Prospect de femeie,
editura Herg Benet 2014, este cartea de debut a Anei Barton, o prozatoare care
nu scrie deloc ca o
debutantă, ea însăși declarând că se îndeletnicește cu scrisul de douăzeci de
ani, venind din zona publicisticii, activitate ce a contribuit la concizia și
percutanța stitlului său literar.
Volumul cuprinde șaizeci și opt de texte
(recunosc le-am numărat de două ori, prima dată îmi ieșise cu unul în plus și
chiar m-am luminat de revelația descoperirii unei ”perversități” a mesajului,
trecută neobservată de ceilalți, care au mai scris pe ici pe colo despre carte,
dar am descoperit repede că unul dintre titluri se lăfăia relaxat pe două
rânduri punctate), texte pe care cu greu
le poți asocia unui anume gen literar. Ele diferă unele de altele, găsim aici
de toate pentru toate gusturile și așteptările, de la adevărate poeme în proză
până la povestiri de viață cotidiană, scene fruste, redate cu un umor acut,
persiflant, ego-ficțiuni, sau relatarea unor amintiri dintr-o fericită copilărie.
Toate sunt scrise ”stenografic”, fără înflorituri stilistice care să
îndulcească prea mult, cititorul experimentând efectul unei lecturi proaspete,
revigorante, ca o bomboană mentolată ce induce senzația de răcorire. Spun induce, pentru că în spatele unei
”durități” de exprimare voite se întrezăresc o sensibilitate nu îndeajuns
disimulată a autoarei și o feminitate debordantă, pe care nici titlurile de
genul: Curvă bătrână; Te iubesc, luate-ar
dracu'! sau Gospodină-n pat, doamnă-n
bucătărie...nu le pot anihila. Ana Barton scrie precum pășește, cum
respiră, în ritmul alert al vieții de zi cu zi, în ritmul cardiac al unui oraș
în care trăiește și pe care-l trăiește. Stilul ei e cât se poate de direct,
tranșant, dureros de tranșant pe alocuri. Spune lucrurilor pe nume, are o grabă
cu care te poartă mereu spre următorul text, de parcă n-ar avea suficient timp
pentru explicații, lăsându-te pe tine, cititorul poticnit, să te mai lămurești
și singur. Asta mai ales în cazul fragmentelor metaforice, care te prind și te
învălmășesc în misterul mesajului lor, atât cât să te dezmeticești abia în
povestirea simplă și plină de umor care urmează. Găsim, în aceste cazuri, exprimări
poetice semnificative: Mai miros și acum
a sălbăticiune odihnindu-se împotriva adierii și mai topesc în nări aerul
câmpului de ciuperci fermecate de apropierea uciderii; Există oameni cu care
mângâi păsări sau Din ea mai ieșeau
uneori, și nu arareori, niște vrăbii mai mici decât alea obișnuite, mici cât
niște nedumeriri. Dar le alunga mereu cu pietre, de parcă ar fi fost nevoie de
atâta violență.
Prezența
sentimentalității e însă parcimonioasă, și totuși în cantitate suficientă, ca
sarea și piperul în mâncare, precum în Piper
negru, măcinat, unul dintre textele-poem. În Prospect
de femeie (care dă și titlul
cărții), sau în Gospodină-n pat, doamnă-n
bucătărie, autoarea amestecă, în doze egale, umor, (auto)ironie și profunzime
a mesajului conținut, pentru a ilustra condiția femeii moderne, a eforturilor
pe care aceasta e nevoită să le facă, spre a rezista presiunilor unei societăți
mereu competitive în ceea ce o privește. Iată o mică mostră în fragmentele ce
urmează: Data revizuirii prospectului:
zilnic, îndeobște dimineața, când ea are porniri criminale la adresa oglinzii,
a cărei fidelitate cu noaptea-n cap nu folosește nimănui. Dar nimănui. (Prospect
de femeie); Nu te trezești dimineața
căscând. Te-ntinzi cum ai văzut în filemele romantice, îți reprimi elegant
căscatul, faci două-trei-patru mișcări de anghilă, vezi să n-o confunzi cu
anaconda, dai deoparte cearșaful, că tu nu pui plapumă pe tine nici moartă!, și
te ridici în capul oaselor. De pe marginea patului, în timp ce-ți înghiți un
cârcel proptit taman acu' în laba piciorului stâng, te-ntorci spre el și sufli
de trei ori, ca-n povești. ( Gospodină-n pat, doamnă-n bucătărie...) Dar povestirea care lasă oarecum fără
respirație cititorul, aruncându-l, fără să fie atenționat (după ce parcursese
delicatețea textului cu titlul Mai ții
minte, Javier?), în vâltoarea unei exprimări efervescente și lipsite de
inhibiții, trădând însă un acut simț al observației pe care autoarea îl
exploatează din plin, este Femeia cu
chiloții pe fluierul piciorului. Precizia cu care desenează scena, aproape
cinematografic, epurează textul de orice urmă de vulgaritate, dându-i aspectul
unei coregrafii pure. Mi-am amintit, citind această povestire, despre
mărturisirea Anei Barton, văzută undeva pe o pagină web, posibil transcriere a
unor cuvinte rostite cu prilejul vreunei lansări: Am trei caiete, unul acasă, unul la birou şi unu-n geantă,
pe care le scot câteodată aproape compulsiv pentru a nota, ilizibil, fără
excepţie, câte o trecere de glonţ neîncărnat prin cap. Cu siguranță așa se explică redarea cu lux de amănunte a
unor scene și gesturi ca cele ce urmează: Femeia
mergea. Pas vioi, dar nu aprig, mișcări ferme, însă delicate, capul parcă
purtat de ușoara pală de vânt. Parc-am văzut și-un obraz surâs, dar nu bag
mâna-n foc fiindcă ne despărțea o zebra generoasă, de bulevard central.
Recunosc, auzeam toată percuția din ”Titan”. (…) Vedeam molecule prin arcul de
aer de peste boulevard, nu alta. Și, în secundele-n care-mi așteptam eu verdele
semaforial la stâlp, făcându-mă statuie de mirare, nu de sare, precum, în
vechimi, femeia lui Lot, iar femeia mea de vizavi continua să meargă, văd că-i
alunecă oarece, glisare fină și unduitoare, pe fluierul piciorului drept. Ceva
roșu, moale, firav. Ea, neoprindu-se din mers, nemodificându-și unghiul de
înclinare a capului, imperturbată carevasăzică, ridică, punând în gest o grație
de Plisețkaia, piciorul nepândit de griji ori de lene până în dreptul
tomberonului pe lângă care trecea în clipa aia și lasă molcom să se scurgă în
burta lui chiloții mici, din ațe roșii. (…) Acolo am văzut eu feminitatea în
ipostaza supremă a prezenței ei de spirit. Și aici vedem noi, cititorii, senzualitatea
unei imagini, în toată spledoarea, profunzimea și adâncimea descrierii ei!
În genere
proza Anei Barton e una a cotidianului, spiritul de observație și capacitatea
analitică dându-i autoarei posibilitatea de a reda scene dintre cele mai banale;
datorită preciziei de bisturiu cu care incizează realitatea, limbajul capătă funcția
unui fel de personaj în sine, care circulă de la un text la altul. Un lucru e
cert, lirismul nu face parte dintre uneltele sale de exprimare preferate, nici
măcar atunci când se adresează bărbatului iubit. Cu atât mai puțin atunci când
povestește despre ființe dragi, dintr-un trecut pe care-l condimentează cu
umor, din abundență, în ciuda temei alese, ca în povestirea Glonțoaica, unde amintirea unui priveghi
la care a participat împreună cu bunicul e ilustrativă: M-a
intrigat indiferența ei. M-am uitat în jur, ăștia vorbeau unii cu alții. Nimeni
nu era atent la mine. Așa că am pus un picior în cutie și m-am lăsat ușurel
înăuntru, aducând, fără vreun zgomot, și celălalt picior. Doamna asta nici nu m-a simțit. (…) Și ca orice om trudit, am
dat să mă odihnesc. Și m-a luat somnul pe Glonțoaica. M-am trezit îngrozită,
din cauza unui țipăt ca din gură de șarpe: ”Floricăăăăăăăăă, fata e pă mort!”
Bunicul meu m-a extras blând din cutie, m-a luat în brațe și am plecat acasă.
Nu m-a întrebat nimic pe drum. Mi-a spus doar atât: ”Să nu cumva să-i spui lu'
măta mare, că ne ia dracu' pe-amândoi.”
Temele abordate
în volumul Prospect de femeie sunt
dintre cele mai diverse, dar fie că ne oprim asupra textelor mai apăsat
metaforice, asupra unor întâmplări cotidiene, sau asupra unor povești de
demult, cu parfum inimitabil, nu o putem acuza pe autoare, nici într-un caz, de
folosirea unui limbaj vetust. Ba din contra, prospețimea scrierii, modul
direct, tăios și în același timp savuros în care aceasta spune lucrurilor pe
nume, concură la o lărgire a ariei de adresanți. Asta nu înseamnă că vorbim despre simplitate în ceea ce privește
mesajul. Cititorul Anei Barton este în primul rând unul educat, rafinat,
capabil de a simți subtilitățile ascunse în text și posesor al unui dezvoltat
simț al umorului. Iar prozatoarea se anunță a fi o reprezentantă de success a
noului val de scriitoare, care nu se sfiesc să se arate puternice, îndrăznețe,
culte, dar și erotice, plăpânde și chiar vulnerabile atunci când redarea
simțirii o cere. Textele sale sunt adevărate radiografii ale unui suflet de
femeie, cu toate încercările și trăirile ce se produc în interior. Se înghit fără a fi mestecate. Aflăm că
există, totuși, Precauții: deși umblă
vorba prin talcioc de multă vreme că substanța e imposibil de înțeles vreodată,
vă avertizez că aici nu suntem la vreo serbare cognitivă. Deci, curaj! Dar nu
și derivatele lui. Ne liniștim, până la urmă, aflând despre Supradozare: nu este posibilă. În final
mai trebuie să ținem cont doar de Avertisment:
temerile, spaimele sau angoasele sunt complet interzise pe toată durata
tratamentului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu