Sparring-partener

       Cum e să fii femeie, cartea lui Alex. Ştefănescu în dialog cu Lia Faur, apărută în 2012 la Editura maşina de scris, am citit-o, în primul rând, din curiozitate, încercând să înţeleg cum e să fii bărbat interesat de misterul feminin, în cel mai serios mod cu putinţă. Întrebarea din titlu ridică cel puţin încă una cititorului. E imposibil, îmi spuneam, să răspundă o singură femeie. Pentru că femeia nu e o vietate ce trăieşte într-un cadru bine stabilit şi în funcţie de acesta este analizată, i se fac portrete, prezentări. Ea e puternic influenţată de mediul social şi, mai ales, de educaţie. Autorul anticipează această problemă în cuvântul de început: „Un filosof ar putea să-mi facă obiecţia că, printr-un asemenea dialog, eu pot să aflu cum e să fii Lia Faur, nu cum este să fii femeie(...)Acum, la încheierea dialogului, îmi dau seama că n-am captat, în flaconul de argint al acestei cărţi, întregul mister al feminităţii”. Chiar dacă m-am regăsit în unele ipostaze, copilăria Liei Faur e un fel de copilăria mea sintetizată de altcineva, senzaţia mi-a rămas cam aceeaşi până la final: cartea vorbeşte despre cum e femeia Lia Faur, sau, pe alocuri, cum ar vrea să fie Lia Faur. Am avut impresia că a „cosmetizat” unele răspunsuri, că a intuit aşteptările şi, în funcţie de acest aspect, a formulat răspunsuri studiate. Interlocutoarea lui Alex. Ştefănescu e o femeie inteligentă, cu mult talent scriitoricesc (oricât a încercat criticul să o strunească, răspunsurile ei sunt tot literatură), o femeie care a avut o copilărie fericită, dar şi, ulterior, un parcurs al vieţii fast, fără dezechilibre majore, cel puţin aşa ne lasă ea să o vedem. Din această postură, avantajoasă, poate face caz de independenţa ei, de farmec, de puterea şi ştiinţa de a seduce, pentru că mediul în care trăieşte se situează la un anumit nivel de confort. Angoasele, minore, nu sunt nici pe departe asemănătoare cu dramele prin care există posibilitatea să treacă o femeie cu mai puţin noroc, cu mai puţină educaţie, sau pur şi simplu lipsită de posibilităţi materiale şi nu numai. Am înţeles, desigur, că misiunea Liei Faur nu a fost una uşoară, că a trebuit să schiţeze un portret al femeii în general, să se imagineze în anumite situaţii, experienţa ei nu acoperea, firesc, absolut tot, dar întrebările îi erau adresate personal, de genul: cum vede ea, cum simte ea, ce crede ea, întrebări ce au avut se pare şi un efect terapeutic, după cum spune: „...am descoperit o femeie pe care nu o cunoşteam înainte, nu mai originală, nu mai inteligentă, ci mai conştientă de feminitatea sa”.Or, tocmai această descoperire îmi dă mie senzaţia că, uneori, realitatea a fost înfrumuseţată, cum şi autorul o bănuieşte: „Mi-e teamă, totuşi, că înfrumuseţezi realitatea(...)Îmi dai răspunsuri asemănătoare cu nişte poeme. Îmi torni farmec în cafea ca să nu observ că te eschivezi de la formularea unui răspuns(...)Te rog să renunţi la trucul cu poezia şi să-mi răspunzi în proză!(...)Răspunsul tău mi-a plăcut (ca literatură), dar nu m-a convins”. De o abilitate remarcabilă, partenera de dialog a lui Alex. Ştefănescu s-a descurcat de fiecare dată când au fost lansate astfel de suspiciuni, ba chiar s-a victimizat puţin, arătând (sau confecţionându-şi) pentru a convinge, o imagine de femeie vulnerabilă, situaţie repede remarcată de autor: „Ai trecut de la persoana a treia la persoana întâi, ca şi cum ai fi vrut să spui: am tot vorbit despre ce înseamnă să fii femeie, iată acum o femeie reală, răvăşită de întâmplările vieţii”, asta după ce a protestat bătăios: „Probabil că pledând, cum zici, pentru „cauza femeii”, am gafat de două ori, susţinându-le pe faţă şi recunoscându-le dependenţa de bărbaţi. Femeilor, care ne citiţi, rămâneţi alături, jocul meu va fi unul subtil, de acum, şi pervers, vă voi apăra cauza, dar va părea că sunt detaşată şi fără implicare!” Iată acel apel la susţinere, acea invocare a grupului care ar trebui să-i fie alături, doar vorbeşte în numele tuturor! Numai că femeile sunt rareori aşa. Sincer o invidiez, în sensul admirativ al cuvântului, că are în jurul ei femei de încredere, cărora le poate cere o părere, pe care apoi să se bizuie fără rezerve, pentru că, în general, reprezentantele sexului frumos se situează la celălalt pol. Ea nu a vorbit deloc despre competiţiile în care intră femeile unele cu altele. Ba, mai mult, aşază femeia pe un piedestal, idealizând-o din toate punctele de vedere. Creionează o învingătoare, cu principii morale bine stabilite, arareori dispusă la compromisuri, fie şi pentru un bărbat iubit. E o imagine cu care am dori toate să fim asociate şi pentru asta merită să-i mulţumim. Ea se revoltă citind fragmentul din Bărbat adormit în fotoliu, inserat de autor în carte, aproape de final, pe mine, spun sincer, m-a amuzat. Pentru că G.G., tipul „macho”, se adresează unui anumit gen de femeie, care, fie ne place, fie nu, există şi aşa preferă să fie abordată. E o falie în care personajul acesta are succesul asigurat. Nu pot fi însă de acord cu afirmaţii precum: „Cred că prostia feminină, despre care se pomeneşte, se află în acest mod de a îndura soarta, din motive social-morale, religioase, afective sau...pur şi simplu”, ba chiar o bănuiesc aici pe Lia Faur de un dram de cinism, venit nu din răutate ci din imposibilitatea de a înţelege o situaţie în care viaţa a fost amabilă să nu o includă. Pe de altă parte, în altele, mă regăsesc cu drag: „Seducţia în sine nu e un scop, cum nici poezia în sine nu este. Ele se nasc din preaplinul uneia sau alteia.(...)...mărturisirea e şi ea o formă de seducţie învăluită în aerul intimităţii.(...)Rafinamentul maxim nu se întâlneşte niciodată la vârstă prea tânără, ci abia după ce am depăşit etapa plânsului, a cunoaşterii interioare, şi lăsăm în urmă transparenţa pielii albicioase peste venele vineţii”!

    Nu ştiu dacă răspunsurile din această carte i-au oferit autorului o imagine satisfăcătoare despre feminitate, pe măsura întrebărilor sale şi a dilemei existenţiale de la care a pornit ideea dialogului: „Încă din copilărie mi-am dorit să înţeleg cum sunt alcătuite fetele, prin ce diferă de băieţi. Nu era o curiozitate erotică, ci tehnică. De-a lungul întregii vieţi m-am întrebat: cum e să fii femeie?”, dar mie, cel puţin, mi-a întărit convingerea că suntem diferite precum picăturile de apă, că niciodată un bărbat nu va putea afla de la una dintre noi răspunsul la această întrebare. Zilele trecute, Alex. Ştefănescu scria pe pagina sa de facebook: „Dacă o femeie s-ar îndrăgosti de mine, s-ar gândi să-mi scrie şi ar vrea să-i răspund cu toată gravitatea şi cu toată angajarea sufletească la mesaje, ar trebui să convoace câteva mii de femei şi să semneze mesajele împreună cu ele, ca să simt că am cui răspunde.” Maestre, îndrăznesc să parafrazez afirmaţia dvs., sugerându-vă, dacă într-adevăr doriţi să aflaţi un răspuns competent şi cuprinzător la întrebarea “cum e să fii femeie?”, să provocaţi la dialog barem câteva sute de reprezentante. Despre reuşita demersului, în sensul ajungerii la un consens, nici că îndrăznesc a mă pronunţa.

  Text publicat în Revista de cultură Tribuna, nr. 270/01.12.2013, Cluj Napoca