Auzim mereu
formulări de genul: ”mi s-a întâmplat un miracol!”; ”a fost o minune!”; ”ce
revelație!”. Filozofând pe marginea temei, sau rozând ca viermele din
interiorul ei, vorba marelui Cioran: ”Ce e așadar filozofia? Viermele din
fruct...”, ar însemna, poate, să
micșorăm puterea expresivă a cuvintelor și, astfel, să umbrim însăși întâmplarea,
momentul care ne-a provocat exprimarea entuziastă. Plonjând în banalitate, în
cotidian, miracolul nu mai e miracol. Pentru că tocmai aceasta e menirea lui:
să se producă rar, surprinzător, în momente cu adevărat încărcate de tensiune
și emoție, să fie ceva revoluționar, să marcheze profund și pentru totdeauna.
Dacă ar fi să încerc o comparație aș spune că e la fel și în cazul iubirii,
când realizezi că te-ai îndrăgostit și simți să faci mărturisirea într-o
clipă unică, prețioasă, într-un moment de neuitat pentru tot restul vieții. De
fapt iubirea face parte tot din categoria minunilor, nu e un exemplu din afara
sferei, dar gândind la ceea ce au ajuns emoționantele cuvinte astăzi se impune,
poate, o redefinire a conceptului: ”Corelația I love you! – I love you,
too! (...) a ajuns, în filmele americane, un fel de ”Ce mai faci?”. În
realitate, ne confruntăm cu unul din cele mai nebuloase concepte ale discursului
cotidian. Și cu cât e mai nebulos, cu atât e mai frecvent.” – Andrei
Pleșu. Așadar folosirea în exces a cuvintelor le dăunează, nu numai lor, în
ceea ce privește uzura, ci înseși ideii exprimate, intangibilul devenind
ușor tangibil. Oare? De ce ar aduce mai multă bucurie reținerea
declarării sentimentelor decât împărtășirea și împărțirea lor cu cei cărora le
sunt adresate? De ce am crede că un miracol se poate întâmpla numai dincolo de
lumea aceasta sau mult deasupra ei, dacă o forță de sorginte divină, venită fie
din credință fie ca o recompensă a unei existențe impecabile, ne-ar
ridica până acolo? De ce să nu vedem minunile de lângă noi, pentru care ne
trebuie doar voință să deschidem ochii, ele fiind aici, aproape? N-aș putea
spune ce/cine anume ne deschide ochii, dar cred că ne naștem orbi și continuăm
să rămânem așa, unii mai mult timp, alții mai puțin, iar alții probabil pentru
totdeauna.
In ceea ce ma priveste, dacă ar fi să
atribui ”cuiva” ridicarea vălului de pe ochi și influențată fiind de o lectură,
ce te face invariabil meditativ în această zonă, sunt tentată să-i dau dreptate
lui Andrei Pleșu, în cartea sa ”Despre îngeri”: ”În timpul lucrului, întorc
deodată capul, ca din întâmplare, spre dreapta și văd pe fereastră apusul. O
lumină roz decupează pe zidul casei învecinate coroana barocă a unui copac. În
zare, aceeași lumină roz colorează lacul și norii, dincolo de care soarele,
roz, coboară vertiginos. Până să devin conștient de spectacol, totul reintră în
indistinct. A durat o clipă, o singură clipă, și nimic nu explică grațioasa
coincidență dintre clipa aceasta fără corp și privirea mea, smulsă brusc din
vârful peniței pentru a căuta nu în față, cum ar fi fost mai de înțeles, ci
spre dreapta, spre locul fulgurației. Eram concentrat și, dintr-o dată, am
devenit atent, dincolo de sfera concentrării mele. Răspunsesem, parcă,
unui apel, discret și totodată imperativ. Așa îmi închipui unul din modurile de
operare ale îngerului: un plonjon acut, în miezul conștiinței tale, având ca
efect un spor de atenție și o intensificare a intelecției.” Ni s-a întâmplat,
cred, tuturor, să devenim atenți în momente care nu se anunțau în vreun fel, să
întoarcem privirea exact în clipa în care cineva, ceva, apărea dintr-o anumita
direcție, comportându-ne de parca am fi fost într-o continuă asteptare până
atunci. Sau să (re)vedem, în altă lumină, întâmplările aparent banale de lângă noi, care
au fost acolo, dintotdeauna, dar am trecut mereu fără a ne opri, fără a privi,
fără a ne oferi un răgaz. In primăvara asta explozivă am fost preocupată
și încântată de păsările care și-au găsit adăpost la streașina casei, cărora
le-am urmărit, filmat, fotografiat, ritualurile de împerechere, sau
alergătura după paie și crenguțe pentru a-și construi cuibul, de melcii care
mi-au invadat grădina după ploaie, de fluturii pentru care am căpătat o obsesie
și le-am atribuit puteri și identități misterioase, de un apus perfect încadrat
între două trunchiuri întunecate din livada. La un moment dat chiar mă întrebam, la modul
cel mai serios: ce mi se-ntâmplă? Oare am trecut într-o altă lume? Sau lumea
aceasta a fost dintotdeauna aici, dar invizibilă pentru mine, pentru privirea
mea oarbă? Sigur aceste ”revelații” se întâmplă oricui, oriunde, trebuie doar
să le acceptăm, să deschidem ochii, sau ”altcineva” să ridice vălul pentru noi.
Până și scepticul Emil Cioran a putut să vadă și să recunoască miracolul unei
zile banale, spectaculoasă în trecerea ei, chiar dacă în nota-i sumbră
caracteristică, dar ce descriere poetică minunată!:”Pe măsură ce se
îndepărtează de momentul răsăritului și înaintează în zi, lumina se prostiuează
și nu-și obține iertarea – etică a crepuscului - decât în clipa când
dispare.” – în ”Despre neajunsul de a te fi născut”. Sau un alt pesimist
regretat, de o sensibilitate dureroasă, admirând pe fereastră o toamnă superbă,
într-un moment ce s-a dovedit a fi fost atât de apropiat de marea sa călătorie,
Octavian Paler: ”Ce toamnă minunată e afară (...) O fi, oare, ultima mea
toamnă? Lumina (...) e melancolică, leneșă, calmă, dar are și ceva vulnerabil.
A îmbătrânit și ea...” – în cartea lui Daniel
Cristea-Enache, ”Convorbiri cu Octavian Paler”.
Miracolele sunt aici, în această lume, în această existență, priviți-le! Nu mai
umblați orbi pe stradă, sprijiniți în bastoane invizibile și ascunzându-vă în
spatele ochelarilor de văzut realități imediate. Sau, cum spune Cartea
cărților, în Evanghelia după Marcu: ”Ochi aveți și nu vedeți, urechi aveți și nu auziți și nu vă
aduceți aminte”... Haideți să le spunem celor pe care-i iubim adevărul, de
câte ori simțim nevoia unei mărturisiri.
Am primit cândva, în dar, o imagine cu
fluturi, cu un text atașat: ”fluturii numără clipe nu ani și totuși au timp
destul”. Da, chiar așa, în plus nu ar trebui să uităm faptul că de noi depinde
ce facem cu timpul, cum îl drămuim sau îl risipim. În ceea ce mă privește, am simțit nevoia să scriu aceste rânduri de
dragul zilei în care am început să văd.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu