”Ni se tot plânge
tinerimea de absența marilor modele uman-ziditoare, în vreme ce ele sunt
incredibil de multe, la îndemâna noastră, mai bine
zis a orbirii noastre” - Dan C. Mihăilescu în Castelul, Biblioteca,
Pușcăria. Trei vămi ale feminității exemplare.
Anița
Nandriș-Cudla încheie seria marilor femei din cartea mai sus amintită. O
țărancă din nordul Bucovinei, fără școală (doar trei clase primare), deportată
împreună cu cei trei copii ai săi în Siberia, în anul 1941, aceasta nu numai că
a izbutit să supraviețuiască destinului crunt, dar își salvează și copiii,
dovedind putere de sacrificiu, rezistență morală și fizică, de neimaginat
pentru lumea noastră, reușind să se reabiliteze și să se întoarcă în satul
natal unde așterne pe hârtie toate grozăviile trăite în acei ani cumpliți.
Cartea lui Dan C, Mihăilescu m-a provocat să caut mai multe informații despre
această femeie și astfel i-am aflat povestea. Publicată de Humanitas în 1991,
reeditată mai târziu, cartea Aniței se citește pe nerăsuflate, deși păstrează
limbajul rural și pe alocuri invadat de rusisme, cuvinte învățate acolo în
exil. Talentul de narator al autoarei și bogăția detaliilor încadrează această
scriere în categoria celor de excepție, chiar dacă, așa cum am precizat deja, a fost redactată de
o femeie simplă, lipsită de educație. Mă plângeam de frigul și zăpada care au
venit, ”pe neașteptate”, în luna ianuarie, mă simt copleșită de o răceală a vremii
la început de aprilie, citind cartea Aniței și aflând cum a rezistat ea
gerurilor de minus patruzeci de grade, aproape dezbrăcată și înfometată, mi se
face rușine de propria-mi slăbiciune:
”Cam prin luna decemvre, într-o zi a început oliacă de buran, de viscol, care până siară s-a întărit, gerul era peste 40 de grade...”; ”Mă sculam demineața, împărțiam cîte o fărmătură de pîne la copii, îmi luam și mie o fărmătură în mînă și toporu subsuoară și mergiam la lucru în pădure. Mărgînd pe drum, înghițeam acelia două guri de pîne. Dar după acelia două înghițituri de pîne, așa de tare ceria stomacu mîncare, că așa cum mergiam pe drum mă gîndeam, oare să iau o mînă de nisip să vîr în gură, să înghit, nu mi s-ar astîmpăra foamia?”; ”Eu după ce terminam lucru, mai luam de lucru de la femei rusoaice(...)țineau cîte patru și cinci cîni voinici(...)Primăvara îi tundia și din lîna lor făciau culțuni, mănuși. Eu luam de la ele lîna aceia, o scărmănam, o torciam și împletiam culțuni, mănuși și mai adăugam cîte ceva de ale gurii(...)De-acum ne-am mai astîmpărat foamia, dară a început goliciunea. Cîte oliacă de straie ce-am avut pe noi cînd ni-au luat de acasă, s-au rupt. Li-am cîrpit la început cu petece pe dinăuntru, dar iarăși s-au mai rupt, li-am peticit din afară, dar acum au rămas că nici nu mai aveam de ce prinde petecele.”
Nu
știu ce ar mai fi de adăugat. Poate doar faptul că, suferințele ei nu sunt
izolate, sunt suferințele unui neam întreg. Cel puțin din acest motiv,
cartea merită citită. Și, așa cum spunea Monica Lovinescu, ”după o asemenea carte, orice complex de
inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu