Cuibul liniștit

          Balcic Micul paradis al României Mari, cartea cunoscutului istoric Lucian Boia, apărută la editura Humanitas la începutul anului 2014, s-a vândut încă înainte de lansarea ei pe piață, prin precomenzi la librăriile online. Nu știu dacă interesul cititorului român pentru istorie este adevăratul motiv al succesului, sau, mai degrabă, mitul unui tărâm plin de mister, o Mecca a pictorilor și nu numai, mit readus la viață după 1989, din care s-au născut numeroase povești și legende, valorificate azi de către vecinii noștri de peste Dunăre în ghiduri turistice ”condimentate” cu povești din budoarul reginei Maria. Totul, remarcabil de neadevărat – ne asigură autorul. Limbajul textului nu este unul sec, specific scrierilor cu caracter istoric, ba din contră abordarea e una oarecum artistică, unind cele douăzeci de capitole, care tratează fiecare o temă distinctă, într-un tot unitar. Intenția autorului e declinată încă din Cuvânt înainte: Subiectul acestei cărți este Balcicul: Balcicul în perioada lui românească, din 1913 până în 1940. Un Balcic real și imaginar totodată: așa cum l-au văzut, așa cum l-au vrut românii: un colț altfel pe harta României, un fel de paradis, un loc, poate, al unor noi începuturi. (...) În cea mai mare parte, ceea ce urmează e însă rodul investigației proprii, prioritate având fondurile de arhivă puțin sau deloc cercetate până acum. Pentru mine, în acest moment, aventura se încheie. Nu-mi rămâne decât să-l las pe cititor să-și spună cuvântul.

          Lectura este așadar una foarte accesibilă, iar datele istorice deloc cosmetizate: Nu Balcic visau românii atunci când s-au înverșunat să anexeze Cadrilaterul. Simțeau doar că trebuie să dobândeacă ceva. (...) Argumente de tot felul, însă, evident, nici un argument etnic în favoarea românilor(...) Cadrilaterul n-a fost pentru români o experiență prea fericită. Cert este că a întreținut o tensiune permanentă între România și Bulgaria. (...) Una peste alta, Cadrilaterul a adus românilor mai multe griji decât motive de satisfacție. Cu o excepție: o unică și splendidă excepție. Un dar neașteptat: Balcicul. Începând de aici, de la această ultimă afirmație, autorul ne poartă printr-o poveste, într-adevăr argumentată cu date istorice și demografice. Dar în mare parte aceasta este construită mai puțin din perspectiva unui cercetător obiectiv (chiar dacă apelează insistent la fondurile de arhivă), cât mai ales din aceea a artiștilor, care au lăsat posterității tablouri și însemnări valoroase despre un loc fermecător, a cărui irezistibilă atracție l-a transformat într-un mit, numit Balcic, Coasta de Argint, sau Nissa a României.

          Primii care au ajuns aici au fost pictorii, până atunci marea fiind o temă aproape absentă în pictura românească. Oferta vizuală pentru artiști era una neașteptată: ...Balcic, orașul înconjurat de stânci albicioase, dar și de creste împădurite, brăzdate de văi adânci, coborând vertiginos spre albastrul mării. Pentru ei a contat mai puțin lipsa infrastructurii și a condițiilor de locuit precare: Străzile și piețele sunt pline de gropi. Iluminatul, cu lămpi de petrol, dă o lumină cam chioară. Noaptea, ”cu oareșicare greutate își găsește omul casa, din cauza întunericului (...) Orașul e lipsit cu totul de lumină...la fiecare pas oamenii se împiedică de bolovani și gropi.” (”Doleanțele orașului Balcic”, în Ecoul, 10 ianuarie 1915)

          Dacă Balcicul este fiul artiștilor, așa cum Egiptul este fiul Nilului, este firesc să ocupe prim planul această prezentare a istoriei sale, prin ochii celor care i-au construit ființa spirituală și chiar cea arhitecturală și turistică. Pictorii, din fericire, nu se lăsau intimidați de gropi. Prea erau îmbătați de culorile și exotismul locului. Ei sunt, de fapt, cei care au creat sau au recreat Balcicul, l-au transfigurat în asemenea măsură încât ne e greu să mai distingem între realitate și imaginar; oare privim Balcicul cu ochii noștri sau îl vedem cu ochii lor? Cu toate resursele naturale de care dispunea, pentru dezvoltarea sa din punct de vedere turistic, Coasta de Argint (primul care a folosit această denumire a fost, aflăm în capitolul al doilea Românii și marea, geologul Gheorghe Murgoci la 1913, impresionat de strălucirea stâncilor calcaroase și lansând implicit o sfidare la adresa faimoasei Coaste de Azur) nu a trezit multă vreme interes pentru posibilii vizitatori și ”sezoniști”, și asta în special din cauza dificultăților de acces și a dezvoltării insuficiente a localității: Pentru turism, Balcicul era, într-adevăr, splendid dăruit, atât prin pitorescul lui natural, cât și printr-un pitoresc uman, nu mai puțin bătător la ochi. În totul, era diferit, era altfel. Dar pe cât era de dăruit, pe atât era de lipsit de toate cele. Nu exista cale ferată, iar drumurile de acces promiteau de la bun început o călătorie cu peripeții. Străzile nepavate ofereau cu generozitate gropi, praf sau noroi, în funcție de starea vremii. Nici canalizare, nici apă curentă, nici lumină electrică. Pentru unii – cu suflet de artist – neînsemnate impedimente, pentru alții, poate, ceva mai supărătoare.

           Printre pictorii care au ”invadat” Balcicul, unii construindu-și mai târziu case, alții venind doar vara, în sezon, făcând din acest loc o temă frecventă în pictura românească, sunt amintiți: Alexandru Satmary, Cecilia Cuțescu-Storck, cu soțul său sculptorul Frederick Storck, Samuel Mutzner, Iosif Iser, Gheorghe Petrașcu, Ion Teodorescu-Sion, Jean Al. Steriadi, Ștefan Dumitrescu, sau Paul Miracovici. Dar sunt și pictori care au „refuzat” Balcicul, dintre care, cel mai sceptic dintre sceptici, Nicolae Tonitza, căruia autorul îi rezervă un capitol întreg intitulat Convertirea lui Tonitza: Ani de-a rândul, Tonitza se încăpățânase să nu ajungă la Balcic. Îi stârnise un sentiment de respingere tocmai pictura Balcicului. I se părea fără interes și repetitivă. În interpretarea lui, cam simplificatoare, Iser crease aici un tip uman, iar Dărăscu, peisajul; după ei nu vedea decât epigoni, cu nesfârșite variațiuni pe aceeași temă. Aflăm, astfel, că pictorul a întreprins o călătorie pe Coasta de Argint ca un omagiu adus unui prieten dispărut, dar a căzut repede sub vraja locului, cum el însusși se confesează într-o scrisoare datată 5 august 1933 (N. Tonitza, Corespondență,1906-1939, editura Meridiane, București, 1978): În sfârșit, am parvenit să văd și eu Balcicul. Mi-l închipuiam, după tablourile pictorilor noștri, cu totul altfel. Între cum a fost pictat până acum și ceea ce este el în realitate e o enormă diferență. E mult mai fin, mult mai tandru, mult mai irizat. Nu e decorativ și mai ales nu e deloc brutal. E fantastic.(...) Deocamdată, ceea ce mă plictisește aici este afluența de sezoniști care aduc o notă de nesimțire și frivolitate în decorul acesta de basm, aproape religios... Dealtfel marele pictor își va atinge aici apogeul artistic, perioada petrecută la Balcic, încumetându-se chiar să rămână peste iarna, constituie etapa cea mai înaltă a creației lui Tonitza.

          Al doilea factor esențial în crearea Balcicului a fost Regina Maria. Ea a venit mai târziu și nu s-a lăsat cucerită de la prima vizită:  I-a plăcut Balcicul, dar așa cum îi plăceau multe locuri, n-a avut vreo tresărire specială. N-a fost dragoste la prima vedere. In Maria, regina României, Țara mea, ediția a III-a, Sibiu, 1919, carte din care autorul citează, găsim impresiile acestei prime călătorii: Balcicul este un târgușor pitoresc despre care ai zice că se rostogolește în valuri. În grupe murdare căsuțele lui turcești se cațără pe povârnișuri repezi, ca și cum ele ar sta să lunece pe încetul, atrase de apele de dedesubt. (...) Numai o dată am fost acolo, dar am o amintire vie a înfățișării lui neobișnuite, a mulțimii îngrămădite de fețe de toate spețele, a locuințelor ei mărunte, încântător suite una în capul celeilalte, așa încât păreau că numai cu greutate stau sprijinite pe niște coaste atât de răpezi și rupte. Cu toate acestea, din chiar însemnările sale, răzbate clar faptul că o scânteie s-a aprins încă de la această primă vizită, din care s-a născut mai apoi sentimentul de dragoste copleșitoare, ce avea să o lege pentru totdeauna de locul în care a dorit să-și lase inima la propriu. Odată cu cea de-a doua vizită a reginei s-a declanșat interesul său deosebit pentru această zonă, și începe perioada cu adevărat definitorie pentru ceea ce înțelegem azi prin Balcic. Lucian Boia punctează importanța interesului regal, și a susținerii pentru dezvoltarea și promovarea Coastei de Argint, în patru capitole ale cărții: Tenha Juvah; Scurtă cronică a ”Cuibului liniștit”(care include și o serie de fotografii de epocă); Primarul și regina, precum și Dispariția reginei, unde citim despre despărțirea Mariei de Balcic, de fapt despre moartea sa, căci doar ea a putut-o îndepărta de ”iubitul Tenha Juvah” cum și-a numit ea ”cuibul liniștit” în turcește. Pe parcursul acestor capitole sunt descrise atât achiziționarea terenurilor care au dus la domeniul de mai târziu, cât și detaliile privind construcția vilei, dar și implicarea efectivă în viața comunității și a problemelor ei, relația sa cu administrația locală, apropierea în special de unul dintre primari, George Fotino, în mandatul căruia Balcicul a cunoscut cea mai importantă dezvoltare.  

           Cu toate că regina era o protectoare a artelor, ea însăși picta și scria, cel care a insistat ca ea să revină la Balcic, tocmai pentru că spera într-o apropiere și o susținere din partea ei pentru breaslă, a fost Alexandru Satmary. În această carte istoricul Lucian Boia dezminte părerea încetățenită potrivit căreia regina ar fi fost binefăcătoarea absolută a pictorilor și creatoarea coloniei artistice de la Balcic: La Balcic, regina se vede în mai multe rânduri cu Satmary (...)dar, mai curând decât pictor, acesta era pentru ea un prieten. (...) Și Cecilia Cuțescu-Storck e mai degrabă o vecină; regina nu pare să o aprecieze în mod deosebit ca pictoriță. (...) Regina nu pare să fi fost prea interesată de cum evoluează pictura românească pe coordonatele Balcicului. Ea și colonia artistică rămân entități separate.

          Capitolele rezervate reginei abundă în informații privind apropiații, prieteni și cunoștințe, care i-au fost alături în perioadele petrecute la Balcic, pictori, scriitori, oficiali locali sau oameni simpli, ca acea bătrână turcoaică Șefica aflată în slujba ei, pentru care Maria a avut o afecțiune deosebită: Se înțelegeau de minune, nu prin vorbe – Șefica știind doar turcește, limbă pe care regina n-o cunoștea -, ci din priviri și prin gesturi (de fapt, înțelegerea perfectă, dincolo de cuvinte!).  Dar există o prietenă specială a reginei, amintită de către istoricul Lucian Boia: Dintre prietenele care o vizitează la Balcic, cea mai apropiată, cea mai iubită, este, fără nici un dubiu, Cella Delavrancea, fiica scriitorului și pianistă reputată (mat târziu și scriitoare). Aceasta o aduce, într-o vizită făcută reginei la Balcic în 5 octombrie 1932, pe sora sa, arhitecta Henrieta Delavrancea Gibory, care va construi aici numeroase vile, Maria descoperind în ea un aliat în lupta pentru păstrarea specificului oriental al localității. Ea se pronunța frecvent și insistent împotriva afectării armoniei locului, prin construcții impunătoare și nepotrivite:  Voi, toți cei ce iubiți Coasta de Argint – lansase ea chemarea -, nu distrugeți atmosfera orientală care îi este marele farmec. Îmbunătățirile rău înțelese sunt mult mai rele decât dacă nu le faci deloc! Ele ar ruina frumusețea rustică și simplă a locului. Multe dintre casele Henrietei au rezistat vremurilor vitrege, chiar dacă nu a existat nici cel mai mic interes de a fi protejate și păstrate după cedarea de către români a Cadrilaterului. În finalul scrierii autorul face o trecere în revistă a acestora, dar și a gradului avansat de degradare a unora dintre ele, cum ar fi majestuoasa vilă Cuțescu-Storck.

          Istoria e până la urmă o poveste, sau mai bine zis suma poveștilor dintr-o poveste, fiecare având epilogul său. Cel al Balcicului e unul trist pentru români. Dacă despre perioada lui interbelică, despre rolul determinant pe care Maria, regina României, l-a avut în crearea și dezvoltarea sa, am putut citi frecvent în ultima perioadă, istoricul Lucian Boia vine să ne dezvăluie și partea mai puțin luminoasă a istorisirii. Mai exact, aflăm ce s-a întâmplat după ce inima binefăcătoarei sale a ajuns în capela Stella Maris, dar și după ce românii au pierdut Coasta de Argint. Azi, cu toate că Balcicul nu ne mai aparține, istoria, într-un fel, oferă compensațiile ei: Regina Maria se bucură de toate onorurile...de onoruri ”turistice” îndeosebi. A redevenit patroana locurilor. (...) Se petrece un fel de ”recuperare” românească. (...) Se aude din nou vorbindu-se românește, fenomen explicabil, fiindcă cei mai mulți dintre vizitatori sunt români. (...) Pe când Balcicul era românesc, mulți bulgari nu vorbeau românește. Nu-i nimic, învață acum. Cel puțin cei care lucrează în hoteluri, restaurante și magazine cu ”suvenire”. Dar cu toate acestea se pare că noi n-am învățat nimic de la ei, și chiar dacă litoralul nostru e unul mult mai bătrân decât al lor, cel puțin din punct de vedere al serviciilor turistice oferite, ne-au depășit de multă vreme. Pentru că, parafrazându-l pe Emanoil Bucuța, deși suntem un popor de mare, marea ne este încă străină.

          Balcic Micul paradis al României Mari oferă nu doar o radiografie istorică, pertinentă, a unor perioade de timp în care acest teritoriu a marcat existența noastra națională, cât, mai ales, reînvie o legendă. Una care face din Balcic, în sensul larg al temei, un brand bine vandut. Paradoxal vândut tot românilor, cei care l-au inventat, dar ambalat acum în poleiala unor legende născocite meșteșugit pentru ghidurile turistice. Dacă e bine sau nu să ne cumpărăm propria istorie cosmetizată, de la dughenele care vând bilete la intrarea pe fostul domeniu al reginei, sau de la firmele de turism, ori hoteluri, aflăm de la autor în concluzia finală asupra scrierii sale: Istorie, legendă, cine mai știe unde e adevărul? De fapt, translația spre legendă e un semn bun, un simptom de vitalitate. Rămâne cu noi doar acea parte a trecutului susceptibilă să stârnească imaginația. Balcicul este Balcic tocmai fiindcă peste Balcicul real, și transfigurându-l, s-a așezat un Balcic imaginar.