacă a fost doar o clipă să nu-mi fii gând, asta s-a întâmplat numai murind peste noapte în somn, căci somnul, moarte mi s-a părut, îndepărtându-mi-te din minte”!  Câteva rânduri mai departe e descris un scaun de fier scufundat, plin de rugină, scoici şi melci. Mărturisesc că am văzut asta, descrierea mi-a adus înaintea ochilor o imagine, ca o fotografie clară, sau chiar mai mult decât o fotografie, o frântură vie dintr-un cadru pe care l-am imaginat apoi până la detalii. Lectura a început aşadar să devină nu numai curgătoare, dar şi acaparantă. Sunt multe de spus, după plecarea lui Alexandru în călătoria sa ca ambasador, de la obsesia pentru labirint, la tărâmul de(din) vis, “Alexia”, şi asemănarea lui cu Veneţia, de la bogăţia de imagini a “palexandrelor”, cele cu saloane acvatice, cu insula în mijloc şi încrengătura de canale spre celălalte odăi, de la perpetua prezenţă a iernii, e multă iarnă în cartea asta, cu imagini văzute printre florile de gheaţă ale ferestrei (acel convoi care se îndepărtează şi imaginea lui estompată odată ce gheaţa reface ţesătura de flori pe sticlă, e iarăşi o imagine pe care am văzut-o aievea!), până la bogăţia de detalii cu care e descris veşmântul căpeteniei chineze Askaniama la prima întâlnire. Deasemenea toate informaţiile istorice şi geografice, descrierea zidului chinezesc şi a locurilor străbătute, despre toate ar trebui scris pe îndelete. Eu pot spune doar, simplu, că mi-a plăcut, chiar foarte mult! Sunt în text şi câteva maxime, create de autor şi strecurate printre rânduri, ca de exemplu: “Bogăţia, în sine, este o nemernicie” sau “Nu se află cuvinte pentru a descrie o ţară (…) tot astfel cum nu se află cuvinte pentru a înţelege un popor”. De remarcat umorul fin al scrierii, chiar şi exprimarea unei înjurături e lipsită de vulgaritate: “Înjurătura care urmează, cu glas dogit, implică Divinitatea şi-un grad de rudenie pe linie maternă.”  Am constatat, cu plăcută surprindere, alegerea autorului de a înzestra o prinţesă-copil cu multă înţelepciune, într-o discuţie profundă, pentru vrâsta fragedă a personajului, purtată cu un alt copil “…un venin îţi curge prin sânge deja, iară tu nici nu ştii. (…) E muşcătura vicleană a aceluiaşi şarpe.”  Se spune că noi îi moştenim de fapt pe bunici şi nu pe părinţii noştri, poate, în asentimentul acestei credinţe, autorul l-a îmbătrânit în final pe Alexandru şi i-a dat prilejul să se recunoască, interesat şi rebel, în nepotul său Andrei, la care face referire citatul de mai sus.

   Cartea  nu are un sfârşit pentru că ea nu se termină cu o încheiere ci cu un alt început. În doar puţine rânduri, Ioan Mihai Cochinescu aduce toată acţiunea în prezent, prin personajul fugit de la curtea imperială, în “definitiva sa evadare” (superbă metaforă!), la sanatoriul de pe dealul cu antene parabolice şi gardul pe care-l zgâlţâie noapte de noapte bătrânul solitar! Un final care nu e într-adevăr un final şi nici nu se vrea a fi.

 “Ambasadorul” e o carte importantă nu doar pentru că îmbogăţeşte, menire dealtfel comună cărţilor, dar şi pentru că ajută cititorul să mai urce o treaptă spre profesionalism. Îmi spunea odată un prieten, că trebuie să învăţăm a citi orice fel de scriere, doar aşa devenim “cititori profesionişti”, un titlul spre care ar trebui să tindem. Aşa cum, dealtfel, consideră şi autorul în paginile acestei cărţi: “Să înveţi a scrie e infinit mai uşor decât să înveţi a citi, căci această ultimă îndeletnicire presupune un efort înzecit, întru asimilarea culturii.” Chiar dacă se face referire la scrierea chineză, scoasă din context, afirmaţia e general valabilă.