A vedea nu este un proces oftalmologic! II.

 ” Nimănui cu nimic nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul; că cel care iubește pe aproapele a împlinit legea.” (Romani 13:8)  

    Într-o lume bolnavă în chiar miezul ei, pe al cărei cord se fac intervenții la fiecare pas, soluția se pare că e tot în interiorul nostru, iar răspunsul îl avem de la începuturi, înainte de poeți și filozofi. Și mă refer aici la iubire, în toate formele ei, dar mai ales la iubirea erotică.
     În starea de îndrăgostire se activează vederea interioară, iar rolul ochilor devine unul pur decorativ. O știe oricine a fost măcar o dată îndrăgostit. Auzim frecvent în discuțiile despre cupluri: nu știu ce a văzut la ea, respectiv: nu știu ce a găsit la el, ca o negare  a calităților fizice, și nu numai, de către cei care au pretenția că ”văd”, concluzionând cu obidă și resemnare: nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-ți place! Da, chiar așa, iar literatura abundă de exemple. Și unul, de care-mi amintesc cu drag, e romanul Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, o lectură fascinantă pe marginea căreia se pot deschide o mulțime de subiecte și se poate discuta infinit, dată fiind bogăția de teme pe care o oferă, și care mi-a confirmat în plus teoria de mai sus.

   Să ne amintim puțin. Hans Castorp, personajul principal al romanului, se duce să-și viziteze vărul aflat într-o stațiune montană din Elveția, într-un sanatoriu de boli de plămâni, unde rămâne apoi ca bolnav. Clavdia Chauchat (ce nume frumos, Clavdia!), o prezență feminină interesantă în acel loc al suferinței, admirată, privită, judecată de către ceilalți, îi este la început antipatică, nesuferită chiar lui Hans Castorp, datorită comportamentului său repezit, vulgar, și a unei ținute oarecum neîngrijite. Iată câteva paragrafe relevante: ”...cu o mână în buzunarul vestei de lână ce i se lipea de corp, iar cu cealaltă, ridicată la spate, își aranja părul la ceafă.(..) Nu era chiar a unei doamne, această mână care ținea părul, nefiind nici îngrijită, nici fină (...)destul de lată și cu degetele scurte, avea ceva copilăresc și primitiv, ceva din mâna unei școlărițe; era limpede că unghiile ei nu știau ce-i manichiura, căci erau tăiate ca vai de lume, întocmai ca la o școlăriță, iar pe margini pielița era puțin iritată, părând a fi victima acelui viciu ce-l au unele persoane de a-și roade unghiile.(...) Era enervant să ai mâna aceea atât de aproape de ochi, vrând-nevrând trebuia s-o privești, să-i observi toate defectele și însușirile omenești, ca și cum ai fi văzut-o printr-o lupă. Nu, hotărât că n-avea nimic aristocratic această mână destul de butucănoasă, ca de școlăriță, cu unghiile tăiate atât de neglijent, și nici măcar nu puteai fi absolut sigur că degetele îi erau foarte curate, în schimb nu mai încăpea nicio îndoială că pielița unghiilor era roasă. Lui Hans Castorp i se strîmbară colțurile gurii, dar ochii rămaseră fixați la mâna doamnei Chauchat și o senzație nelămurită îl cuprinse, un fel de vagă amintire în legătură cu cele spuse de doctorul Krokowski despre unele tendințe burgheze opuse iubirii (...). În ceea ce-l privea, era limpede că nu putea fi vorba de niciun fel de tendință burgheză de a se opune.”   

    După trei săptămâni de izolare, odată cu răbufnirea bolii, gândindu-se la Clavdia, tânărul o găsește ”extraordinar de plăcută”; sau ”tânără doamnă încântătoare”; ori ”...gura ei potrivea cuvintele apoi le rostea cu o voce venită din pieptul alb: o voce deloc gravă, ci plăcut voalată..”  Toate aceste noi însușiri le vedea acum, desigur, cu alți ochi decât cei cu care-i evaluase înainte defectele și stângăciile. Hans Castorp se îndrăgostise, numai așa putem înțelege de ce la o întâlnire întâmplătoare în holul unui cabinet de consultații, consideră normal și firesc ca ea să-l ignore și să se adreseze  vărului său, că doar cu el putea vorbi, pentru că:  ”...între ei nu exista nimic sălbatic, înspăimântător și misterios!” Chiar în această stare de beatitudine fiind, el acceptă faptul că rațiunea nu-l înșelase în cazul vechilor observații făcute adoratei sale, dar refuză să o mai privească astfel, deschizând pentru ea doar ochii interiori, ochii inimii sale îndrăgostite: ”Hans Castorp știa, ba și spusese odată că, văzută din profil, doamna Chauchat nu era avantajată, chipul îi părea atunci puțin cam aspru și nu prea tânăr. Consecința? Evită să o mai privească din profil și închidea literalmente ochii când, de aproape sau de departe, o vedea astfel (...) Hans Castorp păli de fericire când, în acele zile strălucitoare, Clavdia se ivi iarăși cu rochia de interior de dantelă albă, pe care o punea când vremea era călduroasă și care o făcea atât de extraordinar de fermecătoare în clipa când apărea cu întârziere, trântind ușa (n.n: obicei altădată insuportabil pentru el), surâzând și ținându-și brațele inegal ridicate, apoi se oprea puțin în fața tuturor celor din sala de mese pentru a fi văzută. Încântarea lui însă provenea nu atât din faptul că era în avantajul ei, cât pentru că mai ales îi consolida amețeala din cap, această beție care-l vrăjea și-i cerea să fie justificată și întreținută.”

     Rândurile de mai sus nu sunt, până la urmă, altceva decât o viziune personală a poveștii de dragoste de pe Muntele vrăjit. Dar, în același timp, e cât se poate de clar că în citatele alese e însăși definiția iubirii, atât  de frumos interpretată de maestrul Thomas Mann, din care aflăm, un lucru dealtfel știut de când e lumea, că iubirea e oarbă, ea vede și percepe prin alte organe de simț, că piedicile ridicate în calea ei nu fac decât să-i întărească hotărârea și determinarea. Pentru că zadarnic vom lupta cu armele rațiunii împotriva ei, zadarnic găsi-se-vor ”binevoitori” să ne deschidă ochii, ea se va manifesta mereu la fel, după un scenariu riguros și bine stabilit: ”...începi prin a fi enervat și excedat, însă deodată, survine ceva de cu totul altă natură, care nu are absolut nicio legătură cu judecata și din clipa aceea s-a zis cu toată austeritatea...”