”Cluj-Huedin sau Paris-Coulommiers e exact acelaşi lucru pe la șase dimineaţa.”

Interviu acordat de  François Bréda la începutul anului 2014

  

 A.B. : Încă de la a doua noastră întâlnire la Cluj, când am stat de vorbă într-o pauză a manifestărilor organizate de revista Tribuna sub genericul „zilele Slavici”, în decembrie 2013, am ştiut ce aş vrea să te întreb, cu toate că nu bănuiam, atunci, că vom face un interviu împreună. Povestea pe care mi-ai spus-o, mai exact finalul acelei poveşti, m-a provocat, mi-a stârnit curiozitatea de a afla mai multe. Asta fără să pomenesc de numele tău franţuzit, de legătura cu Franţa, lucruri aflate cu ocazia primei noastre întâlniri. Mai târziu, ajunsă acasă şi citind despre tine, am hotărât care va fi celălalt domeniu de interes. Este vorba despre profesia ta de acum, despre domeniul pe care-l predai la universitate, un domeniu vitregit de interes, aflat oarecum într-un con de umbră, ca o soră vitregă a celorlalte arte. Ai înţeles deja că mă refer la teatru.

            Aşadar Franţa şi teatrul, iată temele pe care aş dori să le abordăm şi pentru început vreau să te întreb cum ai ajuns în Franţa, într-o perioadă în care ieşirile peste graniţă erau foarte dificile, dacă nu imposibile? Şi în continuarea acestei întrebări, care au fost primele tale legături acolo şi ce s-a întâmplat de fapt, cum de ai rămas atât de multă vreme și, mai ales, de ce te-ai întors?  

            F.B.:   M-am căsătorit la Cluj, în 1983, cu soţia mea, născută şi crescută în regiunea Anjou din Franţa. Ne-am cunoscut în 1979 cînd dânsa vizita România într-o călătorie turistică. Aveam aceeaşi vîrstă, ne-am plăcut, am corespondat, m-a vizitat de multe ori, i-am arătat frumuseţile ţării, am fost la munte şi la mare, la sate şi în oraşe. Am aşteptat trei ani pînă am primit acordul de căsătorie. În aprilie 1984, am stabilit domiciliul nostru la Angers. Soţia mea m-a aşteptat la Gare de l'Est care, fiind construită de acelaşi Saligny, este identică cu cea din Bucureşti. Soseam cu acelaşi tren internaţional care, la epocă, trecea şi la Cluj şi pe care îl vedeam la ora saşe în fiecare dimineaţa, ani de zile, când făceam naveta între Cluj şi Huedin, ca tânăr profesor. Din octombrie 1984, am predat în învăţămîntul privat şi public francez. Lucram în condiţii destul de dure: timp de aproape un deceniu, mă trezeam la patru dimineaţa şi ajungeam acasă la zece seara din cauza navetei şi a orarelor, în Franţa cursurile şcolare zilnice se termină la şase seara şi încep de la opt dimineaţa. Practic îţi petreci ziua nu cu familia, ci cu elevii. Ajungi acasă, faci un duş şi după cinci minute adormi la televizor şi în zori, în întuneric, începi deja să faci acelaşi lucru ca şi ieri. Timpul trece repede, nici nu-ţi dai seama că au trecut cîţiva ani. E drept, acest ritm e plătit destul de bine, ai un salariu decent care creşte substanţial an de an prin vechime, dar, pur şi simplu, n-ai cînd şi cum să te bucuri de sursele tale financiare. Aşa că ai bani sau n-ai, e cam acelaşi lucru. Îţi cumperi cîte o baghetă de doi franci în fugă, o mesteci rapid, deşi ai mai multe zeci de mii de franci. Banul nu se transformă automat într-o friptură şi nici într-un pulover, iar timp pentru a ţi le cumpăra nu ai. Aşa că umbli în acelaşi pulover cinci ani, deşi contul bancar este arhi-plin. Acestea sunt paradoxurile bunăstării relative. M-am obişnuit cu acest stil de viaţă, dar aveam timp foarte limitat pentru o activitate literară sau filologică. Fiecare zi, de la patru la cinci dimineaţa, scriam câte o paginuţă la teza mea de doctorat. După aceea, fugeam la metrou să ajung la aceeaşi Gare de l'Est la care am sosit de la Cluj, cu ani în urmă. De la Gare de l'Est luam diferitele trenuri regionale pentru a fi la şcolile unde am fost repartizat. Cluj-Huedin sau Paris-Coulommiers e exact acelaşi lucru pe la șase dimineaţa.

            După ce ajungi la şcoală, eşti opt ore între patru pereţi cu o rotaţie de treizeci de elevi noi pe oră. Această condiţie sine qua non a vocaţiei profesorale o cunosţi deja de acasă, numai că acolo stai doar patru ore pe zi între patru pereţi. De la o vreme ţi se conturează în cap întrebarea hamletiană: să vorbeşti zilnic opt ore între patru pereţi goi, asta-i Franţa ? ...  Nu, vei răspunde, asta nu-i Franţa, ăsta-i capitalismul. Din fericire pentru cei care lucrează, dreptul muncii e respectat cu rigoare datorită sindicalismului viguros: şedinţele, de exemplu, sunt plătite (din această cauză ori nu sunt de loc şedinţe la şcoli, ori, din contră, sunt prea multe, pentru rotunjirea salariilor), participarea la corectarea lucrărilor de bacalaureat sau alte examene este generos plătită pe bucată, adică eşti remunerat în funcţie de cantitatea numerică a lucrărilor corectate, cheltuielile navetei sunt rambursate în unele şcoli. Dar, luat în ansamblu, în ciuda acestor drepturi achiziţionate, profesoratul este mai mult o muncă fizică şi fiind pe teren douăsprezece ore pe zi, profesorul navetist este un fel de miner cultural.  De altfel, societatea de consum are o opinie foarte critică vizavi de activitatea culturală în genere, aceasta din urmă fiind considerată a fi o extravaganţă a anumitori persoane deviante, mutante, care nu produc, ci, din contră, aruncă banii în vînt. 

A.B.:  Din prezentarea, foarte sugestivă, pe care o faci sistemului de învăţământ francez, în special condiţiei profesorului de acolo, înţeleg măcar unul dintre motivele pentru care ai dorit să te întorci. Dar vreau să te rog să  fii puţin mai generos cu perioada aceea şi să-mi vorbeşti despre contactele culturale stabilite, despre personalităţile cu care ai discutat sau corespondat în anii trăiţi în Franţa. Ştiu că ai fost membru al asociaţiei culturale “Présence de Gabriel Marcel”, ce influenţă a avut acest statut asupra evoluţiei tale ulterioare?

F.B.: Cu Paul Ricoeur am băut cîte o cafea discutînd despre profunzimile hermeneuticii literare ale lui Gabriel Marcel, cu cercetătorul ştiinţelor spirituale, Robert Amadou ne-am reamintit cu bucurie  (şi, evident, urmînd puritatea stilului ciceronian, adică în latină clasică ...) de primele versuri din Eneida hipnotică a lui Vergilius, cu romancierul Claude Aveline am petrecut o zi de reminiscenţe literare pe o insulă din Atlantic unde trăia scriitorul cu soţia lui într-un ermitaj rousseau-ian, cu Mgr Lustiger ne-am cunoscut cu ocaziile reuniunilor periodice din cadrul asociaţiei Présence de Gabriel Marcel a cărei preşedenţie era asigurată de şeful Bisericii franceze, el însuşi un discipol al lui Gabriel Marcel, cu descendentul lui Auguste Comte, filozoful André Comte-Sponville, la epocă încă amîndoi tineri, am discutat despre Critica raţiunii practice a lui Kant, despre Lucreţiu, Democrit şi hedonism, cu benedictinul Joël Courreau am străbătut unele labirinturi de-a dreptul arhitecturale ale gîndirii scolastice din Evul Mediu. Profesorul Paul Drochon de la Universitatea Catolică din Angers m-a apropiat de eseistica lui Unamuno. Cu profesorul Georges Cesbron, directorul Departamentului de Literatură Franceză şi Comparată de la Universitatea din Angers, ne-am aventurat în literatura secolului XX, în poezia lui Czeszlaw Milosz şi în estetica lui Georg Lukács. Am corespondat cu Samuel Beckett despre critica literară a lui Gabriel Marcel. Strălucitul hermeneut Xavier Tilliette mi-a revelat anumite dimensiuni mediumnice ale sublimărilor artistice. La editura Plon de la Paris am lucrat zile întregi la biroul lui Gabriel Marcel, birou care a fost păstrat intact cu sfinţenie şi cu toate manuscrisele sale lăsate în lucru. Cu fiica lui Gabriel Marcel, Anne Marcel, ne-am întîlnit de mai multe ori acasă, în casa familială a filosofului. Ascultînd cîte o sonată interpretată de fiica sa care e pianistă, cercetătoarea Jeanne Parain-Vial mi-a dat multe repere valoroase pentru desluşirea criticii literare şi dramatice ale lui Gabriel Marcel.

A.B.: Ai închis o lume într-un singur răspuns, și ce lume! Dar ai preferat să te întorci în România, în anul 1990, practic imediat după revoluție. Să înteleg că, pe lângă duritatea condiției de profesor în Franța, despre care mi-ai vorbit, faptul că și la noi a căzut în sfârșit regimul comunist a înclinat balanța în favoarea hotărârii tale?  Te-ai mai fi gândit să revii în România în condiţiile existente înainte de 1989?

F.B.:  Revoluţia din România a fost transmisă pe viu, din toate unghiurile camerelor de filmat, pe toate canalele oficiale franceze, 24 ore din 24, timp de mai multe săptămîni. Aşa că mi-am văzut şi cîţiva prieteni clujeni cu tricolorul în jurul braţului sau al corpului: erau momente memorabile şi entuziasmante. Simţeam, şi nu m-am înşelat ulterior în această privinţă, că în acea perioadă ţara avea nevoie şi de mine în procesul său de reînnoire. Cu atît mai mult cu cît milioane de emigranţi porneau înspre visatele căsuţe de ciocolată ale Occidentului. Eu reveneam din somptuoasele festine cu stridii oceanice la mititeii mei neaoşi, cu muştar dulce sau cu hrean. Şi, mai în glumă, sau, mai pe scurt, aş zice că într-o ţară unde nu există mici, nu merită să trăieşti.

            A.B.:    Ești foarte diplomat, mă scoți repede din parfumurile franțuzești pentru a mă învălui în fumul mititeilor românești, așa că nu-mi rămâne decât să-ți propun să vorbim mai departe despre România și despre ceea ce faci tu în țara asta.

              Predai, la Facultatea de Teatru şi Televiziune din cadrul universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, noțiuni de dramaturgie, istoria și estetica teatrului (corectează-mă, te rog, dacă am greșit). De ce te-ai îndreptat spre acest domeniu? După filosofie și literatură de ce teatru?

F.B.:  Teatrul mi-a fost o veche iubire. La Deva veneau rar teatrele dramatice, în oraş aveam doar un teatru de estradă, aşa că n-aveam cum să-mi satisfac dorinţa teatrală decît citind piesele găsite în bibliotecile orășenești, de altfel, bine dotate, şi astfel, încă din clasa a IX-a, am citit aproape toate piesele lui Sartre, Pirandello, Camus, Brecht, Anouilh, Cehov. Dar şi Racine, Corneille, Shakespeare, precum şi Victor Hugo erau deja în meniul consumat. Operele dramatice le citeam în română, în maghiară sau în franceză. Marţea mă uitam la piesele date la televizor, iar în vacanţele şcolare, mergeam des la spectacolele Teatrului Naţional şi a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Mai tîrziu, în anii studenţiei clujene, îi admiram, pe cînd erau la începutul carierei lor, pe Anton Tauff, pe Dorel Vişan, pe Melania Ursu (căreia i-am şi elaborat cu migală poetico-scriitoricească o scrisoare naivă de dragoste, evident anonimă, dar pe care acum, după trei decenii, pot s-o recunosc ca pe o frumoasă nebunie de tinereţe ...). Am fost la mai multe spectacole fenomenale ale lui Aureliu Manea, al cărui asistent de regie la epocă, parcă, era Mihai Măniuţiu, dar în acest lucru nu mai sunt sigur, poate nu-mi amintesc bine, ar trebui să-l întreb pe Mihai. De altfel, şi din perspectiva familială aveam o conexiune pentru teatru: bunicul meu dinspre mamă, scriitorul Dr. Lajos Lévai, directorul Colegiului Reformat din Odorheiu Secuiesc, a fost profesorul de istorie şi geografie al marelui actor András Csíky, care astfel o cunoştea bine pe mama şi pe cele patru mătuşi ale mele, încă din anii copilăriei, iar tata era prieten încă din adolescenţă cu renumitul actor Gerő László.

            În Franţa, am avut abonament la Théâtre de le Ville et laThéâtre du Châtelet, unde am văzut regiile lui Lucian Pintilié, spectacole care se dădeau concomitent la cele două teatre, care se găseaau vizavi, în centrul Parisului. Pentru publicul parizian, Lucian Pintilie este un mare regizor francez, e drept, de origine română. În zilele de sîmbătă, lumea cea bună din Paris discuta regiile lui Pintilie. A fost foarte cotat, considerat foarte francez. De altfel, am admirat şi pe genialul Jean Marais şi pe congenialul Florin Piersic pe scenă: sunt uriaşi în toate sensurile cuvîntului. În practica teatrală franceză e interesant faptul că, dacă actorul face o gafă în text sau în joc, trebuie să repete tot pasajul respectiv, împreună cu toţi ceilalţi actori participanţi la scenă, deşi aceştia n-au făcut nicio greşeală. Am văzut spectacole unde, deoarece  unul dintre actori a avut un lapsus, scena a trebuit să fie rejucată şi de trei ori, pînă ce actorul respectiv reuşea să se corecteze, şi, într-un final, eforturile acestuia au fost răsplătite cu aplauze. Reacţia publicului francez e deosebit de vie: spectatorii fluieră strident sau aplaudă scurt în timpul reprezentaţiei exprimînd cu entuziasm dezacordul sau admiraţia lor. Monologul jucat perfect este imediat premiat cu aplauze, dar jocul nu se opreşte decît doar pentru trei secunde şi spectacolul continuă într-o mişcare ascensională. Practica spectacologică franceză se caracterizează prin rapiditatea interacţiunii dintre actor şi spectator.

           Nu sunt un om de teatru, ci doar un teatrolog.  Încerc să localizez punctele comune ale fiinţei (sau ale acestui fir existenţial care este fiirea) şi ale fenomenului teatral. În ultima mea carte de cercetare teatrologică (Oglinda Ochiului. Speculum Spectationis. Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010.), am prezentat unele aspecte spectacologice din gîndirea teo-teatrală a marelui teolog şi retor, Sfîntul Ioan Gură de Aur. Într-o ultimă analiză, pînă şi sufletul este un spectator.

A.B.:  Ai răspuns cuprinzător la întrebare, ba mai mult, ai făcut trecerea, facilitată de cartea ta, de la teatru la Sfântul Ioan Gură de Aur. ” Într-o ultimă analiză, pînă şi sufletul este un spectator.” Foarte interesantă afirmație, n-ai vrea să detaliezi puțin?

F.B.: Existenţa este o experienţă, o expediţie, o exploraţie, o aventură spectaculară de natură dramatică sau, mai pe scurt, existenţa nu e altceva decît o trăire teatrală. Demiurgul ontologic este Dramaturgul originilor. Piesa existenţială aşadar a fost, este şi va fi creată, scrisă, jucată, reprezentată şi regizată de dramaturgul tuturor dramaturgilor, adică de către acel Demiurg tragi-comediograf etern despre care ne povăţuieşte filosofia antică elenă, thanatologia egipteană sau, la rîndul lor, Misteriile antice. 

           În acest context,  existenţa este un exitus, o ieşire pe scenă, o autorevelaţie a divinităţii, un macro-performance cosmico-comic în care Spectatorul ideal este sufletul, oglinda divinităţii în care aceasta se contemplă într-o meditaţie estetică autoreflexivă. 
Iar această oglindă (cf. lat. speculum, oglindă) este scena spirituală a unui spectacol încărcat de  toate splendorile speranţei.

A.B.: Mulțumesc mult! Nu doar pentru acest răspuns, care exprimă ritmul ascendant al dialogului nostru, cât pentru toate intervențiile tale, pline de informații și detalii interesante. Ești un bun povestitor, drept pentru care misiunea mea a fost una ușoară și deosebit de agreabilă. Acum, pentru a încheia discuția, și raportându-mă la răspunsul precedent (care ar putea fi foarte bine punctul de plecare al unei alte dezbateri), am o ultimă întrebare:

           În piesa existențială, aflată acum în derulare, ce rol joacă, sau crede că va mai juca, François Bréda ?

F.B.: Nu sunt regizorul acestei piese, nu-i sunt decît a(u)ctorul. Aș fi onorat să pot juca rolul personajului mut.